Emil Palade. Fabuloasa poveste a primului Nobel românesc
Autor: Andrada Floria, Laurenţiu Ungureanu |
18538 vizualizări
Stockholm, 10 decembrie 1974. Regele Carl Gustaf al XVI-lea al Suediei înmânându-i lui George Emil Palade însemnele Premiului
George Emil Palade, geniul născut la Iaşi şi confirmat la
Stockholm de Fundaţia Nobel, a fost nucleul biologiei celulare la nivel
mondial. Aceasta este fabuloasa istorie a vieţii sale.
Vă prezintăm, în câteva tuşe cu iz de oracol, un prea-scurt portret,
dar cu potenţial de magazin istoric şi ştiinţific, al primului geniu
românesc laureat cu premiul Nobel: George Emil Palade. Un geniu aproape
alungat din memoria de scurtă durată a celor care au rămas doar cu
preocuparea constantă pentru ziua de mâine şi cu rămăşiţele banale ale
zilei de ieri. Totuşi, un geniu care a îmbogăţit decisiv lumea medicală,
chiar dacă a făcut-o la distanţă de casă de un ocean şi-un continent:
la Institutul Rockefeller din New York.
George Emil Palade a ştiut să privească în interiorul celulei, i-a
văzut măruntaiele şi a înţeles care sunt funcţiile lor specifice. A
explicat balanţa organică subtilă a eliminării şi arderii deşeurilor
microscopice, deci balanţa energiei vieţii. George Emil Palade – o
spunem, iată!, ca pe o propoziţie irefutabilă – este nucleul biologiei
celulare, căci datorită lui putem vorbi acum despre studiul celulei ca
domeniu distinct în cercetarea medicală.Şi, ca o atestare-adagio a performanţelor sale, Laurenţiu Popescu, directorul Institutului „Victor Babeş“ din Bucureşti, spune că George Emil Palade este singurul om care l-a făcut să creadă că e mai deştept decât el. Atenţie!, nu-i nimic provincial aici, căci Laurenţiu Popescu este profesorul care a descoperit telocitele, celule nemaivăzute de nimeni, care vor ajuta la regenerarea organismului şi la prelungirea vieţii. Nu mai puţin importantă este această afirmaţie, poate convingere, a lui Günter Blobel, elev al savantului de la Rockefeller, el însuşi laureat cu Nobel: „Palade a fost pentru biologia celulară ceea ce Einstein a fost pentru fizică“.
Acesta este George Emil Palade, copilul genial, studentul briliant, medicul energic ca un ventricul al unei inimi tinere, cercetătorul „american născut-român“, explorator al unei lumi noi al cărei cartograf a devenit.
Stockholm, 10 decembrie 1974. Albert Claude (al treilea de la stânga), urmat de Christian de Duve, George Emil Palade (în centru) şi Alexandr Soljeniţîn (al doilea din dreapta)
Nu ştii ce copil ai! O să vezi mata de ce e în stare băietul aista!“, îi răspunde, aproape profetic, învăţătoarea lui George Emil Palade mamei sale. Constanţa Palade o rugase numai atât: să nu-i dea premiul I fiului său. Era primul din clasă, cu media 10, dar mama era institutoare la aceeaşi şcoală şi, cine ştie?, s-ar fi putut spune că „băietul“ a fost favorizat. George Emil Palade a luat premiul I în clasa I. Şi-apoi în clasa a II-a. Şi în clasa a III-a. Şi tot aşa, până a terminat şcoala.
Mai e o vorbă că, la examenul de Bacalaureat, chiar la proba orală, după ce i s-au pus întrebările, elevul George dintr-a XII-a n-ar fi putut să răspundă nimic. Dar nici atunci n-au fost probleme, se spune, că s-au sfătuit membrii comisiei şi au decis să-l cheme a doua zi la examinări. Iar a doua zi a fost excelent şi n-au putut să-i dea notă mai mică de 10. „Numai lui Eminescu i s-a mai întâmplat asta. A fost invitat la biblioteca Universităţii din Iaşi, a urcat pe scenă, a stat câteva minute şi a plecat. N-a putut să vorbească“, ne explică profesorul Laurenţiu Popescu.
George Emil Palade uluia, confirmă chiar marele filosof şi pedagog Simion Mehedinţi, care a avut intuiţia formidabilă a înnobilării de mai târziu, de la Stockholm. La cursurile Liceului „Alexandru Hasdeu“ din Buzău, liceu pe care l-a absolvit pe când acesta avea numele fiului, „Bogdan Petriceicu Hasdeu“, impresiona „prin capacitatea de concentrare, prin memoria ieşită din comun, prin seriozitate şi putere de muncă“, ne spune şi Radu Şerban Palade, nepot de frate al savantului.
La Medicină, facultate pe care a ales-o în ciuda sugestiei tatălui de a studia filosofia, a intrat primul, cu media 10. „Cine-o fi ăsta şi cum arată?“, se întrebau colegii săi de an când vedeau listele cu cei admişi.
„Un tocilar, cocoşat şi gras“
„Probabil un tocilar, cu ochelari de miop, cocoşat de cât a stat la masa de lucru, gras şi maturizat înainte de vreme!“, îşi dădeau unii cu părerea. „Eram curios să-l cunosc şi să mă dumiresc“, se gândea şi Ion (Cuti) Juvara, cel care avea să devină legendarul chirurg şi prieten apropiat al savantului. „Am cunoscut un tânăr zvelt, frumos, demn, măsurat în tot ceea ce făcea, cu un păr negru, bogat şi cu ochii pătrunzători. Era foarte deschis, cu mult umor, îi plăceau şotiile camaradeşti“, mărturisea Ion Juvara.
