luni, 21 aprilie 2014

Dumitru K.Negoita , biografie

Dumitru K. Negoiţă (n.1950)
  Când s-a născut în satul Ursoaia, comuna Ruşavăţu de atunci, azi Vipereşti, judeţul Buzău, Chiriac, tatăl său, medaliat în cel de-al Doilea Război Mondial, muncitor forestier s-a  tăiat la un picior, internându-se-n spitalul comunei limitrofe, Pârscov. Tot satul vorbea (îi spunea, devenind mai măricel Maria, mama sa) că Chiriac şi-a tăiat piciorul, iar tatăl, pentru liniştea mamei, i-a trimis din spital un desen cu plaga şi, abia după 6 zile, când a fost externat, l-a declarat,  4 iunie 1950.
Cum bine se ştie, mai toţi ne întrebăm – Ce am făcut înainte de anul 1989? Ei, bine! Flueram. Fluieram, dar nu în biserică ci pe stadioanele (terenurile de fotbal) din judeţ. Activitatea de arbitru-fotbal, pe atunci, era considerată activitate obştească şi-o practicam în afara serviciului.
Ocupaţii:
Începând ca şlefuitor, apoi securizator şi sortator la Geamuri Scăieni, judeţul Prahova.
Continuând ca sortator, controlor de calitate, mecanic-avion (în armată), şef-echipă, electronist-automatizări industriale, maistru, şef-schimb complex-amestec la...Intreprinderea de geamuri Buzău.
Activităţi paralele:

Arbitru-fotbal
Mărunt colecţionar
Membru al Cenaclului ,,Arcade & Armonii’’( unde vreme de un an am fost coordonator)
Membru al,,Cenaclului din bar’’
Membru al ,,Cenaclului de la marginea oraşului’’
Membru al ,,Cenaclului Dorada’’
Membru al LSR/Fil. Vrancea        
Membru al Asociaţiei „Origini”
Membru în Consiliul Onorific Internaţional din ‚’’R. literară’’
Iniţiator al Concursului cu premii Iorgu Cosma, trecând de-a doua ediţie. Aceasta ca o reparaţie morală a eroului şi monahului uitat.
Iniţiator al grupului - Moralitate ! Salut prieten(i)e.
Redactor-şef al revistei „Uscând o lacrimă”
Păstrător şi iubitor de...amintiri!
Cărţi tipărite şi cronici
’’Paşi nevăzuţi’’ – ed. Rafet 2002; cronici: ,,Paşi printre valuri’’/Observator buzoian 15/31 octombrie 2002.
’’Dincolo de lumină’’- ed. Anastasia – Ina 2004 ; cronici: ,,Demers întru lumina memoriei’’-Ion Roşioru, Luceafărul Bucureşti 3/26 ianuarie 2005; ,,Dincolo de lumină’’-Marin Ifrim în ,,Renaşterea Culturală’’/aprilie 2004.
’’Drumurile din vise’’- ed. Rafet 2005 ; cronici: ,,Drumurile din vise’’, Gheorghe A. Neagu în,,Bibliopolis din Oglinda Literară’’; ,,Omul din vise’’, Nicolae Tudor în Opinia din 4 octombrie 2005; ,,Drumurile din vise’’, în Opinia de D.I.D. şi M.I. din 21/22mai 2005.
’’Marea grădină’’ - ed. Editgraf 2006; cronici: ,,Românii şi Edenul European’’, Stan Brebenel în Opinia 24 ianuarie 2006; ,,Marea Grădină’’, Marin Ifrim în Opinia 16 mai 2006.
’’Vipereşti comuna despicată’’ ed.Codecs 2007 ; cronici: ,,Vipereşti comuna...’’, Gheorghe A.Neagu ,,bibliopolis în Oglinda Literară’’/iunie 2008; ,,V... prima monografie dedicată aşezării’’, Leonard Bunilă în ,,Viaţa Buzăului’’/26 iunie 2007; ,,D.N. la a cincea carte’’, Marin Ifrim în Opinia/ 28 august 2007.
’’Mănăstirea din comuna pierdută’’- ed. Omega ;2007; cronici: ,,Precuvântare’’, pr.prof.dr.Mihail Milea; ,,Postfaţă’’, pr.prof.dr. Paul Negoiţă; ,,Dumitru Negoiţă-găsind o potecă’’, Aurel Anghel în ,,Viaţa Buzăului’’/ 8 ianuarie 2008 şi-n ,,Renaşterea Culturală’’/nr.57; ,,Înfometat de-o pagină a istoriei’’, N.Tudor în Opinia/ 10 martie 2009.