Părinţii şi copii (de la stânga la dreapta: fiica Adriana, tatăl Emil,
mezina Cim, mama Constanţa, viitorul sanvant George)
George Emil Palade avea anvergura unui rock-star la Facultatea de
Medicină, căci nu puteai să-l cunoşti fără să fii copleşit de virtuţile
sale. Se amuzau studenţii din anul I de la Medicină când îl puneau să
reproducă subsolul cu litere mici al unor pagini aleatorii din tratatul
de anatomie al lui Testut-Latarjet şi, când răspundea, izbucneau în
urale, necrezând că există cineva care poate memora atâtea amănunte.
„Tubul urinifer al delfinului“Chiar dacă e deja un truism, spunem: George Emil Palade a absolvit Medicina primul, cu 10. Din anul 1936, a mers la Catedra de Anatomie condusă de profesorul Francisc Rainer şi a devenit, pe rând, preparator, asistent şi şef de lucrări, dar, concomitent, a urmat formarea medicală, devenind extern şi intern prin concurs.
Un moment important îl constituie însă elaborarea tezei sale de doctorat, revoluţionară pentru nivelul cercetării din anul 1940: „Tubul urinifer al delfinului“. Un amănunt: pentru că problemele formulate de savant presupuneau studiul pe delfinul aproape viu, s-a organizat o expediţie chiar în Marea Neagră. Palade şi-a pregătit cu meticulozitate un mic laborator într-o valijoară, profitând de faptul că delfinarii turci, care veneau din Anatolia să vâneze mamiferele pentru grăsimea lor, erau în plină recoltare în luna iunie, când delfinii urcă din Mediterană şi Marea Egee în Marea Neagră cu ape mai reci, bune pentru jocul de împerechere. Delfinii, se pare, au fost cei care au asigurat prima izbândă a savantului.
În anul 1939, Palade a avut o misiune importantă: să-l trateze pe marele poet Tudor Arghezi. Boala acestuia – o sciatică extrem de dureroasă, refractară la tratament – părea atât de enigmatică, încât medicii s-au gândit chiar să propună în nomenclatoare o entitate morbidă nouă: „Boala lui Arghezi“, aşa cum, înainte cu un deceniu, intenţionaseră să dea formei clinice extrem de particularizate a febrei tifoide „Boala lui Take Ionescu“.
Aşadar, printre medicii chemaţi la căpătâiul poetului se află şi tânărul promiţător George Emil Palade. Deşi nu reuşeşte să-i găsească poetului remediul, Palade ia hotărârea să oprească administrarea morfinei, cu sprijinul puternic al Paraschivei Arghezi (n.r. – soţia poetului). După ce s-a recuperat, în urma unei injecţii făcute de doctorul Dimitrie Grigoriu-Argeş, Arghezi a scris piesa „Seringa“, în care i-a ironizat pe toţi medicii pe care i-a întâlnit. George Emil Palade a fost şi el ţinta ironiilor. Totuşi, un amănunt i-a scăpat poetului în „Seringa“: savantul era şi persoana de legătură dintre Arghezi şi magnatul Nicolae Malaxa, care-l susţinea financiar.
George Emil Palade, în 1941
I-a îngrijit pe aviatorii răniţi în război
Activitatea clinică a lui George Emil Palade, de medic în relaţie directă cu pacienţii, a fost, mai degrabă, şubredă. Dar nu mai puţin lipsită de importanţă, căci viitorul savant român a îngrijit răniţii din batalioanele de aviaţie de la Băneasa, în cel de-al Doilea Război Mondial. Avea gradul de locotenent. Pesemne că această experienţă l-a făcut să evite contactul direct cu suferinţa umană, fiindcă aici s-a încheiat activitatea clinică a medicului Palade şi, după război, a pornit în căutarea originilor bolii, pentru a le putea trata înainte ca acestea să nimicească omul.
Căsătorit cu Irina Malaxa: „Geniul şi Zeiţa“
De industriaşul Nicolae Malaxa avea să-l lege o relaţie mult mai apropiată, pentru că, în 1946, George Emil Palade se căsătoreşte cu Irina (Lulu) Malaxa, fiica inginerului. O ceremonie restrânsă, cu puţini invitaţi şi niciun fotograf. Despre Irina, presa internaţională scrisese că ar fi fost implicată într-o nevinovată idilă de adolescenţă cu moştenitorul tronului României, Marele Voievod Mihai.
„El înalt şi blond, ea sveltă, brunetă, cu un splendid profil grecesc, alcătuind un cuplu atât de contrastant“, cum îi descria, în iulie 1939, cotidianul american „Palm Beach Report“. La scurt timp după căsătorie, „geniul şi zeiţa“ au plecat în America. Pe căi legale, cu acte în regulă, căci era 1946, iar lucrul acesta încă se putea.
„Cercetător american născut-român“
În Statele Unite ale Americii, mai întâi în laboratoarele profesorului
Robert Chambers de la Universitatea din New York, apoi la Institutul
Rockefeller (şeful Departamentului de Biologie Celulară), la
Universitatea Yale (conducător al Catedrei de Biologie Celulară) şi la
Universitatea din California (decan pentru ştiinţă), George Emil Palade a
construit, cu răbdare şi devotament, reputaţia celui mai bun
„Romanian-born American cell biologist“ (n.r. – cercetător american în
biologia celulară, născut-român). Vorbea o română perfectă, îndulcită
moldoveneşte ca în târgul Iaşilor, pe Strada Sărăriei, unde locuia în
copilărie, şi niciodată n-a renunţat la cetăţenia română.
George Emil Palade a făcut multe vizite în România, căci scrisorile
de la fraţi, nepoţi, părinţi nu-l puteau ţine departe prea mult timp.
„Prima dată a venit în ţară în decembrie 1965, într-o delegaţie a
Academiei SUA, pentru a facilita relaţiile şi schimburile de cadre între
cele două academii. Vizita a durat câteva zile“, îşi aminteşte Radu
Şerban Palade.George Emil Palade şi Ion (Cuti) Juvara, prieteni de-o viaţă
Palade avea, de ce să nu recunoaştem, şi simţul umorului. În 1969, în
cadrul unei alte vizite, i-a adus prietenului său Cuti Juvara celebra
revistă care cimentează prietenii, „Playboy“. Deşi era pe patul de
spital, chirurgul a tresărit amuzat de glumiţa intimă.
În timpul aceleiaşi vizite, după o lună petrecută în facultăţile şi
laboratoarele româneşti, savantul a făcut un raport consistent, adresat
preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Lăsaţi cercetătorii să plece în
străinătate!, îi spunea dictatorului şi, oricât de ironic ar părea, la 1
noiembrie 1971, chiar s-a întâlnit cu şeful statului şi a reuşit să-l
convingă să-i lase pe soţii Maya şi Nicolae Simionescu în SUA. Pe cei
care ţineau în mâini destinele Românei i-a caracterizat scurt, după
Revoluţie: „Erau în mod evident interesaţi de valoarea propagandistică a
relaţiei cu mine“.În 1974, George Emil Palade primeşte cea mai înaltă confirmare: premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină. În 1975, Academia Română îl alege membru de onoare. Încă din 1961 însă, era membru al Academiei de Ştiinţe din SUA. De altfel, în 2007, preşedintele Traian Băsescu îl decorează cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Colan, după ce, în 1986, preşedintele american Ronald Reagan îi decernase Medalia Naţională pentru Ştiinţă.
Cenuşa lui George Emil Palade a fost împrăştiată în Bucegi de Filip, fiul său
Tatăl lui Palade, prizonier de război
„Emil Palade (foto)
a participat la campania din Bulgaria, al Doilea Război Balcanic din
1913. Ca orice învăţător şi ca orice om şcolit, la vremea respectivă,
era comandant de companie. Când a început războiul (n.r. - Primul Război
Mondial), a fost din nou concentrat. La 15 august 1917, a participat la
luptele de la Oituz, unde apăra o colină cu compania lui. Au fost
încercuiţi şi-au ajuns prizonieri în Germania. Prima dată a fost la
Hanovra încartiruit ca prizonier. Acolo, colonelul Sturdza, trecut de
partea nemţilor, a dus o activitate de racolare a ofiţerilor şi
soldaţilor pentru a lupta alături de Puterile Centrale împotriva
Antantei şi a ţării. El n-a vrut să se înroleze, şi atunci a fost
deportat într-un lagăr de exterminare din Stralsund, în nordul
Germaniei. În fiecare săptămână primeau ca alimentaţie o pâine de
tărâţe, pe care şi-o împărţeau în şapte felii. Acasă, toţi au crezut
că-i mort. Şi bunica, soţia lui, a început să scrie la toate Crucile
Roşii. Prin Crucea Roşie elveţiană, l-a descoperit, i-a trimis lenjerie,
un pulover, conserve, ciocolată şi ce se mai putea trimite. Datorită
acestui ajutor a supravieţuit. După terminarea războiului, li s-a spus
să plece, că sunt liberi. Şi-a venit cum a putut. Majoritatea drumului
l-a parcurs pe jos, aşa că a ajuns foarte târziu în ţară. Momentul
revederii a fost emoţionant“, ne povesteşte Radu Şerban Palade.
„Cum, n-a luat Nobelul? Las’ c-o să-l ia!“Mătuşica Didica a ştiut dintotdeauna că nepotul ei George va deveni mare cercetător, ba chiar că va lua premiul Nobel. Despre Didica, de fapt Alexandrina Enăchescu Cantemir, etnografă cu studii la Viena, se spune că l-ar fi inspirat pe Henri Matisse, pentru opera sa celebră „La blouse roumaine“, după ce pictorul i-a consultat lucrarea de specialitate, „Portul popular românesc“.
„Când a luat George Nobelul...“, începea, de la o vreme, mătuşa Didica, dar cu mai mulţi ani înaintea marelui eveniment. I-o tăia scurt unul dintre nepoţi: „Care Nobel, mătuşă? Unchiul George n-a luat niciun Nobel“. Mătuşa, cam tare de urechi, striga: „Cum, n-a luat Nobelul? Nu-i nimic, las’ c-o să-l ia!“, ne povesteşte profesorul Constantin Dimoftache Zeletin.
De la primele cercetări făcute de George Emil Palade, ca bursier în laboratorul Institutului Rockefeller din New York, în 1946, până când a fost recompensat cu premiul Nobel, în 1974, au trecut 28 de ani. Interval în care a revoluţionat biologia celulară, arătând lumii harta sofisticată a celulei, o lume în sine, cu structuri ale căror funcţii s-au dovedit indispensabile vieţii. Mătuşa Didica
Alături de familie, la premiere
Nu a luat pe nimeni prin surprindere vestea din octombrie 1974, că Palade şi colegii săi, Albert Claude şi Christian de Duve, sunt laureaţii Nobel pentru Medicină ai anului.
Atât de izolat în activitatea de cercetare, George Emil Palade nu a vrut să fie singur la festivitatea de premiere organizată la 10 decembrie 1974, ca în fiecare an – la comemorarea morţii lui Alfred Nobel. A dat nenumărate telefoane în ţară, la rude, să le invite la Stockholm. S-a oferit chiar să le plătească biletele de călătorie şi tot ceea ce era necesar pentru sejurul în capitala suedeză.