’’Uscând o lacrimă (carte pentru monument)’’- ed.Teocora 2009 ; cronici: ,,Precuvântare’’, pr.prof.dr. Mihail Milea; ,,Uscând o lacrimă’’, Marin Ifrim în Opinia/ 3/4octombrie 2009.
’’Poemul celor şapte(O viaţă...un om ...o antologie’’ed. Omega 2010; cronici: ,,Un punct de reper în haosul realităţii’’, Dumitru Istrate-Ruşeţeanu/9 martie 2009; ,,Scrisoare de la ...Cernăteşti’’, Viorel Suditu/ 10 martie 2010
’’Din măruntele colecţii’’- ed. RawexComs 2011; cronici: Scris pe coperta a patra a cărţii, Victor Gh. Stan.
,,Pasiuni din...Amintiri!’’-ed.RawexComs 2011; cronici: ,,Prefaţă’’, Mariana Vicky Vârtosu; scris pe coperta a patra, Florentin Popescu.
Despre adâncuri şi prezent (dialoguri şi lumina de la Cernica’’, acestea-s cronicile: ,,Colecţionarul’’, Florin Grigoriu; ,,Impresionant’’, Mariana Vicky Vârtosu...
Dumitru K.Negoiţă, păstrează amintiri de la:
Locul I-la Concursul ,,Temerarii Văzduhului’’/Craiova 17 iunie 1973.
Răspuns la –Scrisoarea deschisă adresată ziarului ,,Viaţa Buzăului’’, vizând aspecte negative din comuna Vipereşti şi, căi de rezolvare/ martie 1978.
Categoria I a, arbitrii-fotbal- în urma examenului de la Predeal/10 mai 1981.
Fruntaşi – prima măruntă colecţie/17 septembrie 1997.
Cenaclul,,Arcade& Armonii/2005-2006, fost coordonator.
Diploma ,,Ambasador al limbii române’’ la Festivalul artelor de la Bisoca /16 iulie 2010, cu ocazia lansării cărţii ,,Poemul celor şapte (o viaţă...un om...o antologie).
Diploma ,,Prietenia culturală’’/ iunie 2012, de la ed. Teocora, cu ocazia editării cărţii ,,Despre adâncuri şi prezent (dialoguri şi lumina de la Cernica’’)
Diploma ,,LSR/Fil.Vrancea’’, pentru vol.,,Pasiuni din...Amintiri!’’/26 octombrie 2012.
,,Diploma de onoare’’ la împlinirea a 100 de ani de la inaugurarea-Biblioteecii publice Focşani/26 octombrie 2012, pentru cartea colectivă ,,Concert pentru şapte scriitori şi-o antologie’’.
Cronici privind o altă activitate:
,,Broşurile cu toate programele cinematografelor de odinioară ale urbei, în colecţia unui buzoian’’, Carmen Popa/Opinia din 8 octombrie 2008.
,,Apel pentru ridicarea unui monument la Ruşavăţu’’, Alina Buduianu/,,Viaţa Buzăului din 13 martie 2009.
,,Eroi ignoraşi’’, Iulian Gavriluţă/,,Şansa Buzoiană’’din 16 martie 2009.
,,Scrisoare deschisă – Adresată tuturor acelora care pot contribui la ridicarea monumentului Eroului Naţional Iorgu Cosma’’, Ionel Stănuţă-dir.executiv al Dir.pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional al jud. Buzău/10 martie 2009
Prezent cu proze scurte şi încercări poetice în:
Dicţionarul ,,Personalităţi române şi faptele lor’’, Constantin Toni Dârţu, vol. 49 (volum de colecţie), prezent în paginile, de la 428 – 441.
Dicţionarul ,,Personalităţi române şi faptele lor’’, Constantin Toni Dârţu, vol. 53 (de colecţie), prezent în pag. 126 – 127.
,,Concert pentru şapte scriitori şi o antologie’’, anuar al LSR/Fil.Vrancea, prezent în pag. 53 – 74.
Dicţionarul autorilor români contemporani, ed. Arial 2013, Alina Kristinka
Almanah 2014, Editgraph, Renaşterea buzoiană
Antologia LSR/Filiala Vrancea „Dodekatheon”, ed. Armonii Culturale 2013, coordonatoare Mariana Vicky Vârtosu.
Antologia iubitorilor de literatură de la cenaclul „Amurg sentimental”-„Clipe de bucurie”, ed. Amurg sentimental 2014
Antologia scriitorilor români de pe toate continentele, ed. Cetatea cărţii 2014
Despre Dumitru K.Negoiţă s-a scris în:
,,Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară’’-ed. Rafet 2006, Marin Ifrim.
,,Consideraţii asupra literaturii buzoiene contemporane’’Omega 2009, Dumitru Ion Dincă.
,,Univers spiritual buzoian’’ Aldin 2011, Viorel Frâncu
,,Cerul căzut pe gânduri’’, Rafet 2008, Ştefan Dima
,,Duminicalii’’ (ediţie revizuită şi adăugită), Editgraf 2011, Nicolae Tudor.
Au scris despre cărţile lui Dumitru K. Negoiţă :
Ion Roşioru, Florentin Popescu,Dumitru Ion Dincă, Florin Grigoriu, Marin Ifrim, Gheorghe A.Neagu, Victor Gh. Stan, Aurel Anghel, Mihail Milea, Mariana Vicky Vârtosu, Constantin Toni Dârţu, Paul Iulus Negoiţă, Dumitru Istrate Ruşeţeanu, Nicolae Tudor, George Tarara, Viorel Frâncu, Trandafir Sânpetru, Stan Brebenel, Viorel Suditu şi alţii.
PREZENTA SCRIITORULUI ÎN CĂRŢI:
Extras din „DUMINICALII” (Nicolae Tudor): „ Le-am citit articolul „Inedit: Barul care ascunde un cenaclu literar” (semnat de Florin Mitu în „Adevărul de seară”). Îl redau, la sfatul scriitorului Dumitru Negoiţă, „să rămână scris, că este istorie” : „Atmosfera de sărbătoare ce poate fi întâlnită tot timpul în localul lui nea Tudor, de pe strada Umbrei este completată o dată pe săptămână de un cenaclu literar unic în judeţ, organizat într-un mod cât se poate de original. Clienţii se strâng în jurul mesei şi discută despre literatură, dar şi despre cărţile care musai trebuie să avem habar. „Timpul se opreşte în loc la o mică discuţie despre problemele care ne macină zilnic. De-a lungul timpului am fost vizitat de cel puţin 30 de scriitori consacraţi.”- mărturiseşte patronul localului. Dumitru Negoiţă, Marin ifrim sau Nicolae Pogonaru sunt reprezentanţi de marcă ai scriitorilor din Buzău. Ei vizitează o dată la două săptămâni acest local de mahala şi spun că dragostea pentru literatură sau arta ce se vrea împărtăşită într-un cadru simplu îi face să se simtă cu adevărat liberi în acest spaţiu unic. „Aici nu mai suntem legaţi de anumite funcţii sau de tot ceea ce înseamnă întâlniri protocolare. Este ca un fel de „Poiana a lui Iocan” în care discutăm vrute şi nevrute, fără să ne simţim stingheriţi de cineva”-  susţine Pogonaru. Pasiunea pentru literatură nu ţine cont de locaţie.” Cu puţin timp în urmă mi-a fost adus şi almanahul „Renaşterea buzoiană” în care Marin Ifrim semnează articolul CENACLUL DIN BAR: „Undeva în cartierul Dorobanţi, în municipiul Buzău, pe o străduţă scurtă şi aerisită, funcţionează un „Cafe-bar” al cărui patron (şi barman în acelaşi timp) este talentatul prozator Nicolae Tudor, autorul unui roman remarcabil, om cu site şi blog pe internet, la curent cu tot ce mişcă în lumea literară informatizată. În acest spaţiu interesant se intersectează viaţa reală, cea a consumatorilor obişnuiţi, cu o parte din viaţa literară a oraşului. In fiecare zi de marţi, aici au loc întrunirile unor autori ce vechi state de cenaclişti: Spiridon Râmniceanu, Aurel Ganea, Stefan Dima, Dumitru Istrate Ruşeţeanu, Sorin Lalu, Dumitru Negoiţă şi alţi căţiva ale căror nume îmi scapă acum. Sedinţele respective se desfăşoară după tot tipicul celor consumate cândva în celebrele Cenacluri „Al. Sahia” şi „Viaţa Buzăului”, grupări din care, de fapt, se trag toţi cei enumeraţi mai sus. Aşadar, experienţa lor de cenaclişti este incontestabilă. Se citeşte şi se discută fiecare lucrare în parte, opiniile fiecăruia fiind sincere şi tranşante. Nu se supără nimeni, polemicile sunt cordiale”
Extras din „DUMINICALII” (Nicolae Tudor): „Ar fi incorect să avem prin Constituţie opţiunea de a spune "NU" tuturor şi la toate, astfel încât să ne putem întoarce în timp şi s-o reluăm de acolo de unde evoluţia a început anapoda? Dumitru Negoiţă scrie undeva că orice drum greşit are o cale de întoarcere. „
Extras din „DUMINICALII” (Nicolae Tudor): ”Dumitru Negoiţă: „Nicolae Tudor dă glas lemnului şi pietrei şi strălucire unor cuvinte. Armonia-i launtrică rătăceşte prin alte lăuntruri hrănindu-se cu o lume autocreată.”