Dar plecarea din România nu era un lucru atât de simplu. Aveai nevoie de paşaport care, la vremea aceea, nu putea fi eliberat, dacă era eliberat, mai devreme de trei luni – inutil pentru familia Palade din România, pe care-o despărţeau doar câteva zile de festivitate. Cu îngăduinţa premierului de atunci, Manea Mănescu, au obţinut rapid paşapoartele Adriana şi Constanţa (Cim) Palade, surorile savantului, precum şi doi dintre nepoţii lui, Radu Şerban şi Irina-Alexandra (Ina). Şi-au pus în bagaje rochiile lungi de ceremonie şi fracul cu guler tare şi papion şi-au plecat la Stockholm. Ajunşi aici, au întâlnit pentru prima oară familia din America a savantului: pe cea de-a doua soţie, cercetătoarea Marilyn Farquhar, şi pe copiii lui – Philip şi Georgia, împreună cu soţul ei, Derek van Dusen.
Ministrul suedez Sven Andersson, soţia sa şi George Emil Palade, în vizită la Castelul Stockholm cu ocazia ceremoniei de decernare a premiului Nobel Foto: Guliver / Getty images
Ei opt şi cu savantul nouă au păşit împreună în marea sală de concerte din Stockholm, împodobită cu trandafiri proaspeţi, aduşi special de la San Remo. Aici a dat Palade mâna cu regele Carl Gustaf al XVI-lea al Suediei, care i-a înmânat nepreţuita medalie Nobel, o diplomă şi un cec în valoare de aproximativ 160.000 de coroane suedeze, care acum valorează cât un milion de coroane, adică puţin peste 500.000 de lei noi.
Pe aceeaşi scenă cu Soljeniţîn
După ce a fost îndulcit de mirosul îmbietor al trandafirilor, copleşit de numărul mare de savanţi şi năucit de flash-urile declanşate fără oprire, publicul a fost plăcut surprins de prezenţa scriitorului rus Alexandr Soljeniţîn.
Pe aceeaşi scenă cu George Emil Palade, romancierul anticomunist a primit medalia Nobel câştigată cu patru ani în urmă, în 1970, pentru literatură. (Întârzierea a fost cauzată de imposibilitatea lui Soljeniţîn de a părăsi Uniunea Sovietică în anul respectiv.)
A fost primul dintre cei patru laureaţi români
George Emil Palade, 1917-2008, născut la Iaşi, este primul laureat Nobel român, în 1974.
Ioan Moraru, 1927-1989, născut la Dârlos (Sibiu), a luat premiul Nobel pentru Pace în 1985.Elie Wiesel (n. 1928), născut la Sighetu-Marmaţiei, a luat premiul Nobel pentru Pace în 1986.
Herta Müller (n. 1953), născută la Niţchidorf, judeţul Timiş, este laureată Nobel pentru Literatură, în 2009.
Presa românească, zgârcită cu Palade
„Le Figaro“, „Le Monde“, „L’Aurore“ şi „International Herald Tribune“ au descris amănunţit descoperirile celor trei laureaţi Nobel pentru Medicină: George Emil Palade, Christian de Duve şi Albert Claude, la 11 octombrie, a doua zi după publicarea comunicatului de presă.
În România însă, Palade a devenit o certitudine de-abia în 1975,
când a fost numit membru al Academiei Române. În octombrie ’74, se
auzise vag că un român a primit premiul Nobel. La publicarea
comunicatului, „România liberă“ cita Agerpres în nu mai mult de opt
rânduri, pe pagina 12: „Premiul Nobel pentru medicină pe anul 1974 a
fost atribuit profesorilor Albert Claude, de la Universitatea Liberă din
Bruxelles, Christian de Duve, de la Universitatea Rockefeller din New
York, şi George Emil Palade, de la Universitatea Yale din SUA. Cei trei
oameni de ştiinţă au primit înalta distincţie pentru descoperirile lor
asupra organizării structurale şi funcţionale a celulei“. Nimic despre
naţionalitatea română a profesorului Palade. Nimic despre faptul că era
primul român laureat al premiului Nobel, cea mai înaltă distincţie
ştiinţifică din lume.„Le Figaro“, „Le Monde“, „L’Aurore“ şi „International Herald Tribune“ au descris amănunţit descoperirile celor trei laureaţi Nobel pentru Medicină: George Emil Palade, Christian de Duve şi Albert Claude, la 11 octombrie, a doua zi după publicarea comunicatului de presă.
Printre „Frigider vorbitor“, „Creşterea cămilelor de lapte!“, „De ce nu campionatul de fotbal într-o zi?!“, „Săptămâna inimii“, „Vaca din holul blocului“ şi „Trandafirul, anestezicul ideal“, publicaţia „Săptămâna culturală a Capitalei“ a strecurat pe pagina a doua şi o frază despre Nobelul lui Palade. Comentarii mai aprofundate au făcut însă Alexandru Ivasiuc în „România literară“ şi Ion Bruckner în „Tribuna“. „Îndrăznesc să cred că acest premiu Nobel îşi are rădăcinile şi în iubirea sa pentru munţii Carpaţi, pentru literatură, muzică, istorie deopotrivă...“, încheia Bruckner.
Porţiuni din celulele noastre îi poartă numele
Pe scurt, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a fost acordat, în 1974, echipei formate din Albert Claude, Christian de Duve şi George Emil Palade „pentru descoperirile lor privind organizarea structurală şi funcţională a celulei“, potrivit descrierii formulate de Comitetul Nobel.