REFERINTE CRITICE:
           Nicolae  Tudor: DINCOLO SAU DINCOACE DE LUMINĂ?
DINCOLO: Împliniţii, Făloşii, Parfumaţii, Ţâşnitorii cu vine groase, Tunarii, Ţepoşii, Localizaţii din jurul posibilităţilor, Meritoşii, Tudoşii –“cei care n-au stat vreodată la vreo coadă, n-au dus un sac în spate, n-au sădit, n-au săpat” - , Ajunşii  care se-ndeletnicesc cu foloase necuvenite, Mandataţii ce n-au vegheat, n-au controlat - doar au cărat.
DINCOACE: Învinşii din faşă, Paşnicii cu feţe întunecate, Cei ce muncesc cu mâinile, Duzina- “o gloată de nătântoci ce nu ştiu să pună preţ pe avere. Când o au, şi-o vând. Când n-o au, şi-o doresc cu ardoare”-, în fond ”o mulţime de oameni cu nădejdea pierdută” ce se bucură doar când are de unde lua o chenzină.
Între ei scriitorul Dumitru Negoiţă - un om şi el.
Dincolo de lumină o duci bine dacă ai tupeu, dacă te învârţi bine (doar grădinile sunt fără stăpân - razi tot ce pică şi iei bani cu găleata!)
Dincolo de lumină se nasc încrucişări, se fac înmulţiri, se pare că cine e porc, acolo, nu e tratat ca un porc!
Dacă te amesteci, te murdăreşti.
Dincoace de lumină este numai apăsare, o lume în pană de curent, cu praful în ochi. Chiar dacă soarele răsare obsesiv, întunecă fatal judecăţile fiindcă nu are putere să ajungă până în străfundul sufletelor. Chiar dacă albul domină peisajele, pomii (alb înfloriţi) creează doar o trecătoare stare de mulţumire a omului în faţa naturii (singura relaţie bună). Aici oamenii nu ştiu unde se îndreaptă, sunt doar împăcaţi cu ideea că… trăiesc de azi pe mâine. Aici “suntem aruncaţi într-un întuneric adânc- striga un personaj-, clipele nasc groază cumplită”. Cândva Diogene locuia într-un butoi.
“De ce trebuie să suportăm nelegiuirile altora, fărădelegile morale? se întreabă autorul cărţii. Credeam că politica e un adevăr. M-am înşelat. Ea seamănă cu un elastic. Se strânge sau se întinde. Este greu să pricepi ce-i bine şi ce este rău. Se bălăcăreşte, dar vorbele nu se leagă de fapte. Cu toţii, fie în opoziţie, fie la guvernare, toarnă vorbe cu găleata”.
Iar pe scriitorul Dumitru Negoiţă nu-l împacă astfel de chestii.
  “Mai lasă-ne-n pace cu întunecările. Eşti un mort viu, lasă-te, predă-te, nu e nimic de făcut. Ce te doare?” îl întreabă Apropiaţii. Răspunsul? ” Multe, multe…” “ Eu n-am ce face - recunoaşte cu sufletul apăsat de nelinişte - am fost plămădit acolo, la ţară”.
De ce ne-am îndrepta spre lumină? Fiindcă acesta este sensul vieţii, evoluţia firească a omului. “A fi sau a nu fi” înseamnă astăzi a evada sau nu din duzină şi a te localiza în jurul posibilităţilor, înseamnă a te apropia sau nu de un os bun al naibii de ros.
Dacă nu ajungem cu toţii în lumină, e degeaba. Într-un război îţi iei răniţii, te chinui cu ei pe targă, nu-i laşi în urmă, nu-i abandonezi. Întunericul separat total de lumină dă Răul. O veşnicie.
"E greu să lupţi singur - spune Dumitru Negoiţă -, nu poţi creşte nepătat, nu poţi rămâne nepătat...  Drumul înspre culme, unde lăfăie Ajunşii, este tot mai greu. Cu atât mai mult dacă vrei să le dai de urmă, să-i prinzi, măcar să-i blochezi”.
Riscând să-i stea sufletul, scriitorul caută ieşirea din propria fire, bifând minusurile, cu speranţa că Marii le vor corecta.
Nu e suficient să evadezi din Duzină, înseamnă şi mai multă singurătate, devine un obstacol între sufletul tău şi al celorlalţi. Cu simţurile lui, Omul Bun, n-ar putea să stea printre ei. 
“Lucrurile se vor aşeza când majoritatea va înţelege că o societate ruptă-n două este bolnavă. Însănătoşirea acesteia va fi atunci când, între cei doi poli, se va aşeza ceva care să acopere prăpastia ce-i separă”.
Dumitru Negoiţă - ocolitorul ideilor de turmă - duce lupta de a se face ce trebuie: normalitatea să devină tradiţie.
Scrierea sa pare mai curând un jurnal. Cu vise începute şi neterminate. Îl simt ca pe un copil atras de frumuseţea câte unui cuvânt, a unei replici ori gest, care se împotmoleşte uneori în surpătura gândurilor, a căutărilor, şi-atunci... se lasă condus de personajele cărţii sale.
Netihna lui: obligaţia morală de a întreprinde ceva. “Fă pasul spre mica ta legendă- spune- fă pasul ocolind greşeala. Alergând, fiindcă vremea-i vreme şi se-aşterne de neglumit praful peste toate. Atunci când începi să ai o vârstă, anii-s povara drumului.”  
“Să alergăm? –îi replică un personaj- Ce atâta grabă? Nu te mai perpeli aşa, că nu e capăt de ţară. Cât mai suntem vii, târâş de-i cazul, căutăm lumina. Orice depărtare are întoarcere. Nu, fireşte, nu-i totul pierdut!”
Cine a fisurat cinstea? Un sistem politic ce obligă oamenii să mintă, care duce o bătălie numai pentru foloasele sale imediate. C-aşa-i la noi!
Întâmplările cărţii sunt daruri făcute scriitorului: călătorii, întâlniri cu oameni şi locuri, documente. Toate îl ajută să demonstreze că în lumea în care trăieşte, nu trăieşte după cum merită. Că e un dat să nu poţi face mai nimic. 
Dumitru Negoiţă este doar un licăr sfielnic, precum “roua pe verdeaţă” pe cerul cu contur îngust al Duzinei ce s-a înverşunat să aştearnă o licărire... dincoace de lumină. Nici nu putea să facă mai mult. Ca într-un testament, ne spune esenţial: “Să nu uităm oamenii de bine, n-avem voie”.
Nicolae Tudor: MĂNĂSTIREA DIN COMUNA PIERDUTĂ
Viaţa gălăgioasă din aglomeraţia urbană ajunge deseori să streseze sufletele încercate. Cu atât mai mult în aceste timpuri când desemnaţii cu orânduirea doar vorbesc şi uşor-uşor bagă România în mormânt. Când omul are nevoie tot mai des de primeniri, în urma călcărilor în picioare, viaţa i-a ajuns ca apa: "turtită".
Dumitru Negoiţă reuseşte să se ridice pentru un plus al literaturii, folosindu-şi spiritul... geometric, cam greu de descifrat.
În "Mănăstirea din comuna pierdută" autorul-călător dă fuga să ia în braţe bucurii pierdute lăsate dinadins să piară. Străbate de trei ori cu pasul suişul spre cel mai vechi lăcaş de închinăciune lăsat nouă de cei cărora "nici crucile nu li se mai cunosc". E vorba de schitul Cârnu "construit iniţial pentru a putea feri unele bunuri ori oameni importanţi" - semn încărcat de istorie şi ţinut în viaţă doar prin mila câtorva săteni.