„Am înţeles, în sfârşit, în termeni generali, cum este organizată celula, cum funcţionează organitele ei specializate, într-o manieră integrată, pentru a-i asigura supravieţuirea şi multiplicarea. Aceste cunoştinţe au început deja să fie puse la treabă pentru înţelegerea funcţiilor celulelor anormale. Multe dintre problemele medicale majore ale zilelor noastre sunt bolile degenerative, care îşi au punctul de pornire la nivel celular şi care pot fi puse pe seama disfuncţiilor mecanismelor de reglare a celulelor. Biologia celulară face posibil, în sfârşit, un vis vechi de un secol: acela de a putea analiza bolile la nivel celular – primul pas către controlul lor“, explica George Emil Palade, în discursul său de mulţumire din cadrul banchetului Nobel, la 11 decembrie 1974.
Cartograf al lumii invizibile
Mai exact, odată ce lumea medicală a înţeles bucătăria internă a celulei şi care sunt funcţiile normale ale acesteia, a devenit mult mai uşor de identificat originea celulară a bolilor şi descoperirea unor tratamente care să acţioneze direct asupra sursei lor. George Emil Palade a fost explorator al unei lumi noi, al cărei cartograf a devenit. „Orice desen al celulelor din 1952-1953 până când va pieri omenirea va fi cu ceea ce a făcut Palade“, spune profesorul Laurenţiu Popescu, directorul Institutului „Victor Babeş“, din Bucureşti.
De altfel, laureatul Nobel a depistat rolul şi funcţiile mitocondriilor, „uzinele de energie ale celulei“, şi a văzut pentru prima oară în interiorul celulei umane nişte mici granule, formate din acid ribonucleic (ARN) şi proteine, care de-atunci poartă numele de „corpusculii lui Palade“ sau ribozomi.
Exclusiv: colegul de Nobel al lui Palade, despre savantul român
Belgianul Christian de Duve (foto) este
singurul supravieţuitor din echipa celor trei laureaţi Nobel pentru
Medicină din 1974. Adus la Institutul Rockefeller de George Emil Palade,
cercetătorul De Duve este descoperitorul lizozomilor, componente
celulare care conţin enzime esenţiale în metabolismul celular.
„Sunt foarte bătrân şi încă extrem de ocupat“, ne-a scris Christian
de Duve (95 de ani) după ce l-am rugat să ne dezvăluie câteva detalii
din colaborarea lor la Institutul Rockefeller. Cu toate acestea, ne-a
vorbit, pe scurt, despre trei dintre calităţile memorabile ale lui
Palade.Multidisciplinar, perfecţionist, şarmant
„Multidisciplinar, spre deosebire de mulţi dintre contemporanii lui, Palade nu s-a limitat la o singură disciplină: morfologie, biochimie sau alta. A insistat să le combine pe toate, în aşa fel încât să obţină o imagine de ansamblu a organizării structurale şi funcţionale a celulei.
Perfecţionist. Asta e a doua calitate a lui Palade. În toată munca lui, a insistat asupra rigorii şi calităţii, nu doar în ceea ce-l privea pe el însuşi, ci şi pe colaboratorii săi. Pentru el, ştiinţa era, de asemenea, artă.
Şi, nu în ultimul rând, Palade era şarmant. Era un gentleman de şcoală veche, cu o etichetă şi cu o carismă de excepţie. Radia autoritate, dar fără nicio urmă de aroganţă“, îşi aminteşte de Duve.
Zilele acestea, Christian de Duve lucrează la următoarea carte ca şi cum ar fi ultima, în ultimii ani concentrându-şi întreaga activitate asupra originii genetice a lumii. Cel mai recent titlu publicat de Christian de Duve este „De Jésus à Jésus... en passant par Darwin“ (n.r. – De la Iisus la Iisus, prin Darwin), în 2011.
Celălalt coleg de Nobel al celor doi, belgianul Albert Claude, a fost cel care l-a adus pe Palade la Rockefeller şi care i-a fost maestru pentru o vreme. A murit la 22 mai 1983, la Bruxelles.
Cum se fac nominalizările pentru premiul Nobel
În luna septembrie a fiecărui an, Comitetul Nobel, din cadrul
institutului de renume internaţional Karolinska, din Suedia, trimite
formulare confidenţiale unor personalităţi pe care le consideră
competente şi calificate pentru a nominaliza candidaţi la premiul Nobel.
Nici numele celor care fac nominalizările, nici alte informaţii despre
nominalizări nu pot fi divulgate de Comitetul Nobel decât după 50 de
ani. Pot face nominalizări la premiul pentru Fiziologie sau Medicină
doar membrii Adunării Nobel, de la Karolinska, Academia Regală de
Ştiinţe a Suediei, laureaţi ai premiului Nobel pentru Medicină,
profesori de la facultăţile de Medicină din Suedia, Danemarca, Finlanda,
Islanda şi Norvegia, precum şi din alte şase centre universitare
mondiale. Din luna martie a anului următor încep consultările, iar în
octombrie, Adunarea Nobel alege, prin vot, laureaţii Nobel pentru
Fiziologie sau Medicină. Decizia de a acorda premiul Nobel este finală
şi irevocabilă.