"Prea plinul stărilor absente" l-a împins să umple vălmăşagul sentimentelor cu o libertate umblată care apără (sau nu!) "de starea celor spuse".
Într-un fel autorul se răfuieşte cu nepăsarea ce a cuprins această lume.
Căutările sale sunt străbătute cu paşii înspre repararea sufletului dincolo de Muche. Înspre acolo unde urlă lupii, iar "drumurile au urmele roţilor de căruţe împiedicate".
Merită să păşeşti pe poarta din dreapta troiţei măcar şi pentru a "urca treptele printre iarbă şi flori" şi să iei o sticlă cu apă care nu îngheaţă, după ce sfinţii s-au uitat direct în ochii tai.
Dumitru Negoiţă, însetat de o pagină a istoriei, a scris o carte albastră căreia-i stă bine, cum râului Buzău - "limpede, în lunile de vară". Acea mănăstire să nu mai fie, astfel, atât de... pierdută.
Nicolae Tudor: SEMN DE CARTE
Intâlneşti un om şi-l uiţi. Vezi un film, citeşti cărţi, dar puţine îţi aminteşti. Unii reţin nume, alţii culori sau sunete. Cei mai mulţi reţin cuvinte. Eu reţin atitudini. Dumitru K. Negoiţă reţine locuri şi oameni. Cartea sa, “Despre adâncuri şi present”, îmi aminteşte de Gelsomina din "La strada", cea care iubea un bărbat şi sărea în sus de bucurie când acesta a plecat să se culce cu o altă femeie. L-a aşteptat pe bordura străzii, să se întoarcă, până s-a întunecat. Dumitru K. Negoita s-a bucurat tot la fel de bucuria preotului Milea. S-a bucurat şi se bucură de bucuria altuia. Eu uit, multe am mai uitat, dar această atitudine ştiu că-mi va rămâne întipărită în minte. Acest om m-a rugat să-i fotografiez un ziar şi a venit apoi cu bani (suficienţi să cumpăr 10 ziare), să-mi plătească pentru efort. Acest om s-a bucurat şi pentru mine când am publicat, când am avut ideea cu “a treia cale”, s-a bucurat că sunt sănătos, că scriu, că sunt moral.
Acest om se bucură pentru noi, oameni buni!
Acest om se bucură că respiră. Că are o cărare. Am convingerea că şi suferă pentru bucuriile sale, fiindcă trebuie să înfrunte apropiaţii sau îndepărtaţii, când se restrânge cu necesităţile supravieţuirii şi, din pensioara sa, acordă premii pentru Iorgu Cozma. Din pensioara lui e hotărât să-i facă şi un pui de statuie "eroului naţional", cum îi place să-l drăgălească.
Scrierile sale ne fac atenţi la mărunţişurile cu care viaţa ne înconjoară, că e bine să nu călcăm în picioare ceea ce-i vrednic de păstrare. El şi-a căutat reperele şi le-a găsit: "Tata! - zice de multe ori -  am obligaţia să–l întrec pe tata!" Medalia de război a tatălui său îi stă în existenţă ca o cruce la care se închină, iar el o mută prin atitudinile sale frumoase undeva mai sus. Vibrează la o fotografie aproape degradă de vreme. "E istorie” - zice. Adică ceva sfânt, ceva cu care se poate face dreptate. Şi strânge în casa sa vechituri încărcate de istorie, că nu mai are loc de ele. Vrea să le dăruiască, dar maimarii vremii sunt indiferenţi, iar indiferenţa oamenilor îi produce o aşa durere încât, în a 11-a sa carte, vine şi ni-i pârăşte. Ne spune ce jalnici suntem noi, românii, şi ne arată cum trebuia sa fim. Ne relatează ce a făcut el, concret, în ziua de, ora şi minutul, iar în trecerea sa confirmă împărţirea în cete, pe care ne-a făcut-o nu demult Eminescu, acelea de „smintiţi” şi de „mişei”, dar adaugă şi „oameni buni”. Se bucură când devine prieten cu cei buni, pe care îi şi provoacă: iată Calea, iată unde este nevoie; eu am ajuns acolo, ajungeţi şi voi şi faceţi mai mult decât am făcut eu!
Cuvântul a ajuns la omul simplu, vrând-nevrând, miere pe buze, iar omul cel simplu se răsfaţă cu el, într-un timp când cuvântul îşi pierde rostul sau este folosit mârşav pentru foloase. Când ar trebui să slujească mai binele vieţii.
Cuvântul este ca fericirea, când îl auzi, vezi şi simţi, ştii că este. El intră în lumea ta, capătă forma ta şi te hrăneşte. Spune D.N.: ”Ne-am cunoscut în “Cenaclul din bar”. Nimic mai hilar pentru cineva din afară, pentru cineva de peste 100 sau 1000 de ani. Dar  această întâlnire este crucială pentru autor.
Scria Marin Ifrim: Cuvântul este nimica, dacă nu ne face mai buni.
Si vine Dumitru K.Negoiţă şi ne spune, cu încântare sublimă: "NOI, Ifrime, Stane, Emile… ne-am cunoscut la Casa de Cultură din Buzău!”
În goana după cuvânt, în goana prin lumea proprie, ajungem să devenim aproape transparenţi: ne vedem, ne strângem mâinile, scriem autografe, dar nu prea suntem! De aceea este nevoie de DN şi de un astfel şi altfel de scris, de scrisul lui, care să ne trezească: „Dragi prieteni, noi suntem/am fost în... Casa de Cultură! noi suntem... prieteni! noi... trăim! Priviţi cărţile voastre, ziarele în care aţi apărut, autografele…” 
Odată treziţi, ar trebui să reevaluăm cuvântul, să-l aducem cu picioarele pe pământ, până devine viaţă.
Un artist străin a rugat populaţia să facă nişte figurine mici din lut care să semene cumva cu omul, dar să aibă doi ochi. Curios este că mai toţi au făcut ochii în vârful capului! Aşezate pe un platou, au oferit ochiului imaginea unei mulţimi care priveşte în sus. Şi a apărut întrebarea: spre ce privesc ei? Am senzaţia că şi cărţile contemporanilor mei, aşezate cuminţi pe un raft, au ochi interiori care privesc în sus, spre Dumnezeu sau lumea singurătăţii proprii, prin care orbecăim neputincioşi fiecare. Ei bine, Dumitru Negoiţă are un guguloi de om-carte ce are ochii îndreptaţi înspre în jos. Priveşte spre noi şi ne reaminteşte: pe data de am fost împreună la Casa de Cultură. Si este aici un fel de fericire pentru că viaţa ajunge astfel să nu se mai împartă în două, în trei, până la 20 de milioane de solitari indivizi, ci devine, astfel, în întregul ei, o preocupare umană pentru a fi, cât de puţin, dincolo de supravieţuire. Autorul trăieşte micile bucurii şi ar trebui să învăţăm de la el: se întâlneşte cu un om, îi cunoaşte lumea, îi este aproape dacă strigă, ori îi spune un cuvânt de încurajare. E nimic asta? Dacă este real şi sincer, este O LIMITA pe care un om (acest om) o ţine să nu cadă, pe care o împinge cu viaţa lui să nu decădem ca oameni.
Să recunoaştem: ne întâlnim nu pentru bucuria oferirii unui banal autograf, autograf pe care-l scriem în grabă, la indigo, plictisiţi, ca si cum am fi primii scârbiţi de propria scriere. Ce înseamnă “cu prietenie, autorul”? înseamnă nimica pentru cel care a scris, e o politeţe. Un autor mai modern a pus să fie scrise aceste 2 cuvinte direct de tiparniţă, n-a mai avut dragul să se aplece şi scrie 2 simple cuvinte: "cu prietenie”, "cu stima" sau cu ce dracu o fi - că trebuie să avem un sentiment cât de mic pentru aproapele! Dar, pentru colecţionarul Dumitru K.Negoiţă, cel care trăieşte viaţa lucrurilor şi a locurilor în care se face cel mai frumos gest din lume – darul -, cuvântul "prietenie" capătă valenţe cosmice. A acorda un autograf este cea mai înaltă bucurie a creatorului, însă a venit timpul ca acela care l-a primit şi îl îngrijeşte să se întreacă în a trăi profunzimea aceluiaşi sentiment..
Ce învăţăm de aici? Că trebuie să fim atenţi cu noi înşine, la ce spunem şi scriem, fiindcă vine un colecţionar mîndrindu-se cu ce are în biblioteca sa şi ne facem de râs, cei care nu am făcut bine, atunci când se cuvenea.