Prof. dr. Radu Şerban Palade, medic chirurg:„Vorbea prea puţin despre el“
Profesorul doctor Radu Şerban Palade (68 de ani) este, poate, nepotul preferat al laureatului Nobel. Este fiul Adrianei, sora mai mare a profesorului George Emil Palade, şi, din admiraţie, ba chiar, de ce nu, din mândrie, Radu Şerban a păstrat numele mamei, nu pe al tatălui, avocatul Israil, care era văr cu Octavian Goga. De fiecare dată când unchiul George venea la Bucureşti, pe el, nu pe altcineva, îl suna să-l ia cu maşina de la aeroportul Băneasa şi să-l ducă la hotelul Athénée Palace, unde stătea în vizitele oficiale. Tot el îl plimba de la un prieten la altul prin Bucureşti în vizitele neoficiale, cu Securitatea pe urmele lor.
„Weekend Adevărul“: George Emil Palade avea o dilemă: ştiinţă românească sau ştiinţă de calitate? Acesta e motivul pentru care a ales să plece în SUA, în 1946? A preferat ştiinţa de calitate, adică internaţională?
Radu Şerban Palade: Între cele două Războaie Mondiale, Facultatea de Medicină din Bucureşti a avut profesori renumiţi. Printre ei, un loc cu totul deosebit îl ocupa profesorul Francisc Rainer, care a înfiinţat Institutul de Anatomie şi Embriologie, la Facultatea de Medicină, şi Institutul de Antropologie. A fost şi profesorul André Boivin. El era profesor de biochimie şi de imunologie şi a fost adus de profesorul Cantacuzino. André Boivin este considerat părintele imunologiei, a început studiul acizilor nucleici. Al treilea personaj a fost profesorul Gr. T. Popa, care fusese bursier la Rockefeller, în SUA, care studiase în laboratoarele experimentale din Anglia şi din SUA. Şi, în afară de aceste trei mari personalităţi, care au marcat formarea şi evoluţia profesorului Palade în timpul anilor de studenţie 1930-1936, la Facultatea de Medicină din Bucureşti, mai erau şi alţii. Cum a fost profesorul Vintilă Ciocâlteu, şi el bursier Rockefeller, cum a fost profesorul Emil Crăciun, de la anatomie patologică, urmaşul lui Victor Babeş, şi el fost bursier Rockefeller. O pleiadă de profesori extraordinari. Totul a fost cum a fost până în 1946-47, când a venit reforma învăţământului şi când au ajuns profesori universitari oameni favorizaţi politic, fără experien-ţă didactică, fără capacitate extraordinară. La asta se referea profesorul Palade.
Au contribuit şi evenimentele din 6 martie ’45 la plecarea profesorului?
Evident. A fost marcat de ceea ce i s-a întâmplat lui Gr. T. Popa. În 1948, el era decanul facultăţii şi a ţinut o conferinţă la Ateneul Român: „Mai este astăzi actual să credem în Iisus Hristos?“. După această conferinţă, organele de Securitate au vrut să-l aresteze. Profesorii şi studenţii au ieşit în curtea facultăţii. Profesorul s-a ascuns într-un beci şi, după câteva zile, a murit. Asta a avut pentru corpul didactic, pentru studenţii la Medicină şi pentru lumea universitară un impact foarte negativ.
George Emil Palade şi Radu Şerban Palade
Numai pentru că a pus la îndoială credinţa în Iisus?
Nu, pentru că în urma conferinţei a lămurit lucrurile, iar acest lucru nu convenea sistemului ateist care trebuia instalat.
Cum a fost prima întâlnire cu George Palade, în decembrie 1965?Nu, pentru că în urma conferinţei a lămurit lucrurile, iar acest lucru nu convenea sistemului ateist care trebuia instalat.
Prima întâlnire a fost la Aeroportul Băneasa, în sala de aşteptare. Era seara, în jur de ora 8. Era un om zvelt, foarte prezentabil, cu o atitudine demnă şi extrem de elegantă, un om foarte civilizat, foarte politicos, reţinut, calm, fără excese. Absolut întotdeauna când venea acasă, mergea la mama lui, Constanţa Palade, cât timp încă trăia, şi care stătea împreună cu Cim, în Bucureşti, vizavi de Cercul Militar, pe bulevardul 6 Martie, numărul 5, într-un apartament, la etajul 6. Întotdeauna venea şi-şi petrecea o zi împreună cu noi, întotdeauna îşi vizita foştii colegi cu care rămăsese în relaţii foarte strânse. Mergea la profesorul Ion Juvara, celebrul chirurg, pe strada Columb, numărul 10, la profesorul Bruckner, la profesorul Vlad Voiculescu, la profesorul Panait Sârbu, la profesorul Dumitru Vereanu.
Toate aceste trasee nu erau urmărite de Securitate?
Ba da. Şi? Ce făcea? El mereu prefera să meargă cu mine cu maşina prin oraş şi, într-adevăr, în spatele nostru mereu mergeau „şefii“.
Probabil că de-aici apropierea dintre el şi dumneavoastră.
Foarte mulţi din familie am făcut studii de medicină şi toţi am ajuns bine în domeniul nostru. Pentru noi a
fost un exemplu.
Vă sfătuia pe drumul medicinei?
Ne-a lăsat pe fiecare să facem ce dorim, ca specialitate, nu ne-a influenţat deloc. Eu am făcut chirurgie, sora mea a făcut bacteriologie, cealaltă vară primară a făcut pediatrie.
Vă povestea despre realizările lui?
Despre el vorbea prea puţin. Şi când vorbea, o făcea la un mod glumeţ. De exemplu, a fost invitat la Academia Pontificală din Roma, unde Papa Ioan Paul al II-lea i-a înmânat un colan. Şi când i-a pus colanul la gât, el i-a spus Papei: „Preasfinţite părinte, dar eu sunt ortodox, să ştiţi!“. „N-are importanţă, dragă, la câte-ai făcut matale pentru umanitate, depăşeşti orice graniţă a confesiunii“. Odată, în 1969, la 1 ianuarie, a venit la Bucureşti să ne vadă după un periplu prin capitalele europene. A fost întâi la Madrid, unde a fost aureolat cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Madrid, a fost la Londra, la Paris, la Berna. Şi spunea: „Am plecat cu anumite kilograme, dar acum, când mă întorc, toate medaliile astea sunt în plus. Nu pot să le-arunc, nu? Atârnă greu, domnule, ştiinţa!“.
Prof. dr. Laurenţiu M. Popescu: „E singurul om mai deştept decât mine“
Despre profesorul Laurenţiu Popescu (foto),
mai multe voci spun că ar putea fi şi el, la fel ca George Emil Palade,
pe care l-a cunoscut, laureat al premiului Nobel. El a descoperit nişte
celule noi, care se găsesc aproape în tot organismul şi care ar putea
avea un rol esenţial în regenerare: telocitele. „George Emil Palade a
fost genial, este singurul om care m-a făcut să cred că e mai deştept ca
mine. Şi-am cunoscut multă lume. Era omul care putea să transforme cea
mai complicată chestie în cea mai simplă. N-am mai întâlnit pe altcineva
la fel. Probabil că eu, în subconştientul meu, imit ceva de la el. Era
foarte orgolios, era conştient de valoarea lui. Un om care a câştigat
toate concursurile la care s-a prezentat. Era foarte competitiv. Eu
despre Palade mă exprim simplu: Galileo Galilei a inventat telescopul.
Şi-ntr-o noapte l-a îndreptat spre cer şi s-a uitat şi a văzut ce n-a
văzut nimeni. Palade a făcut invers. A luat un microscop electronic
făcut în anii ’30 de nişte nemţi şi s-a uitat la celule şi a văzut ce
n-a văzut nimeni. Galilei a desenat harta cerurilor şi Palade harta
celulei.“
Acad. Maya Simionescu a lucrat 9 ani în laboratorul lui Palade din SUA
Maya şi Nicolae Simionescu au reuşit imposibilul: au plecat, în 1970,
într-un laborator de cercetare din Statele Unite, ajunşi acolo la
recomandarea savantului George Emil Palade, au lucrat în afara ţării
nouă ani şi au fondat, în 1979, la Bucureşti, Institutul de Biologie şi
Patologie Celulară „N. Simionescu“. „Profesorul Palade ne-a invitat în
’69 şi, până la urmă, în ’70, la insistenţele sale, i-au dat drumul
profesorului Nicolae Simionescu. Mie nu. În urma altor insistenţe
extraordinare, profesorul Palade a reuşit să convingă autorităţile şi,
după aproximativ şase luni, am plecat şi eu. El ne-a invitat pentru o
perioadă de un an, poate doi, însă colaborarea mergea din ce în ce mai
bine, aşa că ne-am întors abia în ’79. Din nou, Palade a reuşit să
convingă autorităţile. În ’70, cum am ajuns acolo, am decis că trebuie
să facem şi în România un institut, altfel ar fi păcat pentru tinerii
noştri. Am început diligenţele imediat după ce am ajuns în SUA.
Profesorul Palade a fost sceptic la început, dar, până la urmă, ne-a
susţinut: chiar a scris şi el autorităţilor. Nici nu şi-au dat seama
chimiştii de renume mondial de realizările şi importanţa acestui
proiect.“
Prof. Dr. Constantin Dimoftache zeletin, biofizician:„George Palade a călătorit singur pe o şosea pustie“
Constantin Dimoftache Zeletin (77 de ani) este profesor universitar, specialist în biofizică, membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale, preşedinte al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, dar şi poet, traducător şi eseist. De George Emil Palade îl leagă o prietenie pe care zecile de depeşe cu expeditor şi destinatar pe două continente ar caracteriza-o cu un singur cuvânt: intimă. Şi două ramuri în arborele genealogic – este nepot de văr primar cu savantul. Constantin Dimoftache Zeletin a lucrat, cu intermitenţele fireşti, vreme de 40 de ani la genealogia familiei Palade. În arhive, subsoluri sau poduri, cu registre, cu acte vechi, care se adună în timp şi-i copleşesc pe cei slabi. Dar domnia sa are maturitarea echilibrului, oricât de nefiresc ar părea acest lucru pentru un poet. Constantin Dimoftache ştie tot despre George Emil Palade, nu-i o exagerare jurnalistică. De plidă, cunoaşte acest amănunt esenţial: Constantin Dimoftache, bunicul său omonim, s-a căsătorit cu Natalia, sora colegului său de la şcoala normală, Emil Palade (tatăl savantului), din admiraţie pentru el. Era şef de promoţie şi era genial. Din admiraţie! Constantin Dimoftache este unul dintre aceia care înţeleg sensul minutelor ce se adună în spatele oamenilor. Şi are însuşirea rară de a le putea explica. Acum, câteva detalii, dar fundamentale, despre George Emil Palade,adică unchiul Gigi.
„Weekend Adevărul“: I-aţi cunoscut pe părinţii lui George Emil Palade. Cum l-au influenţat?
C. Dimoftache Zeletin: Mama sa, Tanţi, era foarte frumoasă, aeriană, neinteresată prea mult de realităţi. Plutea. Însă „Tata“ (n.r. – Emil Palade) făcea tot: lucra tapiserie, construia mobilă, punea murături, făcea cozonaci şi absolut toate treburile presupuse de o gospodărie. Repara tot. Înzestrarea aceasta a trecut la fiu sub forma abilităţii, a manualităţii, a reconstituirilor de structuri, a alcătuirilor de structuri, a legăturii obiectului cu funcţia. Asta era obsesia lui Palade: organul, creaţia funcţiei. Pare o banalitate, dar sute, poate mii de savanţi au făcut mari descoperiri, dar, cu toată măreţia lor, sunt periferiale. Palade a făcut ceea ce a făcut Moise: a lovit stânca şi a ţâşnit apa! El şi-a propus să descopere esenţialul care acoperă toate cazurile particulare ale formelor, atât de felurite, de viaţă: „S-a mers foarte mult cu particularul, îndepărtându-ne de cunoaşterea esenţialului. E chiar un decalaj“.
Cum era savantul în relaţia cu dumneavoastră ori cu familia?
Ţinea la familie, ţinea la mine, dar rămânea un om rezervat. Adiabatic (n.r. – nu permite schimbul de căldură cu exteriorul), mai degrabă. Începând cu neamurile. Nu se trăgea de şireturi cu nimeni. De la mama sa a moştenit capacitatea de a se putea izola de ambianţă, concentrându-se asupra ideii ce-l stăpânea, ceea ce dădea impresia de închidere în sine, poate de a se gândi prea mult la sine. Dacă la mama lui această caracteristică poate fi privită ca o scăpare, la el a fost o virtute creatoare. Fără ea nu ar fi putut să izbândească în chip strălucitor în demersul ştiinţific. Pleca la 9.00 de acasă la Institut, iar la 23.00 se întorcea. O viaţă întreagă!
C.D. Zeletin, alături de unchiul George, la prima venire în ţară
Nu neglija familia?
Sigur, aşa stând lucrurile, nu puteau să nu se ivească nepotriviri în mersul pe care-l presupune viaţa de familie. Cine va scrie o biografie atentă, cuprinzătoare şi, poate, psihanalitică va trebui s-o caute pe Ana (n.r. – din mitul meşterului Manole) în zid. Şi va găsi mai multe Ane. Ca în viaţa oricărui erou. Palade s-a dispensat de tot ce era redundant, de tot ce era întâmplător, tot ce putea să distragă. De aceea, în minunatul lui drum în viaţă, el a călătorit singur pe o şosea pustie, ca şi cum n-ar fi văzut în stânga şi în dreapta, cu ochii aţintiţi la idealul propus. E o metaforă...
Oare ar fi avut acelaşi succes şi fără această relativă izolare?Sigur, aşa stând lucrurile, nu puteau să nu se ivească nepotriviri în mersul pe care-l presupune viaţa de familie. Cine va scrie o biografie atentă, cuprinzătoare şi, poate, psihanalitică va trebui s-o caute pe Ana (n.r. – din mitul meşterului Manole) în zid. Şi va găsi mai multe Ane. Ca în viaţa oricărui erou. Palade s-a dispensat de tot ce era redundant, de tot ce era întâmplător, tot ce putea să distragă. De aceea, în minunatul lui drum în viaţă, el a călătorit singur pe o şosea pustie, ca şi cum n-ar fi văzut în stânga şi în dreapta, cu ochii aţintiţi la idealul propus. E o metaforă...
Într-adevăr, izolarea era relativă. Un savant atât de viu, de colocvial, atât de interesat de realizările ştiinţifice ale colegilor, atât de „la zi“ cu absolut tot progresul ştiinţific mondial nu poate fi un izolat. Mai curând, trăia în spiritul izolării, ceea ce e altceva. Acest spirit îi era prielnic. Iată răspunsul la întrebare.
Se gândea să se întoarcă în ţară?
În scrisoarea din 18 ianuarie 1947, trimisă de la Institutul Rockefeller din New York lui Grigore T. Popa, maestrul său, Palade îl întreabă pe acesta dacă nu cumva are nevoie de ajutor la catedră, ştiind cât e de aglomerat cu lucrări, cursuri, prezentări, laboratoare, cerându-i părerea dacă trebuie să se întoarcă în ţară sau să rămână în SUA. Răspunsul a fost nu. Acest „Nu!“ al lui Grigore T. Popa a însemnat oferirea prilejului de a realiza o suită de descoperiri fundamentale în biologia celulară, crearea însăşi a acestei discipline. A însemnat Nobelul pentru România. Dacă spunea „Da“, venea să îl ajute.
Nunta cu Irina Malaxa a fost un eveniment monden?
Deloc! Îl poţi compara cu întâlnirea a doi-trei prieteni, care iau masa repede, fiindcă pleacă trenul. Inginerul Malaxa, care a fost un om de geniu, avea domiciliul forţat, dat de Mareşalul Antonescu. A ieşit de aici doar în ziua slujbei religioase, săvârşită la Biserica Boteanu. Au participat familia, prietenul şi viitorul mare chirurg Ion (Cuti) Juvara, cardiologul Iuliu Popescu şi, poate, una sau două persoane. Atât, asta a fost nunta.
A avut o relaţie strânsă cu inginerul?
Vă dau un exemplu: pe 24 decembrie 1958, inginerul Nicolae Malaxa a petrecut Crăciunul cu familia.
Şi i-a adus lui George Emil Palade un cadou. Era cartea lui Werner Heisenberg, „Physics and Philosophy“ (n.r. – „Fizică şi filozofie“), pe care i-a scris următoarea dedicaţie: „Doctorului George Palade. Anticipare la premiul Nobel“. Cu 16 ani înainte! Erau sute de cercetători la Rockefeller Institute, de toate naţiile! Acest om avea o intuiţie valorică excepţională şi o modestie extraordinară. Se vede chiar şi după felul cum a semnat: „N.M.“. Lapidaritate, siguranţă şi instinct valoric. Nimic redundant, niciun epitet.