Da, scriitorul D N poate irita când nu are fineţea pe care o cere fragilitatea cuvântului nou, care se naşte. Poate enerva încât să strigi că este modelul cum nu trebuie să se scrie o carte; că o frază sau propoziţie este scena literelor care trebuie musai să ofere un spectacol, iar el nu oferă acest mare si unic spectacol îndelung aşteptat,  ci inspectează proces-verbalistic o realitate, care este atât de oarecare încât te întrebi dacă are dreptul să-i fie măcar personală! Citindu-l, ajungi probabil să nu-ţi mai placă gerunziul, poate nici autorul, fiindcă devine cam enervant când, chipurile, ne reaminteşte câte ceva, dar, în realitate, ne ceartă crunt!
Dar trebuie să vedem instinctul scrierii sale cu apostrof. Vorbirea cu apostrof dezvăluie, în general, dincolo de un ritm interior, o grabă lăuntrică, provenită, în cazul scriitorului de faţă, din modestie şi teamă, ca rezultat al căutărilor şi disperărilor generate de refuzul autorităţilor de a-l asculta. De aceea, şi acum, ajuns la ultima carte, când ar fi trebuit să scrie pe îndelete, are teamă şi scoate în grabă, la lumină, literele. Aparent calme, sunt strigate încă, strigate către ultima instanţă - cititorul. Mai pune o virgulă specială ce împinge creaţia pe făgaşul vechi al povestirilor un tâlc. Dar cel mai bine (chiar dacă un pic obositor) Dumitru K. Negoiţă pune preţ pe viaţă şi pe locuri.

2 comentarii:

  1. eu,dinu petruta,ajunsa cine stie prin ce imprejurare in satul ursoaia.....ei sa spuna cum ....,pe atunci raionul cislau rusavatu comuna si apoi viperesti pirscovul la 4 statii de mers cu trenul ,nu o recunosc ca mama pe aurica gruia si ca tata pe vaile gruia zis si vasile matei, care era frate cu maria lu chiriac negoita care era frate cu veta lui ciufu.....maria si negoita chiriac aveaca fii pe negoita dumitru si negoita stefan fost gestionar in sat pe cind eram eu copil,si care a facut puscaria in acele timpuri pentru delapidare,la o puscarie aproape de gara,la care m au dus si pe mine in vizita ,desi eram copil.fanel cum ii ziceau era insurat cu carolina de la dedrad,,jud reghin,unde m au dus si pe mine in vizita .....cind a venit o ruda di germania cu multe cadouri.....un preot care zicese ca a murit mai tirziu cu probleme la cap....tumoare....am citit putin din biografie si nu mai citesc....numai minciuni .nu chiriac negoita avea piciorul rupt,vasile matei zicea ca lurat la padure nu stiu unde,departe orcum,cu f incepea...dar nu shiopa decit cind vrea,zicea ca avea 11 operatii toate facute de doctorul marinescu urolog pe atunci la nehoiu, acum la spitalul judetean buzau,medic primar urolog,la care m a dus si m a operat si pe mine de apendicita.....chiriac negoita nu shiopa,vorbele lui erau....cele bune sa se adune,cele rele,sa se spele,iar nevastasa era o femeie grasa care nu prea putea sa faca treaba de grasa.vasile matei era frate cu mariasi cu aurica lui apolodoru,care apolodoru murise....si aramas cu 3 copiii,gicu,rodica si doru care shiopa rau si totusi lucra croitorie.....aurica era negriciasa,cu nasu...urit ca vasile matei....mintea mult si eu pe atunci....maritata cu dinu dumitru,credeam ca se ocupa cu vraji,farmece....stiu ca am mers cind eram copil, in satul tega de unde e si modoran maria,cea la care e angajata fata mea dinu georgiana-mirela,pe post de contabila dar sa lamureasca ea tot....la firma de contabilitate m&m cont din micro 3 ,intro garsoniera,hidoasa,de linga cladirea de stomatologie a lui popa paul negoita .....mama acestuia fiind dentista si alti 2 medici,deci am mers cu aurica nita,si a venit de la tega cu buga nicolae,care avea multe oi....om gospodar,si a lasat copii si a venit la ursoaia a murit....sint multe de spus dar si mai multe de lamurit eu ma opresc aicisi sustin ca eu,sotul meu adevarat si cei trei copiii ai nostrii adevarati,sintem familia pirvusi cine poate sa elucideze odata acest caz.daca cineva vrea eu pot raspunde oricind la orce intrebare care depinde de ceeace stiu eu

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere