marți, 25 februarie 2014

Ek2

CAPITOLUL 9
Seara următoare ploua torenţial aşa că nu se aştepta ca ea să vină. Dar îi auzi zgomotul înfundat al paşilor pe poteca udă, auzi foşnetul mantalei de cauciuc şi răpăitul ploii pe pânza rigidă. Apoi o simţi alături de el.
Sări jos şi rămaseră în picioare, stânjeniţi.
— Drăguţ din partea ta că ai venit, şopti el. Nu ţi-aş fi făcut nici un reproş dacă n-ai fi…
— Oribilă vreme, spuse ea.
— înfiorătoare. Deloc romantică, fireşte.
— Uite ce e, n-ar fi trebuit să vin.
— Sunt de acord cu tine. Am spus doar că nu ţi-aş fi făcut nici un reproş dacă n-ai fi venit.
— Nu e vorba de ploaie. Pur şi simplu de faptul de a veni. Oh… presupun că e foarte feminin să spui asta.
Nu trebuie să te superi dacă spun lucruri inutile, nu-i aşa? N-o să mi-o iei în nume de rău?
— Dă-i” înainte şi fii feminină, îi răspunse. N-am de gând să fiu grosolan.
— Nu, eşti foarte la locul tău.
Ea rămase în picioare, aşteptând.
— Nu vrei să ne simţim bine… atât de bine pe cât se poate?
Se aşezară pe zidul scund. Ploaia răpăia iar întunericul îi învălui izolându-i de lume.
— Presupun că nu-i nimic de făcut în treaba asta, spuse ea încetişor.
— Care treabă?
— Ştii tu. Nu despica în patru înţelesul vorbelor mele.
El nu răspunse.
— Povesteşte-mi despre tine, îi ceru ea.
— Nu. Spune-mi.tu. Ce faci? înţeleg în viaţa de toate zilele, nu în Waffs.
— Mi-e teamă că nu am aproape nimic de spus despre mine.
— Astea-s palavre. Fiecare face ceva. Viaţa fiecăruia este, şi plină, şi importantă, şi dramatică… cel puţin pentru el însuşi.
— Aşa e. Am studiat arta.
— Arta? Pentru ce?
— Ştii, asta mă-ntreb şi eu acum. De fapt, nici n-am fost foarte înzestrată pentru asta. Dar trebuie să faci ceva… studiezi arta… şi gata: Stai şi te-ntrebi şi iar tentrebi ce poţi să faci. Nu-ţi place să joci bridgeţ nu-ţi place să faci nimic si… şi nu eşti genul atletic. Aşa că ce poţi să faci? Printr-o relaţie poţi găsi o slujbă, poţi lucra pentru un editor… sau să deschizi un magazin de pălării împreună cu o femeie care nu se mai înţelege cu bărbatul ei… sau să te apuci de o muncă obştească… sau să-ţi petreci' viaţa tratându-te de boli mai cumplite decât cele ale cunoştinţelor tale… sau să te prefaci că ai o carieră. Eu am început să-mi fac o carieră… arta.
— Iar acum eşti în Waffs.
— Da, iar 'acum sunt în Waffs, stând pe un zid cu un bărbat străin… şi pe o vreme idioată.
Abia isprăvi de rostit când o rafală de vânt scutură fagul, aruneând în torent pe umerii lor aplecaţi stropii adunaţi pe frunze.
— E stupid din partea mea să.te ţin, aici, mărturisi el. O să te conduc înapoi, da?
— Urma să, vorbim despre tine.
— O să-ţi spun altă dată. „
— Da, zise ea încetişor. O să-mi spui.
Ea se dădu jos de pe zid şi porniră la drum, încet, sub ropotul de ploaie, îşi târau picioarele alene ca şi cum amândoi ar fi dorit să facă să dăinuiască această plimbare de-a lungul potecii, strâns apropiaţi, pe această vreme dezlănţuită oare făcea lumea atât de pustie.
— Aici trebuie să ne despărţim, zise ea, în cele din urmă.
— Nu vrei să fii văzută întorcându-te cu un bărbat?
— Nu din cauza asta. Nu-mi pasă.
— Ba din cauza asta şi bineînţeles că-ţi pasă.
— Da, consimţi ea. într-un fel îmi pasă. Trebuie să te obişnuieşti treptat cu anumite lucruri.
Stăteau în picioare, aşteptând.
— O să vrei să ne mai vedem, Prudence?
— De ce vrei să mă mai vezi?
— Trebuie neapărat să complicăm lucrurile încercând să formulăm motive?
— Presupun că e mai simplu fără asta. Dar ca la un joc de şah, executăm o întreagă gamă de mişcări de apărare… făcând însă totul din instinct. O facem chiar atunci când nu este nevoie. Nu cred că e ceva înnăscut în noi. E rezultatul educaţiei care ni s-a dat.
— Aşadar o să te mai întâlneşti cu mine… nu sub copac.:Nu te-aş putea vedea odată… tu nu capeţi vreo învoire?
Ea tăcu o clipă, dar apoi spuse:
— As putea să mă învoiesc m,îine după-amiază.
— Splendid, izbucni el cu vioiciune. Ce va dori madame să facă?
— Dumneavoastră ce sugeraţi, şir?
— Departe de mine gândul de a face sugestii, madame.
— Ai fără doar şi poate simţul umorului, nu-i aşa?
— Şi încă unul foarte puternic, când nu-mi este înfrânat. De asemenea, am şi un caracter perseverent. Insist a şti ee-unde-eând în legătură cu mine. Unde mergem?
— La asta te gândeşti tu.
— Madame, eu sunt străin p-aici. Nu cunosc obiceiul locului.
— Bine… ne întâlnim la două. Asta e datina la tabără. Ne întâlnim la două în staţia de autobuz.
— Aşadar care e datina?
— Mergi cu autobuzul până la Wythe şi iei ceaiul, apoi te duci la cinema şi apoi te întorci cu ultimul autobuz şi spui fiecăruia ce bine te-ai distrat. Asta e ceea ce trebuie făcut!
— Departe de mine gândul de a mă abate de la un program decretat în asemenea timpuri militarizate. Deci ne întâlnim la două în staţia de autobuz Gosley.
— Nu, ziceam la şosea… dar n-are importanţă. 'Eu mă urc la şosea iar tu te poţi urca la staţia Gosley. Te va scuti de o plimbare. Sau… nu. Te rog, vino la sosea, ne întâlnim acolo şi ne urcăm în autobuz împreună.
— A fost drăguţ din partea ta, îi spuse el. Noapte bună.
Rămase pe loc ascultând cum ea se îndepărtează. Abia când se întoarse să plece îşi dădu seama cât era de ud.
Pantofii îi musteau de apă.
— Va să zică oraşul are Strada Mare, Strada Princiipală, un cinema şi un monument de război, spuse ea.;
Ei mergea privind înainte.
— Şi mai are şase eârciumi, un Centru Obştesc, şi urir hotel. '.
Mergeau în lumina soarelui. Şi pentru că acum puteauf să se vadă unul pe altul, se simţeau străini şi oarecum' stingheriţi.
— Nu suntem din Cale afară do spirituali, nu-i aşa?” rosti ea.
Înţelegea ce vrea ea să spună.
— Poate ar fi mai bine să te duc înapoi.
Ea inspiră profund şi continuă să meargă fă^ă să răspundă. După un timp spuse:
— Mai este o biserică frumoasă şi un cimitir foarte drăguţ.
El mergea cu ochii în pământ.
— E un cimitir foarte drăguţ, repetă ea.
Vocea ei sună firav. El se opri împins de un elan şi-i privi faţa. Apoi zâmbi.
— E foarte, foarte drăguţ.
„E gata, gata să plângă”, se gândi el.
— E foarte drăguţ?
— Păi, dacă-i foarte, foarte 'drăguţ… asta e cu totul altceva.
El se uită de jur împrejur.
— Fiecare cofetărie e mai împuţită decât cealaltă, conchise el. Dar chiar dacă aceasta e plină de muşte şi de putregai, o să trebuiască să intru. Aşteaptă aici.
Ea rămase în lumina soarelui, urmărindu-l cum trecea strada pietruită. Aruncaseră Câte o privire în fiecare cofetărie din oraş şi se simţiseră la,fel de dezgustaţi amândoi. închise ochii şi începu să numere, copilăreşte.
De fiecare dată când ajungea la zece, deschidea ochii.
Continuă aşa până când a cincea oară când deschise ochii, el se întorcea aducând în braţe nişte pungi de hârtie.
— Raţiile sunt gata, proclamă el.
— Era plină de muşte?
— De toate felurile. Muşte de casă, muşte de cai şi muşte albastre de carne. Aşadar… unde este acel foarte, foarte drăguţ cimitir?
— Pe aici.
O porniră de-a lungul drumului şi, trecând pe lângă ultimele prăvălii şi câteva case din suburbia dărăpănată, ieşiră din oraş. Cărarea făcu o cotitură si, dintr-o dată, de sub nişte ulmi înalţi, înfoiaţi, apăru' biserica. Zidul scund cu piatra înverzită de vreme ajungea până în faţa intrării.
— Nu-i aşa că-i drăguţ?
— Da, răspunse el şoptit. Este.
Prudence puse o mână pe zid şi se săltă, aşezându-se pe el. Puse şi el pachetele pe zid şi apoi, când se pregăti să sară, îşi ridică privirea spre chipul ei. Zâmbi şi rămase uitându-se la ea îndelung. Acum, în sfârşit, se uita la ea deschis, eliberat de acel sentiment de stânjeneală.
Se uită la ochii ei. Erau de un albastru cenuşiu frumos. Părul, atât de deschis încât firele, păreau aproape argintii, era strâns, pieptănat spre spate, sub caschetă.
Pielea îi era de un alb-albăstrui. Gura frumos desenată şi uşor bosumflată. Pe nas se insinuau vag câţiva pistrui.
Era cu mult mai drăguţă decât so imaginase. Drăguţă? Era de-a dreptul frumoasă. De bună seamă că nici un bărbat care întâlnea din întâmplare, pe întuneric, o fată, nu putea spera să aibă mai mult noroc. Fusese norocos!
— Ei bine? spuse ea înveselită.
El înţelese că trebuie să fi citit bucuria de pe chipul sau.
beznă, Va să zică tu eşti fata pe care am întâlnit-(r) în rosti el.
— Cum te-ai aşteptat să arăt?
— Arăţi exact aşa cum mi te-am imaginat. * – Mincinosule. Ţi-a fost teamă că as putea fi saşie, sau că am o aluniţă pe nas.
— Nu mi-a fost teamă. Ştiam că nu ai aluniţe.
— Află că am. '
— Unde?
— Nu-ţi pot arăta.
El izbucni în râs.
— Aseară când te-ai dus acasă, continuă ea, dintr-o dată ţi-ai dat seama că habar n-ai cum arăt. Şi-atunei ai răsuflat adânc şi-ai spus: Dumnezeule! Ce-ar fi să arate ca o strachină de lapte acru.
— Oh, Doamne, izbucni el, chiar aşa a fost. De Unde ştii?
Cu palmele prinse între genunchi ea se lăsă pe spate, râzând. >
— Pentru că, răspunse ea, şi eu făceam acelaşi lucru.
— Oh, făcu el uşor întristat, va să zică de asta. Dar tu, cum te-ai aşteptat să arăt?;
— Exact aşa cum sunteţi, şir. r.
— Nu. Cu adevărat.
— Spun adevărul. M-am aşteptat să fii exact aşa de frumos precum eşti.
— Nu, zău!
— Eşti frumos… ai o faţă delicată… nasul e puţin prea fin şi gura puţin cam mare. O ureche e puţin mai proeminentă decât cealaltă… ştii că obrazul tău e complet asimetric? Abia acum văd bine.
— Ajunge.
— Nu. Şi ochii sunt foarte frumoşi. De un cafeniu cald, profund. Sunt puţin obosiţi… te culci la ore prea târzii, asta e. Dar din trăsăturile tale, ochii sunt cei mai frumoşi. Au o privire aproape duioasă…
— Duioasă?
— Şi una peste alta, e o faţă atrăgătoare. O faţă îngustă. Puţin prea îngustă, dar îmi pare bine că nu e durdulie. Detest feţele bucălate, tu nu?
El ridică privirea spre chipul ei, fără să răspundă.
— Continuă, îi zise. In conversaţia asta eu nu particip cu nimic.
— Eşi vanitos… Vrei să vorbesc în continuare despre tine. Toţi bărbaţii sunt vanitoşi.
* El scoase un fluierat.
— Iată o remarcabilă generalizare.
— Şi n-ar trebui să-ţi încreţeşti atât de mult fruntea, urmă ea. E un obicei prost. Cam asta e tot.
El sări lângă ea pe zid şi deschise pachetele.
— Sandvişuri eu şuncă, anunţă el, care sigur au gust de mucava udă. Brioşe… tari ca piatra. Şi… lapte!
— Minunat, şir.
Ea luă un sandviş şi o sticlă cu lapte, în timp ce mânca, el îi privi pe furiş trupul care din uniformă apărea atât de zvelt şi bine făcut, îşi coborî privirea spre piciorul ei oare se legăna… apoi îi studie pantoful cu tocul lat. Dar îşi ridică repede ochii când ea se întoarse spre el. Ea zâmbi şi-şi întoarse privirea.
— Nostim, murmură ea. Se pare că suntem predestinaţi pentru ziduri. Dar e întotdeauna plăcut… departe de oameni.
El aprobă din cap şi râse, dar nu răspunse.
— La ce te gândeşti?
El îşi ridică privirea spre chipul ei. Gândi: „E cu adevărat frumoasă”.
— Totul este straniu, rosti el. Noi. Stând aici. întrebându-ne unul despre celălalt. Ca oamenii care s-au cunoscut de curând. Acum ne putem vedea unul pe altul în plină lumină… în parte sfioşi, în parte stingheriţi,' în parte curioşi, întrebându-ne despre tot ce s-a întâmplat înainte de a ne întâlni… şi despre tot ce s-a întâmplat după… întrebându-ne despre firul vieţii. noastre care se întinde înapoi când nu ştiam.nimic unul de celălalt şi care, sinuos, urcă până la această clipă când,. iată, stăm pe acest zid, copleşiţi de curiozitate şi de suspiciune şi de instincte de apărare.
— Nu şi de suspiciune, şopti ea.
— Ba da. Şi de suspiciune. Nu atât unul faţă de celălalt cât faţă de relaţia dintre noi… o clipă ne întindem cu bucurie antenele spre această afinitate care se naşte între noi, dar le retragem în clipa următoare temători de sentimentul de posesiune… temători de captivitate.
— Captivitate! Doamne sfinte. Să nu crezi cumva că vreau să pun stăpânire pe tine.
— Dar toţi o facem. Toţi dorim cu aviditate să punem stăpânire.
El se întoarse pe zid cu picioarele de partea cealaltă şi-şi opri privirea pe o lespede de mormânt.
— Nu lua în seamă ee-am spus, urmă el. Ascultă la asta! Jonathan Stanginghorn din parohia Wythe, 1739- 1818. „Priveşte-mă când treci pe lângă mine; aşa cum eşti tu acum, am fost şi eu odată. Aşa cum sunt acum, aşa vei fi şi tu. Pregăteşte-te pentru Dumnezeu şi pentru eternitate”. Iată o piază-rea plină de humor, nu-i aşa?:
— De humor macabru.
Îşi trecu şi ea picioarele de partea cealaltă a zidului aşa încât să stea, ca şi el, cu faţa spre lespede, iar el fu pătruns de un straniu sentiment de plăcere când văzu cu câtă îndemânare şi cochetărie îşi aranja fusta. Unele femei sunt atât de şleampete…
— Cred că în vremea aceea aşa le plăcea, adăugă ea.
Credeau în viaţa de apoi şi erau foarte fericiţi să ştie c-o vor întâlni. Asta făcea ca toate lucrurile să li se pară frumoase.
Ridică privirea spre ea, ascultând vocea ei limpede.
Apoi îşi puse mâna pe mâna ei.
— Eşti foarte drăguţă, murmură el.
— Te rog, nu începe iarăşi.
iEl îşi retrase mâna, posomorându-se.
— Nu încep nimic. Am spus doar că eşti drăguţă, asta-i tot. Şi e firesc s-o spun… dat fiind că e prima oară că te văd.
— Ceea ce vrei tu să spui este că am fost un plic norocos pe care l~ai tras la sorţi în timpul camuflajului.
— De ce vorbeşti dintr-o dată cu atâta amărăciune?
— Ei bine, sunt un plic norocos. Şi tu la fel. Tu eşti…
— Mi se pare că despre asta am mai discutat înainte.
— Ştiu, dar ne vine greu să vorbim. Voiam să spun că eşti frumos, aşa că nu te enerva. Cu toate că nu-mi vine uşor s-o spun deoarece n-ar fi prea feciorelnic din partea mea. Iar tu nu vrei să mă port nefeciorelnic, nu-i aşa?
— Şocat că eşti foarte drăguţă chiar fără să fii feciorelnică. De altfel, nu mai poţi fi fecioară.
— Adevărat, Nici fecioară, nici nevastă, nici văduvă, îşi trecu înapoi picioarele de partea cealaltă a zidului, apoi continuă.
— Este în regulă, spuse ea. Sunt o fată oarecare din Waffs pe care un soldat a scos-o la plimbare pe-ntuneric.
Dacă luăm lucrurile în felul acesta, pe undeva, amândoi am fost de bună credinţă, deci e bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt.
— Da, să le lăsăm aşa cum sunt, dacă asta e ceea ce gândeşti.
— Asta e ceea ce gândesc, răspunse ea.
Se întoarse şi el cu faţa spre drum. Amândoi îşi legănau picioarele. Trecu un autsbuz, cu motorul uruind atât de îngrozitor, încât pe el îl trecu un fior apoi, brusc, mototoli pungile de hârtie. O clipă se opri cu mâna ridicată în aer, dar în cele din urmă băgă ghemotocul în buzunar.
Ea se uită la el şi-i zârribi.
— Nu pot arunca gunoaie… lângă un cimitir foarte drăguţ, nu-i aşa?
— Nu, încuviinţă ea, şi-şi puse mâna pe genunchiul lui. lartă-mă, urmă apoi. Hai să vorbim. Ce-ai făcut… înainte de a te înrola?
El se îndreptă de spate, apucându-şi genunchiul cu palmele.,
— Rotifere, îi răspunse.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-i asta?
— Ploşniţe.
— Oribil cuvânt. Ploşniţe de pat?
— Mult mai drăguţe. Ai auzit de fotomicrografie?
— Absolut niciodată.
— Asta e foarte bine pentru că există fotomicrografie şi microfotografie… şi sunt lucruri total diferite. Acum că ştii tot ce trebuie despre amândouă, nu-ţi mai bate capul cu asta, şi hai să urmăm calea Gangelui, până la această vietate minusculă. Ei bine, există o făptură extraordinară numită rotifer. Este un individ vioi care trăieşte în splendida junglă a apelor nămoloase, şi în care se mişcă de colo colo, transformat într-o roată cu cupe. Este singurul animal din lume care se mişcă transformându-şi corpul în roată, în loc să folosească înnotătoare, sau picioare, sau aripi.
— Tu nu glumeşti?
— Doamne fereşte, este purul adevăr. El a inventat roata cu milioane de ani înaintea omului.
— Şi tu ce faci în treaba asta?
— Nu fac prea multe. Lucrez la un bătrân care. îi taie şi-i fizează pe lamă. Este un bătrân minunat. Este singurul om de pe lume care a reuşit să facă o disecţie corectă a rotifenelor. Dar acum urmăreşte ceva cu mult mai important.
— Deci sunt micuţi.
— Mai mult decât minusculi.
— Asta ai făcut întotdeauna? Cum ai început?
— Păi… odată, mai de mult, am lucrat într-un atelier de mâna a doua de reparat aparate de fotografiat., Aşa am învăţat meseria de fotograf. Sunt foarte îndemânatic la învăţatul anumitor lucruri… tot ce are un mecanism, ştii.
— Ai studiat asta?
— Nu. E în firea mea, e ceva ce vine de la sine… 'după un lung şir de întâmplătoare şi laborioase peregrinări. Odată am fost dietetician de câini.
— Nu se poate!
— Ba da.
— Ce face un dietetician de câini?
— Sună foarte frumos, nu-i aşa? De obicei asta înseamnă să conduci o camionetă. Să livrezi mâncare pentru câini, gata preparată… preparată cu vitamine şi alte fleacuri în doze calculate. Ţi-o livrăm zilnic la uşă. Tu nu 'mai ai nici o bătaie de cap. Dietetieianul tău îţi aduce în fiecare zi pentru dinele tău iubit hrana proaspăt preparată cu ingrediente de cea mai înaltă calitate. Ştii, există oameni prea nătărăi sau prea leneşi ca să se ocupe de căţelul lor.
— Nu se poate!
— E adevărat. Majoritatea celor care trăiesc la oraş în ziua de azi sunt prea ocupaţi ca să se mai îngrijească de câini. Aşa că este o afacere pe scară largă. Ficat tăiat mărunt şi făină de cereale şi alte adaosuri ambalate într-un elegant castronel de hârtie gofrată. Este o adevărată afacere. Poţi întreba pe oricine din această branşă.
— Cum Dumnezeu ai ajuns în afacerea asta?
— Ştiam să repar camioneta. Ţi-am spus… sunt foarte îndemânatic la maşini.
— Dar ce treabă curioasă!
— Asta nu-i nimic. Odată am fost fluierător de canari.
Ea izbucni în râs.
— îţi baţi joc de mine. Ce-i ăla fluierător de canari?
— Un individ care învaţă canarii să fluiere.
— Aiurea, canarii ştiu să fluiere şi singuri. Este… ceva de la natură.
— Asta o spui tu. Jur că e adevărat. Crezi că toţi canarii cântă în mod. natural, ei bine, nu cântă. Cei de rasă bună… trebuiesc învăţaţi. Pot învăţa de la păsări mai bătrâne, sau de la fluierători de canari sau de la o maşinărie.
— Ei haide, haide. Ce maşinărie?
— O maşinărie de scos triluri. Are aer comprimat şi o pipă cu apă şi cât e ziua de lungă ciripeşte şi scoate triluri. Aşa am obţinut slujba. I-am reparat tipului maşinăria, apoi am rămas… să hrănesc canarii, să-i curăţ şi să-i pun în colivii pentru vânzare. Am perseverat în acest post şi am făcut progrese apreciabile până când am ajuns fluierător specialist pentru păsările de lux.
Ascultă.
Puse un deget pe buza de jos şi triluri de canar se înălţară în văzduh, din ce în ce mai sus, rostogolindu-se în liniştea după-amiezii.
— Sfinte Dumnezeule, se minună ea. Cum faci?
— E secretul meu, zâmbi el. Şi cere ani lungi de exerciţiu.
— Eşti foarte talentat. '
— Asta nu-i nimic. Aşteaptă să vezi cum dansez jitep.
— Să nu-mi spui c-ai fost şi actor. N-aş mai putea
^uporta.
— Lady, am şi eu codul meu de bună-cuviinţă, oricât de bizar ar părea el. N-am căzut niciodată atât de jos, iar odată am lucrat la o agenţie… ştii tu, care angaijează actori.
— Deci. ai lucrat cu ploşniţe şi cu hrană pentru câini.
— Da, madam'.
— Şi cu canari.
— Şi cu canari. Lady, poţi să mă crezi pe cuvânt, am lucrat cu canari. Dacă as mai vedea vreodată un canar… sau să-l aud… sau să-l miros, mi s-ar întoarce stomacul pe dos. Fir-ar afurisiţi toţi canarii. de pe lume!
— Bine, dar atunci de ce-ai lăcut-o?
— De ce-am făcut-o? Greu de spus, lady. Am făcut-o pentru ca să mănânc. Ştii ce înseamnă a mânca?
mâncare, hrană? Acest lucru… pe care ai prostul obicei de a-l cere de două… şi foarte adesea de trei ori pe zi.
De aici variatele mele profesii ca mijloc de existenţă.
— S-ar zice c-au fost într-adevăr variate.
— Dar încă n-ai auzit nimic până acum.
— Să nu-mi spui c-ai mai avut şi alte îndeletniciri.
— Câteva duzini. Mecanic de garaj, comis-voiajor de sticlă incasabilă, controlor de lacăte.
— Controlor de lacăte! Te duci dintr-un loc într-altul şi controlezi lacătele în timpul nopţii?
— Nu., într-o fabrică. O fabrică de lacăte.
— Şi cum controlezi un lacăt? Faci o demonstraţie.
Te uiţi pe gaura cheii?
— Nu. Ai, să zicem, o ladă de lacăte. Iei un ciocan de lemn învelit în piele. Loveşti primul lacăt în punotul lui cel mai susceptibil. Voilă, închizătoarea sare în lături! Ce înseamnă asta?
— Că lacătul nu-i bun.
— Nu! Asta înseamnă că e perfect. Dacă nu-l poţi deschide dintr-o lovitură, e defect şi-l arunci.
— Şi ee-l face să sară-n lături?
— Lady, treaba mea nu era să pun întrebări. Treaba mea era să muncesc în acord lovind lacăte. Mi se spunea: „Loveşte-le aici!” Aşa că eu le loveam şi nu mă sinchiseam de cauze… ci doar de efecte. Exact ca bătrânul care lovise cu un ciocan osiile de la vagoane, în gări. Le ciocănise timp de şaizeci de ani şi când a fost să iasă la pensie, iau pus o rozetă aurie la butonieră şi i-au strâns mâna la masa de adio. Iar el le-a răspuns că era foarte frumos din partea lor după toţi anii aceia de muncă, dar c-ar mai fi un lucru… întotdeauna a dorit ca cineva să-i fi spus şi lui pentru ce naiba a trebuit să ciocănească osiile alea.
— Nu se poate! Dar chiar, de ce le ciocănesc?
El îşi ridică privirea spre ea.
— După sunet poţi să-ţi dai seama dacă roata este bună sau nu, sau dacă are vreo fisură. Proba prin rezonanţă.
El îşi cuprinse genunchiul' cu palmele şi se înclină uşor spre spate. Lumina zilei începea să slăbească, topindu-se către seara liniştită de vară. în aer plutea mirosul dulceag de ţarină proaspăt arată, iar din curtea cimitirului se auzi un sturz cântând… lăsând să se înţeleagă că în curând va coborî întunericul.
Ea căzu pe gânduri, încruntată.
— Vrei să spui că poţi lua oricând un ciocan de lemn învelit în pielte şi să mergi pe la casele oamenilor, să loveşti lacătele şi să le faci să se deschidă fără cheie?
— Aproape toate lacătele obişnuite se vor deschide.
— Bine dar nu eşti un om periculos pentru a fi lăsat liber?
— îmi economisesc talentul pentru ocazii speciale.
— Şi nu ştii ce anume face să-i sară închizătoarea?
— Bineînţeles că ştiu… dar ar dura prea mult să-ţi explic. Ar trebui să-ţi explic totul despre lacăte cu închidere automată, despre lacăte cu întrerupător şi desspre lacăte cu arc. Vrei să-ţi ţin o disertaţie detaliată?
— O să lăsăm asta pentru când vom fi bătrâni. Mai povesteşte-mi despre tine. Ce altceva ai mai făcut?
— O mulţime de lucruri… orice putea să-mi asigure o existenţă..
— Dar unde ţi-ai făcut educaţia?
— Eu nu am o educaţie, lady.
— Dar trebuie să ai… chiar ai.
— Nu am. Eu sunt educat numai pe jumătate… aşa cum sunt nouăzeci la sută din oamenii acestei ţări. Ştiu puţin mai mult decât nimic despre ceva mai puţin decât orice.
— Şi ce-ai dori să fii?
— Doar eu însumi. Asta-i tot. E tot ceea ce as putea fi. După cum vezi, nu este vorba de ceea ce vrei să fii.
E vorba de ce slujbă poate găsi un individ şi din care să poată trăi, nu-i aşa? Provii dintr-o familie destul de înstărită, aşa e?
— Asu e. Ce-ai vrea să fii… dacă ai putea alege?
— Antreprenor de pompe funebre, lady.
— Nu, vorbeşte serios.
— Repet, antreprenor de pompe funebre. Este singura afacere în care nu ai timpi morţi.
— Nu, te rog spune-mi. In mod serios.
— La ce bun? oftă el. Ce rost are să ne gândim la astfel de lucruri când toată această… această dandana se petrece chiar sub ochii noştri.
Ea lăsă capul în jos şi-şi privi piciorul.
— Cât timp ţi-a mai rămas? îl întrebă. Adică… din permisie? „
— Hai să nu vorbim despre asta. Detest să număr zilele.
Se uită la el, şi privirile lor se întâlniră o clipă, îşi duse o mână la gât, apoi sări jos de pe zid. începu să vorbească pripit.
— N-ar trebui să mergem? îl întrebă. Se face târziu.
Dacă vrem să mergem la cinema…
El privi ţintă înainte.
— Vrei să mergi la cinema?
— Face parte din obicei. Nu pentru asta am venit.
— Te-am întrebat dacă vrei să mergi.
— Ce altceva? Atunci ce vrei să facem?
El nu răspunse.
— Foarte bine, rosti ea într-un târziu. Hai să găsim e altă căpiţă de f în.
— Sfinte Dumnezeule, exclamă el. O martiră. Nu, mulţumesc.
— Nu asta e ceea ce vrei?
— Şi trebuie neapărat să vorbeşti despre asta în felul acesta?
— Cum ai dori tu să vorbesc? Asta e ceea ce vrei, nu-i aşa?
Coborî şi el de pe zid şi o luă de braţ. Apoi îşi înălţă capul.
— Bine, zise el. Sunt o sută de motive… ţi-e teamă, şi eşti afectată, şi tulburată. Ai toate motivele să fii. -E-n regulă. Hai să mergem la cinema.
Îi trecu braţul ei pe sub al lui şi porniră înapoi spre oraş. Merseră un timp în tăcere. Apoi ea şopti:
— Vrei să faci ceva pentru mine?
— Orice vrei tu.
— Nu că mi-ar păsa, dar căpiţele de f în sunt…
— Par puţin sordide.
— N-am spus asta.
— Dar asta ai gândit.
— Te rog, nu asta gândesc. Gândesc că a vorbi despre asta pare puţin, aşa cum spui tu. Nu faptul în sine… când suntem acolo. Ci doar… că-l plănuim.
— Aşadar, mergem la cinema.
— Nu. Vrei să… mă duci la hotel? # – Şi atunci va fi 'mai puţin sordid?
— Nu eu am folosit cuvântul acesta, răspunse ea.
Tu l-ai folosit.
— Te ajut să-ţi rosteşti gândurile, asta-i tot. Acum dacă vrei, mergem la cinema.
Ea se opri şi-şi încleşta pumnii.
— Eşti exact ca o femeie. Vrei, te rog, să te hotărăşti într-un fel şi să nu ne mai certăm? Am spus clar şi răspicat, mergem la hotel.
El se opri o clipă, apoi îi prinse mâna.
— lartă-mă, îi spuse. Eşti mai cinstită şi mai curajoasă decât mine.
Braţ la braţ şi cu pasul repede, se îndreptară spre oraş şi apoi spre hotelul Wythe, cu faţada de curâiid refăcută din bârne într-un stil pseudoarhaic. Era o faţadă cu false aparenţe de vechime meşterită în speranţa de a atrage interesul turiştilor estivali, acum cu totul inexistenţi, în fotoliile împrăştiate în holul din faţă nu se afla nimeni, în spatele recepţiei, o fată de vreo şaisprezece ani şedea citind şi părul ei de culoarea caramelei îi atârna în smocuri lânoase deasupra revistei. Ridică privirea ca un animal speriat pe neaşteptate.
— Aş dori o cameră… pentru soţia mea şi pentru mine, spuse Clive. Aveţi o cameră dublă?
— Avem, răspunse ea.
Sări de pe scaun şi o luă la fugă spre uşa din spate.
De acolo strigă în jos spre cele trei scări ce se zăreau.
— Tată! Tată! O doamnă şi-un – domn doresc o dublă.
Trâmbiţă asta cu vocea agitată, plină de bucurie.
Stând acolo în picioare, Clive şi Prue se simţiră dintr-o dată despuiaţi, ca şi când sute de oameni i-ar fi cercetat cu privirea.
Zăriră un bărbat scund ce urca scările ştergându-şi mustaţa cu dosul mâinii, în gestul acela al omului care se ridică de la masă cu bucătura în gât. Tot în aceeaşi clipă văzură cum zâmbetul profesional de bun venit i se şterse de pe faţă când se uită la Prue şi-i văzu uniforma.
— Ce doriţi? zise el.
— Soţia mea şi cu mine… am venit s-o vizitez. Am dori să ne găzduiţi.
— Aveţi bagaje?
— îmi pare rău dar n-am avut timp să…
— N-avem nici o cameră.
— Dar fata mi-a spus…
— Nu mă-nteresează ce-a spus fata. Eu am spus că n-avem nici o cameră. Noi nu ţinem un hotel de felul ăsta.
Şi, din ce în ce mai pătruns de dreptatea vorbelor sale, omuleţul începu să se răstească. Vocea lui începu să capete accente ascuţite.
— înţelegi? Noi ţinem aici un hotel cuviincios si…
— Dar murdar, răspunse Clive.
Prue începu să-l tragă pe Clive de mână, dar el o dădu la o parte.
— Ascult-aici! se burzului omuleţul. Ascult-aici!
— Am eu un prieten pe care-l cheamă Joe… începu Clive.
— Şi ce-mi pasă mie că ai.
— Şi dacă-ar fi aici ar pune el lucrurile la punct.
Ţi-ar spune el cât de murdar e hotelul tău. Şi tu eşti un soios. Şi tu şi hotelul tău duhniţi. Dacă te-ai duce să-ţi speli o leacă jegul de pe tine…
— Te rog, îl imploră Prue. Te rog!
Clive se uită în jur şi când o privi ea avu senzaţia că o vede pentru prima oară, după care încetişor, îi surâse.
— Bună, îi şopti. Eşti foarte drăguţă.
El îi luă mina, i-o.trecu deasupra braţului lui şi plecară. Porniră de-a lungul străzii, păşind absenţi, fără să vorbească. El îi mângâia fără încetare mâna. Trecură pe lângă cinematograf străbătând străzile pe care începuse să se lase întunericul. Când să iasă din oraş ea oftă adânc.
— Pff, susură ea.
— Nu te mai gândi la asta, zise el.
— Parcă m-aş simţi şi eu mânjită de murdăria lui.
— Nu te mai gândi. îmi pare rău… pentru tine.
— Ai avut dreptate. Căpiţele de fân sunt… mult mai plăcute.
— Mai curate, în orice caz.
— Şi nu sunt câtuşi de puţin sordide, urmă ea. Câtuşi de puţin.
Îi strânse braţul mai tare şi cotiră după un,colţ, mergând în pas.
— Ştii ceva? întrebă el.
— Ce?
— Eşti a naibii de drăguţă.
— Chiar sunt?
— Da, să-ţi mai spun?
— As vrea să-mi spui ceva să mă înveselească. Nu vreau să plâng. Omul ăla a fost atât de murdar… parcă ' ne-ar fi contaminat.
Vocea ei suna firavă şi îndepărtată, iar el, mişcat, continua să o mângâie pe mină.
— Eşti atât de curată, zise el.
— Chiar sunt?
— Da. Eşti mult mai plăcută decât aroma foilor de tutun.
— Ce înseamnă asta?
— Aşa spune un camarad de-al meu din regiment.
Un camarad pe care-l cheamă Montague. Bătrânul Monty. E un tip nemaipomenit. Spune asta ori de câte ori se simte bine. Eşti mult mai plăcută decât aroma foilor de tutun.
— Deci sunt pe placul tău?
— Da, chiar ceva mai mult.
— Domnule Briggs, uneori puteţi fi foarte drăguţ şi plin de înţelegere.
— Vă mulţumesc, domnişoară Cathaway. Ştiţi, e un nume puţin caraghios… dar totuşi drăguţ. La început mi se părea că sună puţin fals. Dar… de când te-am văzut, găsesc că are o rezonanţă plăcută… ca şi cum ţi s-ar potrivi de minune.
— Mulţumesc. Nu este un nume prea obişnuit, mai ales prin părţile astea. Eu m-am născut la Londra, dar numele îşi are obârşia din nordul ţării. Bunicul meu este de acolo… din Yorkshire.
Nu mai spune. Şi eu sunt din Yorkshire.
— Da? Familia noastră este din Oddale… dincolo de Otley. îl ştii?
— Nu. Eu provin din… dintr-o zonă mai aglomerată.
— Dar nu ai accent de Yorkshire.
— Când pribegeşti de colo colo îţi pierzi accentul.
Dar pot vorbi ca acolo. „Hei fato, ştii că limba noastră nu pere niciodată”.
Ea izbucni în râs.
— Parcă ai fi bunicul când îşi pierde cumpătul.
Când cotiră după un colţ ea îşi ridică privirea.
— Oh, ne-am întors la monumentul eroilor! exclamă ea. *
— într-adevăr. Habar n-am cum am ajuns aici.
El privi o clipă silueta care se profila pe cer, înspre apus, un colos în piatră cioplită.
— Găina Imperiului Britanic, clocind soarele, spuse el. Mă întreb ce pui o să scoată. Luăm un autobuz?
— Dacă vrei. A fost o plimbare plăcută.
— Sunt foarte bucuros că am putut să vă ofer o după-amiază atât de plăcută, domnişoară Cathaway.
Se urcară în autobuz şi înghesuiţi în mulţime nu mai schimbară nici o vorbă. Maşina îşi urma drumul prin întunericul care începuse să coboare şi trupurile lor, lipite, se legănau în acelaşi ritm. După ce coborâră din autobuz merseră alături, în tăcere, până când ajunseră la fag.
— E destul dacă te conduc până aici, nu-i aşa?
— Aş. N-am nimic împotrivă să mă conduci puţin mai departe.
Porniră încet pe potecă, ascultându-şi zgomotul paşilor.
— Astăzi te-ai purtat foarte frumos, spuse el.
— Nu te mai gândi la asta.
După o scurtă tăcere el continuă:
— O să te mai văd?
— Vrei să mă mai vezi?
— Oh, Doamne, la câte mijloace de apărare recurg bieţii oameni. Această artă de a ne apăra!
Ea nu răspunse.
— Prudence.
— Da?
— Vrei să pleci cu mine?
O clipă ea rămase nemişcată în întuneric, apoi rosti:
— Da. Când?
— O să trebuiască să se întâmple… curând.
— Cât timp mai ai permisie?
El oftă adânc.
— Mai am zece zile. Zece, începând de mâine. Până în ziua de douăzeci şi cinci.
Ea tăcu atât de îndelung încât el şopti:
— Deci, nu vrei?
— Nu e vorba de asta, răspunse ea. Sunt atâtea lucruri la care să mă gândesc. Aş putea obţine un weekend. Weekend-ul de săptămâna viitoare.
El rămase pe gânduri.
— Acum tu eziţi, murmură ea.
El izbucni în râs. *
— Nu… sunt lucruri la care să mă gândesc şi eu. I-am promis bătrânului Monty să ne întâlnim la Londra pe douăzeci şi să facem un chef. Dar pot contramanda.
— N-aş vrea să faci asta.
— E-n regulă.
— Ia, stai o clipă, spuse* ea. Am uitat lucrul cel mai important. Sfârşitul săptămânii viitoare nu va fi bun la nimic.
— Ce înseamnă că nu va fi bun la nimic?
— Nu fi, te rog, obtuz ca toţi bărbaţii. Vreau să spun că eu nu voi fi bună la nimic.
— Oh!
Amândoi rămaseră tăcuţi.
N-ai putea să te-rivoieşti săptămâna asta care întrebă el. Ne-am duce undeva într-o mică vavine?
cântă.
— Nu ştiu.
— N-ai putea întreba? Ai avut permisie?
— încă nu
— Vouă nu vi se dau permisii ca nouă, în armată?
— Se presupune că da. Totuşi, eu n-am încă un stagiu destul de lung. Sunt alte fete înaintea mea. Dar sunt foarte cumsecade. Aş putea întreba.
— Aşadar o să întrebi? „ '.
— Bineînţeles...
— Ne întâlnim mâine lângă copac?
— Nu. Iţi trimit un bilet.
— Durează prea mult. N-ai putea telefona? La cârciuma. La The Ram-s Head. Au telefon. Voi fi acolo mâine seară la ora opt. Voi fi la bar. „
— Foarte bine, răspunse ea. Iţi telefonez.
O atinse cu mâinile. în sfârşit, întunericul era deplin. O trase aproape şi o sărută.
Niciunul nu rosti nici un cuvânt. Apoi, învăluiţi în întunecime, se despărţiră. El mai rămase puţin să-i asculte paşii care se depărtau.
CAPITOLUL 10 în clipa în care îi auzi vocea fu năpădit de un sentiment straniu… se simţea dus la vale de un curent puternic căruia nu i se putea împotrivi, părtaş la fapte ciudate, întrebându-se de ce se află în acest loc.
— Eu sunt, vorbi el la telefon.
Vocea ei suna strident şi puţin prea evident plină de bucurie.
— Am reuşit, dragă. Totul e-n ordine.
În starea de spirit în *care se afla, mintea lui se opri asupra cuvântului „dragă”, îl înfăşură prea strâns. Rezonanţa lui posesivă îl făcu să nu se simtă la îndemână.
— Nu-ţi pare bine?
Îşi sili mintea să se întoarcă la conversaţie.
— Bineînţeles că da.
— Nu s-ar zice.
— lartă-mă. Ştii de unde vorbesc.
— Da,e un tărăboi îngrozitor. Se aude de aici.
— Se joacă dame. Se vor lua la harţă toată noaptea din cauza asta.
— Tu mă auzi bine?
— Da, te aud.
— Am obţinut zece zile, începând de mâine dimineaţă.
Spune-mi că te bucuri! M-am zbătut teribil până am reuşit.
— Mă bucur.
— Atunci… unde ne întâlnim?
Se simţi golit de orice emoţie.
— La gară, spuse el. Pe partea care merge spre vest.
— Dar eu ar trebui să fiu pe partea de est. Foaia mea de drum este făcută pentru Londra. Nu ştiam unde…
— N-are nici o importanţă. Nu se va sinchisi nimeni în ce parte…
— Totuşi s-ar putea. Te rog lasă-mă să… mă port prosteşte.
— Bine, dacă vrei neapărat să…
— Lasă îl întrerupse ea. Voi fi pe partea de vest. Este un tren la ora… aşteaptă să mă uit. Este unul imediat după zece. Ne vom urca în acelaşi compartiment. S-ar putea să nu-ţi vorbesc până când ne aflăm înăuntru… să ştii însă că totul este în regulă.
— De ce?
— Nu ştiu. Sunt multe fete care…
— Şi ce-ţi pasă ţie ce-au să creadă?
— Nu e vorba, de ceea ce cred ele. E vorba de ceea ce simt eu. Şi nu mă întreba despre asta. Te rog, fii înţelegător.
— Desigur. Vei fi în uniformă, nu-i aşa?
— Bineînţeles.
— înţeleg. N-ai putea să-ţi aduci şi alte haine?
— O să încropesc eu ceva.
— Foarte bine.
— Nu-ţi garantez că vor avea un aspect foarte West End i.
Brusc el dori să isprăvească convorbirea.
— îţi place să vorbeşti la telefon,nu-i aşa?
— îmi place să vorbesc cu tine.
Auzite la telefon,cuvintele păreau prea pedante. Şi ea continua să vorbească.
— îmi este mai uşor să vorbesc în felul acesta, dragă.
— Ştiu… dar eu sunt într-o cârciumă.
— Bietul de tine. Iar eu sunt într-o frumoasă cabină din lemn şi sticlă cu o temperatură de treizeci şi opt de grade la umbră şi unde plutesc în aer mirosurile tuturor
1 West End – cartierul marilor magazine şi al aristocraţiei din Londra. (N. tr.) parfumurilor folosite vreodată în tabără, închid telefonul, Deci ne vedem mi i ne în jurul orei zece. Te rog, spune-rni ca eşti nerăbdător.
Mustrându-se pentru lipsa de sinceritate, el zise totuşi:
— Sânl, Prudenre. Zău că sunt.
— Inlr-adevăr?
— Bineînţeles că sunt.
— De fapt nu eşti, răspunse ea calmă. Dar o să ne prefacem ămândoi'că eşti. La revedere.
— La revedere, murmură el.
Şi în timp ce încă vorbea, auzi un dedic şi o senzaţie de gol ajunse până la el, apoi în clipa următoare fu aprig izbit de zgomotul confuz de voci, de mirosul greu de bere şi de fum de tutun stătut.
Îl năpădi o dorinţă arzătoare să fugă, să plece din locul acesta aşa cum plecase din Leaford, să pornească în noapte şi să meargă, fără nici o ţintă, în orice direcţie, oriunde. Să meargă undeva, în altă parte.
CAPITOLUL 11
Tânărul Hamish îl văzu pe fratele? „,;' la cspătul lului feeric luminat al hotelului. Willi: tocmai îşi pălăria de la garderobă şi o inspecta; v-r'ă şi pe ca şi când ar fi.vrut să descopere cu sa'.-:[' ^ că nu -; pălăria lui.
Hamish dădu să se îndepărteze, şovăi, apoi se întoarse.
Willfred îl văzu.
— Hamish!
— Bună, Willfred.
Fratele mai vârstnic se întoarse către c/!oi oameni care îl însoţeau; Hamish îl auzi rosundu-”:u r.~.od mecanic numele, după care toţi patru rarei vră o clipă nehotărâţi.
— Eu o s-o întind, spuse Hamish.
— Nu… ăă…
Willfred se întoarse către ceilalţi.
— Deci, cred că am pus la punct toate problemele, nu-i aşa? Şi, fără să aştepte vreun răspuns, îşi puse mina pe umărul lui Hamish: Să mergem în bar.
— Nu eşti ocupat, Will?
— Nu, am discutat totul la masă.
Fără să pomenească nimic despre ce anume au discutat, îl călăuzi pe Hamish în jos pe scări, spre bar, unde găsiră câte un loc la tejgheaua înaltă. Vânzoleala dinaintea începerii teatrelor era în toi. în spaţiul restrâns oamenii se înghesuiau cu politeţe unii pe alţii.
— Whisky?
— Da,
— Două.
Îl urmăriră pe barman cu privirea până aduse băuturile.
— De trei ori ura!
— Noroc, noroc!
Willfred privi de jur împrejur, bine dispus.
— E chiar multă lume aici.
— Da.
— Ce te ţine în casă până la ora asta?
— Oh…
— Nu mă lăsa să te iscodesc, râse Willfred.
Hamish ridică din umeri.
— Nu mă iscodeşti defel. Dacă vrei să ştii, mă bătea gând ui să mă duc la cinema. Asta-i tot.
— Doamne Sfinte, Hamish, ce treabă e asta? Când un bărbat începe să meargă la cinema, asta demonstrează o anume indispoziţie… singurătate, weltschmertz L un fel de fugă de realitate. Willfred rosti acestea sentenţios.
Ridicând privirea, Hamish îl surprinse pe fratele său privindu-l în oglinda din spatele barului. Ca pentru a se apăra,ridică în aceeaşi secundă paharul, în semn de salut.
Dar Willfred se lansă în urmărirea acestei teme.
— Ascultă, Hamish. Ce se-ntâmplă cu Iris?
— Iris? Ce-i cu ea? Oh, te referi la faptul că este la Leaford. A făcut bine că s-a dus acolo. Gândi: „Am ştiut că de-asta m-a adus aici. Iris”.
Willfred continuă:
— Nu încerc să-mi bag nasul, Hamish. Pur şi simplu Leaford nu este locul cel mai potrivit unde să ţii copiii.
„Rapidă schimbare de macaz, gândi Hamish. Dar n-o să te laşi tu până n-ajungi unde vrei. Şi nici măcar eu nu ştiu nimic despre Iris. Doamne, cum aş vr^a să ştiu”, întrebă:
1. Weltschmertz (germ.) – melancolie, pesimism. (N. trad.)
— E într-adevăr atât de rău la Leaford?
Willfred îşi drese glasul apoi luă un pumn de nuci sărate. Ronţăi una tacticos, şi spuse coborându-şi vocea:
— Este… ăă… după cum se pare, locul cel mai minunat. Am auzit că vor trebui probabil să-l transforme în zonă exclusiv militară. Nu e nimic hotărât, înţelegi ce vreau să spun. E ceva strict secret, nu se suflă o vorbă.
Dar se discută.
Lin, Hamish vira tema spre generalităţi.
— Vrei să spui că pentru noi situaţia e chiar atât de proastă?
— Poţi să tragi concluzia şi singur. Inamicul e la treizeci de kilometri depărtare de aici. După cum vezi, a ajuns pe prag, chiar la uşa noastră din faţă. Bineînţeles că-i doborâm avioane cu zecile. Dar problema e că el îşi poate permite să piardă avioane, iar noi nu. Dacă va fi în stare s-o ţină tot aşa, ne-a terminat. Şi-atunci va fi… cum ziceau în celălalt război? Pentru noi, ii n'y a plus.
— Vrei să spui invazie?
— Da.
— Dar nu cumva voi, politicienii, vă folosiţi de asta ca să creaţi opanică politică?
Willfred zâmbi îngăduitor şi răspunse coborându-şi vocea:
— Hamish, nu de mult au căzut nişte capete, şi vor mai cădea încă multe capete din cauză că posesorii lor au greşit. Ei bine, eu n-am de gând să greşesc. Pentru noi războiul acesta reprezintă o şansă. N-am de gând să greşesc. Accept invazia ca pe o probabilitate aproape sigură.
— Doamne sfinte, nu!
— Doamne sfinte, da! Ştii, nu există nici o poruncă; specială venită din ceruri cum că Anglia nu trebuie invadată, în decursul istoriei s-a mai întâmplat destul de frec- ', vent. Ştii bine… Cezar, Hengist, şi Horsa *, William 2… ro: manii, scandinavii, danezii, vikingii, normanzii etc
— Cred că ai dreptate.
t – Ţi-am spus toate acestea confidenţial,bineînţeles.
< Coasta de sud nu va fi un loc prea sănătos. Iar dacă eu aş l avea nişte rude acolo, le-aş duce imediat în altă parte. Ar trebui să insişti ca Iris…
1 Hengist şi Horsa, nume tradiţionale ale celor doi conducători ai invaziei germanice asupra Britaniei (sec. V).
2 William I (Cuceritorul) (10277-1087) rege al Angliei între 1066-1087. (N. trad.)-
— E cam greu. Vezi tu, ea nu va veni la Londra deoarece crede că nu va fi în siguranţă. Iar casa tatălui ei se află lângă o oţeiărie. Ş,i în nici un caz nu va…
Willfred dădu din cap afirmativ. Deşi cunoştea povestea, o mai ascultă o dată. li plăcea întotdeauna să verifica o versiune în raport de cealaltă.
— Toată cearta asta cu tata c curată prostie, spuse Willfred. Tu ştii care-i cauza, nu?
— Desigur. O anume femeie din tinereţea lui, iar el are decenţa de a se îngriji ca ea să nu trăiască în mizerie acum ia bătrâneţe. Şi asta înseamnă că tata a întreţinut o femeie! I-arn explicat lui Iris,,dar…
Willfred izbucni în râs.
— Dacă ar putea s-o vadă. O amărâtă de bătrână grasă. Aproape senilă. Locuieşte afară, pe Millings Koacl.
Hamish deschise ochii mari la Willfred.
— Oh,m-am informat puţin,râse Willfrsd. Foarte discret şi absolut singur. Este ca o… ca o bătrână servitoare ia pensie. Tata îi făcea câte o vizită din an în paşte, dar asta nu însenina nimic rău, ştii tu, din punct de vedere fizic nu s-a mai întâmplat nimic în ultimii douăzeci şi cinci de arii.
— Ei bine, orice ar fi, răspunse Hamish, nu văd nici un păcat în asta. Iris este cam prea rigidă. Dar mă pun şi în situaţia tatei. Ce putea face? N-o putea azvârli pe biata bătrână într-un azil de săraci, îi dau dreptate.
— Bineînţeles. Şi nici nu l-a costat mai mult de trei sute pe an, râse Willfred. M-am informat şi asupra acestui lucru.
Hamish îşi strânse paharul în palme.
— Ştii, îmbătrâneşte,urmă Willfred. Puştii tăi ar fi pentru el o binefacere. E înnebunit după ei. O iubeşte şi pe. fata lui Eoger, bineînţeles…, la urma urmei, ea e fală. Băieţii, nepoţii sunt cu 'totul altceva. Ştii, există un moment în viaţă cinci dintr-o dată oamenii par să dorească din nou copii, şi asta mult după ce depăşesc vârsta de procreaţie. Aşa se l” tentei lui un sen-
— în clipa.
du-se în armată.
— Nu, doar el crede aşa, Hamish. Dar… amplă cu el acum. Puştii tăi ar da exista viaţa lui şi-ar găsi un sens angajânWiâlfred înălţă din umeri.
— Nu-l vor primi? întrebă Hamish.
— O să se întâlnească cu Bullyer. Bullyer însă nu-l ooate ajuta cu nimic. Bullyer nu se poate ajuta pe sine însuşi… după dandanaua de la Dunkerque în nici un caz.
Cond'out, fie vorba între noi, este omul potrivit. Dar el nici n-are cum să-i dea tatii o îndeletnicire aşa emm şi-ar dori el. Am tatonat terenul. Ar putea să-i găsească ceva, să comande un campament local sau un centru de instruire a recruţilor. Dar nu o comandă adevărată.
Gândul lui Hamish zbură la tatăl său,imaginându-şi~l stând prin birouri, asteptmd întâlniri ce niciodată nu vo* fi respectate. Se dădu jos de pe scaun.
— E cumplit, se răzvrăti el. Să vrei să mergi şi să nu poţi. Asta îi va răni al dracului amorul propriu.
Willfred coborî şi el de pe scaun şi-l urmă. Trecură prin hol şi ieşiră în stradă. Dădură colţul şi o porniră alături, fără să vorbească. Centrul oraşului era aproape' pustiu din cauza camuflajului şi paşii lor răsunau pe caldarâm.
— E foarte greu de imaginat că ceva rău i s-ar putea întâmpla bătrânei Londre, spuse abătut Hamish.
— Da, e foarte greu de imaginat, că o unitate atât de bine închegată poate fi destrămată, răspunse Willfred. Aşa este în viaţă. Şi în căsnicie…
Hamish ocoli provocarea.
— Să nu-mi spui că te-ai gândit să adaugi şi căsnicia la celelalte succese ale tale.
— Nu mă gândeam la mine. Mă gândeam ia tine.
Îşi încetiniră paşii.
— Hamish, ce-i cu Iris?
— Ce-i cu ea?
— Ei bine, toată această istorie. Vezi tu, când un bărbat şi nevasta lui încep să trăiască la distanţă, asta duce în cele din urmă la despărţire. E firesc. Căsnicia, după cât mi-am dat eu seama, creează obişnuinţa. Anumiţi indivizi ca mine şi ca Prentiss Saintby.noi nu ne lăsăm contaminaţi…
— Cum se simte Saintby în Statele Unite? Ai mai auzit ceva?
— Nu. Willfred, însă, se întoarse la subiectul lui. Dir alţi indivizi, în schimb, odată ce microbul le-a fost inoculat, se obişnuiesc cu diferitele faze ale bolii.
— Oh, nu-ţi face griji.
— Nu-mi fac griji, Hamish. Dar eşti fratele meu. Şi nu fac decât să observ primele semne. Iris plecată departe Tu…
— Uite un taxi.întrerupse Hamish.
Fluieră si, din întuneric, maşina se ivi în lumina lunii.
El se opri o clipă lângă portieră.
— Pot să te las şi pe tine acasă, Willfred?
— Nu. Mai am o şedinţă. Zilele astea am dus-o numai în şedinţe.
— Cred şi eu. Atunci, noapte bună.
— Noapte bună… şi… învăluit în beznă, Hamish zâmbi.
— Nu-ţi face. griji, Willfred, îi răspunse el. Indiferent de cum o să rezolv această problemă, o voi face la modul foarte decent.
— Asta-i adevărat, spuse Willfred pe un ton puţin tăios. Acesta este lucrul cel mai liniştitor când ai de-a face cu ţipi de felul tău, Hamish. Ne putem întotdeauna bizui că faceţi totul într-un mod atât de decent. Chiar şi dacă e lipsit de fantezie este foarte decent.
Şi în timp ce taxiul scrâşni din roţi, îndepărtându-se, Willfred zâmbi.
CAPITOLUL 12
Peisajul câmpenesc se desfăşura în faţa ochilor ca o tapiserie mişcătoare de o rară frumuseţe. Vremea secerişului era aproape. Vara aceasta neobişnuit de minunată făcuse ca tot ce era verde să debordeze de sevă. Fetele, care în acest război ajutau voluntar la muncile câmpului, ieşiseră deja la cositul finului. Pe pajiştile necosite margaretele se ţineau în picioare, albe şi drepte iar lumina soarelui se aşternea cald deasupra întregului ţinut.
Firele de telegraf alunecau în ritm adormitor pe când el privea această revărsare de frumuseţe a lunii august.
Într-un târziu auzi „vocea ei.
— Te rog, spune că eşti bucuros că mă vezi, imploră ea.
Timbrul ei era acela al cuiva gata să plângă; cu toate acestea el simţi că nu poate întoarce capul.
— Sunt, îi răspunse. Ar trebui să ştii că sunt.
Ea îşi coborî privirea spre podeaua compartimentului.
— Nu fac pe proasta, şopti ea. Dar aş vrea să-mi spui ceva care să-mi dea puţin curaj. La urma urrnei, este deconcertant să te faci că greşeşti linia şi să te urci în alt tren, şi eu… eu…
Lui îi zvâcnea capul de o durere curioasă, dar se sima dezgustat de compătimirea faţă de el însuşi. Sub impulsul unui val de mânie împotriva lui se întoarse de la fereastră şi, îngenunchind înaintea ei,îi ridică bărbia cu mâna.
O privi în ochi, îndelung. Acum că era atât de aproape de ea îi vedea punctişoarele luminoase în formă de floarea-soarelui în mijlocul irisului albastru-cenuşiu. In ju- 'rul lui, albul ochiului era imaculat, îşi mută apoi privirea asupra părului ei. Era mătăsos, de culoarea mierii, îi luă cascheta de pe cap şi i-o puse alături.
—rîncă nu te-am văzut niciodată fără caschetă, spuse el.
Era pieptănată simplu, cu cărare la mijloc, şi cu părul strâns la spate într-un coc.
— Un bulgăre de miere, îi şopti apoi.
El îi atinse părul cu mâna.
— Culoarea este naturală? întrebă.
Ea dădu din cap, dar în ochi avea lacrimi.
— într-o lume a neadevărului, urmă el, în care aproape totul este mistificat şi fals! Dar tu eşti adevărată, Prudence. Eşti cu desăvârşire adevărată. Cu mult mai adevărată decât mine.
— Nu sunt. Sunt o făptură îngrozitoare. Sunt lasă şi mi-e atât de teamă.
— Ei, ei, o dezmierdă el. Eşti cel mai adevărat lucru de pe lumea asta şi, în clipa asta, unul,din puţinele lucruri în care cred. Nu trebuie să te superi dacă adeseori sunt mai prejos decât tine.
— Nu eşti mai prejos. Nu mi-ai plăcea dacă ai.fi
— Şi tu îmi placi mie.
Ea dădu din cap încetişor.
— Simt că spui adevărul. Şi pentru asta poţi să mă săruţi.
Clive îi cuprinse obrazul în palme şi o sărută. Şi aşa, pe când stătea acolo în genunchi, uşa se deschise cu un hârâit strident şi apăru conductorul, un bărbat pricăjit cu o mustaţă pleoştită de pe care atârnau, parcă, picături de ceai.
— Aoleo, făcu conductorul, de parcă ar fi intrat într-o baie ocupată. Se întoarse brusc şi ciocăni în geam.
Fu o ieşire atât de comică încât amândoi izbucniră vesel în râs.
— E-n regulă, zise Clive. Poţi să intri.
Omul intră, silindu-se să-şi întoarcă privirea în altă parte.
— Scuzaţi că vă întrerup, şir. Dar trebuie să vă perforez biletele.
Clive se ridică şi amândoi începură să se scotocească după bilete.
— Şi biletul ei nu mai fusese niciodată perforat”, cită el în şoaptă, ca pentru sine însuşi, dar convins că amândoi aud.
Se uită apoi la pătrăţelele de carton.
— Unul pentru Leaford, scandă el. Şi unul pentru Pompey! Minunatul, bătrânul Pompey!
Le dădu biletele înapoi.
— Destinaţii diferite, dar acelaşi drum, urmă el. Trebuie că sunteţi prieteni, ei?
Se simţiră întinaţi de vulgaritatea jovială a omului.
— Bineînţeles. Suntem prieteni foarte buni, răspunse Prudente, Le făcu un semn cu mâna de parcă le-ar fi dat ghes.
— Mi-am dat seama de îndată ce v-am văzut, zise el.
Clive scoase un florin şi i-l întinse.
— Putem păstra compartimentul ăsta numai pentru noi?
Omul ridică un deget, într-un gest conspirativ, şi în acelaşi timp de salut.
— Să văd ce pot face. Mă întorc imediat.
Când se întoarse, bătu la uşă. O trase în lături şi atârnă de fereastră un cartonaş.
— Privat, rezervat, rosti el. împotriva regulilor, dar cu vremurile astea afacerea merge slab.
— Bun, povesteşte-ne despre afaceri, spuse Clive. Cum merge treaba?
Omul se închise cu ei în compartiment şi se rezemă de uşă.
— Ca să rezumăm totul într-un singur cuvânt, şir…
— Meditează în linişte, răspunse Clive.
Omul zâmbi cu gura până la urechi, plin de înţelegere.
— Bine,eu vă las,spuse. Nu vă faceţi probleme, ştiţi, şi cu am fost în celălalt război. Ştiu cum este.
— Cum este? întrebă Clive.
— îmi pare bine că m-aţi întrebat, şir. Şi dacă tot m-aţi întrebat, eu aş zice că amor longa est, şi tempus jugit. Este în latină, după cum, fără îndoială, aţi recunoscut amândoi. Obişnuia să mi-o spună bătrâna mea când eram în permisie. Pe atunci nu era femeia mea.- Eram doar logodiţi, asta era tot.
— Da.
— Da, şir. Bine, iaca stau aici şi vă risipesc tempus-ul atât de fugitiv. Cu bine, şir. Şi vă mulţumesc. Şi… mult noroc.
— Mult noroc şi dumitale, răspunse Clive…
Omul mai zăbovi o clipă lingă uşă.
— O să trag perdeaua, spuse el pe un ton glumeţdojenitor.
O trase într-adevăr, apoi plecă. Prudence şedea pe marginea banchetei, cu privirea pierdută. Aşezat în faţa ei, Clive contempla pozele de deasupra plasei pentru bagaje. Era o fotografie cu Llandudno, una cu Podul Menai şi una cu Fountains Abbey. îşi limpezi glasul şi când văzu că ea îşi îndreaptă privirea asupra lui, îi zâmbi.
— Ştii, începu el, pozele astea sunt aceleaşi de ani şi ani de zile, de când eram copil. Probabil că sunt eterne, ca Magna Carta sau ca stâncile'' de la Dover.
Ea nu răspunse.
— Jovial individ, conductorul ăsta, urmă.
Ea tot nu răspunse.
— Ce s-a întâmplat?
Ea clătină din cap.
— Da, zise ea. A fost jovial. Numai că…
— Numai că ce?
— Numai că tu nu poţi înţelege. Este pentru prima bară în viaţa mea că sunt implicată într-o chestie de codoşie.
— Ei şi tu. N-a fost codoş.
— Nu pricepi. Un bărbat nu poate să priceapă. Toată viaţa mea, până în clipa de faţă, lumea m-a privit ca pe un vas de porţelan. Frumos ele privit, dar atât. Şi apoi, aşa, dintr-o dată, sunt privită ca şi când aş fi… ce?
— O ulcică de lut, rosti el scurt.
— Nu mă înţelegi. Nu pentru că dintr-o dată am devenit ceva utilitar, ci pentru faptul de a te simţi despuiat, expus privirilor. Nu poţi.pricepe eeea ce vreau să spun dedt dacă ai fi fost şi tu o fată până în clipa când…
— Nu mai pune la inimă. Omul a vrut să fie prietenos.
— Ştiu, dar felul în care a tras perdeaua şi. a închis uşa…
— A vrut să fie prietenos, te asigur eu. Chiar nu poţi pricepe? Sentimentul de înţelegere cald, sociabil, prietenos al omului.de rând, sau nu ai niciodată de-a face cu oamenii de rând? A vrut să fie generos, a fost darul pe care ţi l-a oferit. Bunăvoinţă!
Ea întinse mâna şi-l atinse.
— Nu înţelegi ce vreau să spun.
— Ei bine, ce vrei să spui?
— Nu te supăra. Nu are nici o importanţă.
Ea se rezemă de spătar şi începu să se uite pe fereastră. După un timp se întoarse şi-i zâmbi.
— Nu lua în seamă ceea ce spun. Ai puţină răbdare.
Dacă mă iau în serios, asta face parte din mine şi nu vreau să-ţi displacă nimic la mine.
El privea stăruitor pe fereastră fără să răspundă.
— Să închizi uşa, continuă ea. înţelegi, Clive? în momentul ăsta sunt atâtea uşi care se închid în spatele meu şi, uneori, aş vrea. un mic răgaz. Nu ca să mă întorc,, pentru că uşile s-au închis pentru totdeauna în spatele meu şi nu mă mai pot întoarce. Simt că vreau să merg înainte, numai că uneori mi se taie un pic răsuflarea şi vreau să spun: stai doar o clipă. Ţine lumea în loc, te rog, doar atât cât să mă pot obişnui puţin cu ideea că sunt unde sunt.
El o privi cu atenţie, încreţindu-şi fruntea.
— Nu, şopti ea. O să faci riduri.
Încet pe chipul lui se răspândi un zâmbet, apoi îşi ridică degetul arătător.
— Ascultă, zise.
Ea îşi înălţă capul privindu-l atent.
— Ce este?
— Lumea s-a oprit şi nu se va mişca din nou până când nu vei spune: mi-am recăpătat răsuflarea. M-am obişnuit cu gândul că sunt acolo unde sunt. Mi-ajunge cât am stat. Vreau să merg din nou mai departe.
Şi spunând acestea, îi făcu cu ochiul.
— Este minunat, se extazie ea. Iată unul din luprurile cele mai frumoase. Nu m-am gândit niciodată că atunci când un bărbat îţi aparţine, el îţi poate spune lucruri atât de simple care să te facă să te simţi atât de minunat. Niciodată nu mi-am imaginat acest lucru. Iar tu îl spui atât de frumos. Pentru că este într-adevăr ceea ce simţi… sau pentru că ştii să te porţi cu femeile.
El clătină din cap şi îşi puse pe buze un degert în semn să tacă.
— Totul s-a oprit, susură el. Chiar şi ceasurile. Chiar şi gura mea.
Închise ochii şi se rezemă de spătar, încercând să simtă ritmul msleşitor al trenului, legănatul lui, mirosul, cadenţată bătaie a roţilor la capetele şinelor, şi zăngănitul la trecerea peste macaze. Dar când o auzi râzând deschise ochii.
— Mi-a trecut, râse ea. Nu trebuie să iei seama la ceea ce spun. Biată Niobe J, plângându-şi fecioria pierdută.
— Ai spus feciorie?
— Da.,. Ea veni-să seaşeze lângă el,.
— A trecut, spuse. Şi-a fost într-adevăr drăguţ, conductorul vreau să zic. A fost drăguţ din partea lui să mă socotească un om viu în loc să mă lase mai departe printre vasele de porţelan. Chiar dacă sunt o ulcică de lut.
Sunt foarte folositoare, după cum ştii, şi cu mult mai. importantă decât vazele.de podoabă.
— Da, foarte.
— A fost un conductor drăguţ. Abia acum înţeleg ce-ai vrut să spui. El a făcut ca totul să fie omenesc şi puţin trist şi totuşi fericit, exact la antipodul individului de la hotel care a făcut ca totul să pară murdar.
— Să nu amestecăm aici murdăria aceea.
— Este ca şi cu regnurile: vegetal, animal, mineral.
Viaţa mea de până acum a fost o zadarnică viaţă vegetală.
Acum fac parte din regnul animal. Nu sună prea frumos.
— E foarte bine. După ce-o să ne îngroape,- în cel mai scurt timp vom intra în faza minerală de existenţă.
Căci tempus fugit cu adevărat… şi lumea nu se va opri ca să te lase să-ţi analizezi temerile. Aşa că… să deschidem uşa următoare. Pentru că…
1 Niobe – regină a Tebei, transformată de Zeus în stâncă, devenită simbol al durerii. (N. trad.)
Ea îşi roti privirea prin compartiment.
—.o sa fim mai bine primiţi. Cel puţin de data asta avern bagaj, dragul meu.
— Tu ai. Eu n-am decât un sac într-un hotel din Leaford.
— Acolo mergem?
— Dacă vrei,
— Vreau.
— Cu ochii pe bagajele ei, o întrebă:
— Mai ai şi alte haine?
— Am ci te va.
— Te-ai putea schimba aici. Şi când o să”coborâm n-o să mai fii în uniformă.
— Ce ai împotriva uniformei?
— Nimic. Dar tu eşti sergent, iar eu sunt soldat de rând. De câte ori văd tresele, din punct de vedere psihologic mă simt în inferioritate.
— Nu e asta. De ce urăşti atât de mult uniforma?
— Nu o urăsc, te rog să mă crezi. Numai că uneori, în anumite momente, vreau să uit că e război.
— înţeleg, spuse ea, încetişor.
Deschise o valiză, se uită înăuntru, apoi se întoarse spre el şi-i zâmbi.
— Să nu te uiţi, te rog.
— De ce nu?
— Fiindcă nu sunt obişnuită cu asta. Sau n-are importanţa. Dacă vrei, ţine ochii deschişi. Numai că aş fi dorit să am nişte lucruri mai frumoase.
— Ce-ai fi dorit?
— Dacă ai fi femeie ai şti.
(şi scoase vestonul şi-şi desfăcu copcile la fustă.
— latâ-mă, făcându-mi practic Juna de miere si…
— Şi ce?
— Toată viaţa ei o fată se întreabă şi îşi imaginează.
Cum va fi, şi unde va fi, şi ce va însemna asta. Bănuiesc că toate fetele îşi fac planuri şi se gândesc la o rochie minunată de interior şi… Şi… ei bine, ştii tu cam la ce te poţi gândi. Şi iată-mă dintr-o dată, prinsă aici…
— Cu pantalonii-n vine.
— Ce expresie!
— Draga mea, ştii că ai picioare foarte frumoase?
— Mulţumesc, şir. Vă pricepeţi să spuneţi lucruri drăguţe.
— El se ridică de pe banchetă,iar ea îşi strânse rochia la'piept şi se întoarse întinzând o mână să-l oprească.
— Te rog, nu.
— Eşti într-adevăr foarte drăguţă.
— Ştiu, dragă, dar te rog, uită-te pe fereastră. Se spune că niciodată peisajul de ţară n-a fost atât de frumos ca în anul acesta. Priveşte-l puţin.
— De ce?
— N-am adus cu mine lenjerie frumoasă, dragul meu.
Şi sărit atât de furioasă încât aş putea să muşc fiindcă am acasă câteva lucruri superbe, dar le-am lăsat acolo ca să fiu practică şi ca s-o fac pe spartana cât ţine războţul.
Te rog, uită-te pe fereastră şi când o să fiu gata îmbrăcată, o să-ţi spun. Iar tu o să te întorci, şi-o să fii copleşit de surpriză,, şi-o să-mi spui cât sunt de drăguţă fără uniformă.
El o privi cu ochii mari apoi zâmbi.
— Foarte bine, spuse.
Se aşeză lângă fereastră şi începu să urmărească firele care alunecau suspendate. Curând fu aproape adormit şi începu să întoarcă capul în sensul mişcării. Când îi auzi vocea mintea lui rătăcea foarte departe.
— Acum, dragul meu.
Se întoarse să o privească. Vedea cu greutate din cauza luminii strălucitoare de afară care îl orbise. Compartimentul părea cufundat în întuneric. Apoi, ca într-o imagine de film estompată o văzu ivindu-se, la început doar o siluetă zveltă într-o rochie imprimată albastru închis. Apoi o pălărie cu boruri largi aşezată mai pe spate care-i încadra spumozitatea părului auriu şi de sub care chipul îi apărea ca o umbră pală. Un gârid îi încolţi: „Laurencin L avea dreptate. Niciodată până acum nu am înţeles ce anume voia să reprezinte”.
— Ei bine, rosti ea.
Vocea ei îl trezi din nou. îşi muscă buzele; avea nevoie de timp ca să se gândească. Fata aceasta părea acum o străină; o străină mai înaltă, mai rece, mai zveltă decât fata îmbrăcată în uniforma greoaie.
Zgomotul roţilor se auzea înainte, ţăcănind. Sentimentul că toate acestea nu erau ceva nou punea încet stăpânire pe el. Toate acestea se mai întâmplaseră. Foarte, foarte demult.
1. Marie Laurencin. 1885-1956, pictoriţă franceză. Opera ei avea ca subiect de obicei fete tinere pictate în culori pastel.
(N. trad.)
De ce aveau oamenii senzaţii atât de bizare? Bineînţeles că nu se mai întâmplase. Ce tertip al minţii te face să simţi ca şi cum s-ar fi întâmplat? Acum se întâmpla prima oară. Şi cu toate acestea… persista senzaţia că din nou retrăia un ciclu întreg de evenimente; se întâmplase exact ca acum. Ea se întorsese. Şi spusese exact cu acelaşi ton: „Ei bine?”
Iar el răspunsese… răspunsese…
— Eşti… eşti foarte drăguţă.
— Mulţumesc, şir. V,-ati purtat foarte bine.
El se ridică şi îi prinse mâna.
— N-ar fi trebuit să faci asta, protestă el. N-ar fi trebuit să-mi ceri s-o spun, pentru că acum nu-mi mai rămâne nimic de spus din propria mea iniţiativă.
Ea se desprinse din mâna lui şi se aşeză lângă fereastră. Se aşeză şi el.
— Eşti foarte frumoasă, spuse el, încetişor.
— E amabil din partea ta, zâmbi ea. înainte nu eram decât drăguţă; dar acum sunt frumoasă. Lucrurile se desfăşoară minunat, nu-i aşa?
Şedea în faţa lui plină de afectare cum sade o fetiţă în bancă la şcoala de duminică. Ca şi cum, într-un anume fel feminin-copilăros era nespus de încântată de ea însăşi.
CAPITOLUL 13
Coborând din tren, avea sentimentul că este prinsă într-o capcană. Cuvintele i se învârteau în minte ca un refren: „Sunt prinsă în cursă. Nu mai e nici o scăpare. Singură m-am prins”.
Abia dacă mai simţea bătaia vântului dinspre ocean învolburându-i fusta în timp ce privea hamalul care îi punea bagajul în taxi. I se părea că toată lumea era cuprinsă de o grabă frenetică: hamalul care, trântise uşa maşinii în urma lor, şoferul care gonea prin aerul rarefiat al străzilor pustii din această staţiune maritimă. Mintea ei înregistra doar vag posomoritele faţade cenuşii ale caselor în stil victorian, arse de vânturile sărate ale oceanului.
Taxiul alerga acum de-a lungul unei esplanade însân-gurate, străjuită de şirul monoton al felinarelor de fier.
Dispuse cu spatele spre ei într-o atitudine rece, felinarele priveau departe spre marea care vuia zgomotos şi indiferentă.
În câteva clipe, aşa cum doar în coşmaruri timpul se comprimă brusc, taxiul se oprise în faţa unei clădiri.
Firma elegantă din alamă anunţa „Channel Hotel”. Abia dacă avu timp să răsufle o dată, privind pereţii din piatră cenuşie şi palmierii pitici plantaţi în ghivece mari de fiecare parte a uşii, când un băiat în uniformă i-a şi înşfăcat bagajul şi a urcat în fugă cele patru trepte de la intrare.
Tocurile ei ţăcăniră mai întâi pe şahul pardoselii de piatră, apoi se înfundară în covorul moale şi ţăcăniră din nou pe dalele din hol. îl auzi pe el vorbind cu omul de la recepţie. Ca şi cum o lume a bărbaţilor făcea o conspiraţie oribilă. Urmări, încremenită, o femeie intrând grăbită pe uşă care, după ce le aruncă o privire scurtă, se îndreptă la fel de grăbită spre lift. Ca şi cum ar fi avut nevoie de sprijin. Prudence întinse o mâna spre umărul lui Clive.
Când îi simţi atingerea, el se întoarse spre ea şi cercetă femeia cu siluetă zveltă stând în lift; cu câteva zile înainte, din acelaşi loc, o dezbrăcase în minte.
— E-n regulă, zise scurt. Să luăm liftul. Uite că aşteaptă.
— Nu, te rog. Stai o clipă, Se uită' la ea şi văzu că, în obscuritatea holului, obrazul ei avea o paloare cadaverică.
— Doamne sfinte, se îngrozi el. Ţi-e rău? Vrei să-ţi dau ceva de băut?
— Da, răspunse ea. Putem bea ceva?
O luă de braţ şi dispărură pe uşa restaurantului. Se aşezară pe scaune, iar ea rămase neclintită, fără măcar să clipească, până când văzu paharul în faţa ei.
— Bea asta, o îndemnă el.
Ea bău şi se trase la marginea scaunului, privind cu ochi mari pata de lumină strălucitoare ce părea să fie fereastra. Răsuflă adânc apoi îşi înălţă capul.
— Foarte bine, şopti. Hai să mergem.
Se ridică şi el păşi alături de ea. Liftul porni în sus şi se opri repede, fără zgomot. Străbătură un coridor lung şi pustiu. Băiatul în uniformă le deschise uşa. Se aflau înăuntru, singuri, Îl văzu aruncându-şi pălăria în zbor, spre pat, şi gestul lui îi displăcu profund. Se duse la fereastră intorcincl spatele şi lui şi camerei, şi rămase aşa mult timp cercetând împrejurimile. După care ii auzi vocea.
— Ah, iată şi sacul meu. Mi l-au ţinut aici.
Ea mai privea cu ochii mari şi nedumeriţi oceanul, parcă fără să-l vadă. îl auzi vorbind din nou, pe un ton degajat.
— Nu-i o cameră rea, nu-i aşa?
Ea nu se mişcă, dar oftă adine şi începu să vorbească.
— Este într-adevăr o cameră foarte drăguţă, însorită şi confortabilă. Şi cu vederea spre esplanadă, dar e foarte normal să ni se dea o cameră bună. Hotelul este practic gol. Şi apoi douăzeci şi doi de şilingi e destul de mult pentru un pat şi micul dejun. Parcă au spus douăzeci şi doi de şilingi, nu? Mă întreb dacă individul a crezut că sini într-adevăr nevasta ta. N-aş zice. N-am verighetă. Ar fi trebuit să-mi iau una de la bazar, în fond şi la urma urmei e destul de greu să le deosebeşti de cele veritabile, din aur…
Din acest potop de vorbe el auzi numai sunetul vocii ei. Cu răsuflarea tăiată se ridică în picioare, se duse la ea şi îi puse mina pe umăr. *
— încetează cu vorbele astea, şopti el. Ce vrei de fapt să spui cu astfel de cuvinte?
— Nu vreau să spun nimic.
— Bineînţeles că vrei.
— Da, vreau. Dar mă întreb ce.
— Ce?
— Stau şi mă întreb în ce-ani intrat. Asta-i tot şi am tot dreptul să mă întreb dacă vreau, nu?
— Ai tot dreptul. Eşti un om liber. Ai dreptul să faci tot ceea ce doreşti.
Ea nu răspunse.
— Ascultă, urmă el. Eu nu vreau nici un fel de-chin pentru nimeni. Dacă asta e ceea ce crezi despre toată povestea, putem împacheta şi pleca imediat sau poţi pleca singură, dacă doreşti. Dacă te-ai răzgândit, trebuie doar s-o spui, atâta tot.
— Asta-i laşitate, ripostă ea. Nu poţi să pui totul pe seama mea.
— Atunci ce dracu'?
— Nu vreau să mi se pună întrebări. Vreau să mi se răspundă. Tu eşti bărbatul. la-ţi răspunderea unei hotărâri!
— La dracu'!
El se duse şi se aşeză pe pat. Ea rămase mai departe cu spatele la el, uitându-se pe geam. Apoi, într-un târziu, veni încet şi se aşeză alături.
— M-ai înţeles greşit, şopti ea. Nu vreau să-mi spui că pot pleca dacă doresc. Nici o femeie nu vrea asta.
Vreau sa mi se spună că. orice altceva pe lume se poate
* întâmpla, orice pe lume, dar că mai presus de orice altceva, tu nu vrei ca eu să plec, că mi m-ai lăsa să plec, că pentru tine lumea n-ar mai exista dacă eu aş pleca.
Asta doream să-mi spui.
— Asemenea lucruri nu se pot spune.
— Presupun că nu, îi răspunse.
Izbucni în râs şi se ridică repede.
— Ce proastă sunt, continuă. Să mă întreb ce caut aici. Acum sunt aici şi gata, nu-i aşa? Despachetăm?
— Eu n-am mare lucru de despachetat, zise el. O să trebuiască să-mi cumpăr câteva lucruri.
— Da, ar cam trebui.
Se duse înapoi la fereastră.
— Ce-ai zice să facem o plimbare? Este o zi atât ele frumoasă…
El ridică privirea spre ea. Printre gândurile învălmăşite îl năpădi un fragment de amintire.
— O zi foarte frumoasă ai spus?
— O zi foarte, foarte frumoasă, susură ea, mtorcându-se fără grabă spre el.
— Ei bine, dacă este o zi foarte, foarte frumoasă, îi zise, asta e cu totul altceva.
Îşi luă pălăria de pe pat şi când se uită la ea o văzu că zâmbeşte. li zâmbi şi el.
— Explorăm terenul? întrebă el, întinzându-i mina.
— Explorăm, consimţi ea, şi-l luă de braţ.
Străbătu lungul coridor acoperit cu mochetă. O linişte neomenească învăluia hotelul aşa cum nu întâlneşti decât în casele părăsite. Şi a suna pentru ca să chemi liftul în această linişte părea un act de grosolănie.
Coborâră pe scări şi străbătură holul urmăriţi de privirea băiatului în uniformă şi a bărbatului scund din spatele recepţiei. Se treziră în lumina soarelui, clipind din ochi. Braţ la braţ o porniră de-a lungul esplanadei, pe Ungă felinarele ornamentale, arcuite, peste băncile pe care nu şedea nimeni.
— Ştiu cum este, izbucni ea deodată. E ca şi cum te-ai afla iarna la mare: nimeni în jur, esplanada se desfăşoară înaintea ta pustie şi totul pare că îţi aparţine numai ţie. E întocmai ca iarna… doar că străluceşte soarele. Ai fost vreodată iarna la mare?
— Nu, n-am fost, Tu ai fost?
— Oh, da. E pe departe cel mai frumos anotimp pentru a te afla aici, deşi şi acum e foarte frumos. E chiar mai frumos aşa, fără lume în jur.
— Da, mult mai frumos, consimţi el.
Merseră înainte până când, din hotel, siluetele lor păreau două punctişoare, topindu-se în lumina evanescentă a esplanadei.
În după-amiaza aceea merseră spre răsărit, hăt departe, dincolo de locul în care promenada devenea drumeag, dincolo de unde drumeagul devenea o cărare ce înainta şerpuind pe faleză. Urcară încordându-şi genunchii până sus, în vârf, unde briza bătea cu putere şi fără încetare.
Vorbiră despre mireasma mării, despre mirosul puternic al algelor putrezite şi despre pulberea fină de apă care se ridica din valurile ce se spărgeau de mal. Se aşezară la marginea ţărmului stâncos, urmărind cum, jos în golf, valurile alunecau ca nişte minuscule volburi, târându-se dintr-un anume timp şi spaţiu, numai de ele ştiut.
De acolo, de sus, abia dacă auzeau vuietul valurilor când se izbeau de pereţii calcaroşi. întocmai fiinţelor omeneşti, stâncile păreau umile, copleşite de vastitatea orizonturilor nesfârşite.
Ea îşi cuprinse genunchii cu mâinile şi când vorbi, vocea i se auzi stinsă, pierzându-se deasupra întinderilor nemărginite.
— lartă-mă. M-am purtat lamentabil.
— Nu-ţi face griji, o linişti el.
— într-adevăr n-ar trebui, numai că… vezi tu, m-am întâlnit nas în nas cu mătuşă-mea.
— Cu cine?
— Cu mătuşă-mea.
— Mătuşa ta? Unde?
— La hotel. Ai văzut femeia din lift. A urcat singură când noi ne-am dus să bem.
Holbă la ea nişte ochi mari.
— Vrei să spui că femeia aceea destul de subţirică, îmbrăcată în taior este mătuşa ta?
Ea consimţi dând din cap.
— Nu ţi se pare de-a dreptul incredibil că din toate locurile pe care le-am fi putut alege ea se află în acelaşi loc din cine mai ştie ce motiv inimaginabil?
— Nu, nu este inimaginabil, răspunse el. Oricât ar părea de curios, este firesc şi aproape banal. Niciodată n-am auzit de cineva care s-a dus să petreacă în secret o vacanţă, aşa cum facem noi, şi care să nu se fi întâlnit cu cineva cunoscut. La aşa ceva nu dai greş niciodată.
Ea consimţi, clătinând din cap imperceptibil.
— Te-a văzut? continuă el.
— Oh, da.
— Poate că nu te-a văzut.
— M-a văzut.
— Doamne sfinte. In cazul acesta nu ne mai putem întoarce acolo.
Ea îşi înălţă capul.
— De ce nu? Nu mă gândesc să fug nici din faţa mătuşii Iris, nici a altcuiva!
— Dar dacă vă întâlniţi…
— N-o să ne-ntâlnim. O cunosc pe Iris. Se va muta imediat, prefăcându-se că nu m-a văzut, şi va păstra secretul până când se va ivi un prilej potrivit.
— Şi dacă vă întâlniţi totuşi, ce-o să creadă?
Ea continuă să-şi înalţe capul.
— Iris, rosti, nu are nici un drept să presupună ceva rău în legătură cu conduita mea, indiferent care ar fi circumstanţele sau la ce concluzie ar conduce-o aspectul exterior al lucrurilor.
El se uită la ea cum şedea calmă,” plină de mândrie; apoi se izbi cu palma peste genunchi, izbucnind în râs.
— O, Doamne, Dumnezeule, hohoti el. Niciodată în viaţa mea n-am auzit ceva atât de minunat şi de ilogic.
Atât de minunat şi de un absurd atât de sublim. Să ne întoarcem la hotel purtând în mână stindardul curajului.
O luă de braţ şi porniră înapoi spre oraş. Luară prânzul la hotel, fiind singuri în toată sufrageria. Chelnerul bătrân stătea lângă masa lor, covârşit de atenţie. Era atâta linişte încât se simţeau stingheriţi să vorbească. Plutea în jur, învăluindu-i dezolarea oraşului, pustietatea încăperii, propria lor izolare.
După ce au luat masa s-au aşezat pe una din băncile aliniate de-a lungul esplanadei părăsite, urmărind cum lumina strălucitoare a după-amiezii se estompa treptat, treptat.
Soarele începuse să părăsească locurile acestea şi porni să străbată întinderea oceanului îndreptându-se spre ţărmuri noi, spre apus, peste un nou continent, împrăştiindu-şi razele deasupra îndepărtatelor câmpii, a şirurilor de munţi şi a uscatelor tărâmuri pustii.
CAPITOLUL 14 „Partea proastă, gândi Prentiss Saintby, e că în orice;< împrejurare te-ai afla, America ţi se pare o lume a va-; canţei. De fapt nu este aşa, dar străinii au această impresie. Ţările străine par să trăiască într-o perpetuă vacanţă. Şi asta probabil numai şi numai din cauză că te duci într-o ţară străină doar în vacanţă”.,; îşi etichetă cu grijă gândul, apoi se uită pe geamul maşinii. Oraşul părea o oribilă şi dezordonată amestecătură: un foarte nou zgârie-nori ce adăpostea o cafenea modernistă, apoi, la câţiva paşi, nişte prăvălii dărăpănate cu faţadă do lemn; automobile străluceau ostentativ, precum cel în care se aflau ei acum, alături ţde trăsuri hodorogite cu aripile de la roţi legate cu sârmă şi conduse de oameni purtând eterna îmbrăcăminte din material albastru de salopetă.
„In ţara asta albastrul pare a fi uniforma clasei muncitoare. Ciudat, cineva pomenise asta odată într-o povestire – Wells, asta era – scriind despre o lume viitoare. Muncitorii toţi în vesminte albastre, nobilii în altceva, în purpuriu, dacă nu mă înşel.
Dar într-un anume fel e de-a dreptul vesel aces-t albastru, o culoare mai închisă la hainele noi, apoi diferite nuanţe de albastru rnai deschis rezultate din spălările repetate. Iar oamenii păreau foarte mulţumiţi şi bine hrăniţi”.
Alt gând puse apoi stăpânire pe el. în faţa ochilor i se desfăşura ceva ca un amestec de imagini ale New Yorkului peste care se suprapuneau filmele cu cowboy pe care le văzuse în copilărie.,,Da, asta era. O mulţime de lume mai purta încă pălăriile acelea foarte mari de cowboy.
Asta dădea oraşului o uşoară aparenţă de mascaradă, dar oamenii' nu păreau să aibă nici cel mai mic complex purtându-le”.
Îşi îndreptă privirea înainte. Avea jji faţă capul în formă de ghiulea al şoferului negru. Părul îi era tuns scurt, dar puteai vedea bine locurile unde, dacă şi l-ar lăsa mai lung, ar creste spiralele creţe.
Acesta era un alt aspect al Americii. Negrii. Păreau nişte ţipi joviali, interesanţi ca servitori. Auzise că, de, fapt, constituiau o problemă. Lui însă nu i se părea de fel că ar putea fi aşa ceva, cel puţin aceia pe care îi văzuse, însoţitorii de la vagonul de dormit din trenul cu care venise aici, în vest.
Privirile îi alunecară pe deasupra lui, spre stradă.
Se zărea un mozaic de linii de tramvai şi de pietre de pavaj, clar cu toate acestea maşina aluneca lin peste ele, parcă plutind. Zâmbi şi se uită la bărbatul de lângă el.
— Merge frumos, domnule Lachran, îi zise.
Acesta încuviinţă energic din cap, înveselit parcă.
— Nici nu s-ar putea una mai bună, răspunse. Este o maşină englezească, după cum vezi.
— Da? Nu observasem.
Acesta era un alt aspect al Americii… te pierzi în meandrele unei conversaţii. Acasă, în Anglia, pricepi foarte bine cuvintele unui om, pricepi ce vrea să spună în spatele acelor cuvinte şi pricepi la ce se gândestc în spatele a ceea ce dă să se înţeleagă. Aici însă trebuie să fii atât de atent la pronunţie încât nu înţelegi decât cuvintele, şi concentrânclu-te asupra acestui lucru restul îţi rămâne tăinuit.
Oamenii sărit şi ei deosebiţi. Acesta este un lucru pe care eşti silit să-l înţelegi. De exemplu, când spusese că maşina merge frumos nu te-ai fi aşteptat ca unui om să-i facă o plăcere atât de evidentă o astfel de observaţie. Şi cu toate astea lui îi făcuse un fel de plăcere copilărească. In multe privinţe Lachran era aproape copilăros, era un fel de copil bătrân cu o fire foarte deschisă.
Pe de altă parte, tocmai acesta s-ar părea să fie unul din lucrurile mai greu de înţeles în legătură cu America, j' S-ar putea foarte bine să fie doar o mască. Omul nu1 era câtuşi de puţin prost. Nici un om n-ar fi ajuns la, puterea lui Lachran. – un adevărat ţar în domeniul: lui – dacă ar fi fost prost. jSaintby oftă adânc. Ar fi dorit din toată inima ca* Lachran să fie englez, căci atunci l-ar fi putut înţe-^ lege cum se cuvine, ar fi putut întrezări omul adevă-| rât în spatele tuturor acestor aparenţe.
— Da, continuă Lachran, încet. Noi putem fabrica lu^ cruri extraordinare în oricare ramură de producţie, dar^ nu ne putem pune cu voi,englezii, când e vorba de un-t, lucru făcut de mână. l t,
— Poate că e adevărat, răspunse prudent, Saintby.*.,
— Este adevărat, se irită Lachran. Şi în asta constat atât rJuterea cât şi slăbiciunea voastră. Se pare că nu aveţi temperamentul pentru producţia de masă, şi o să tre-| buiască să învăţaţi dacă vreţi să supravieţuiţi în acest ^ război. O să trebuiască.
— Cred că aveţi dreptate.
— Poţi să fii sigur că am dreptate. Este foarte bine să faci un lucru bun dacă ai tot timpul de pe lume ca să-1 faci şi tot timpul de pe lume ca să-l foloseşti. Dar ia spune-mi, ce rost ar avea să finisezi de mână un lucru pe care-l trimiţi să sară în aer, poate chiar săptămâna viitoare? Ei?
— Poate că aceasta este trăsătura noastră naţională, să facem întotdeauna tot ceea ce ne stă în putinţă, indife-î rent de ceea” ce avem de făcut, răspunse Saintby, puţin s.
rigid.
— Desigur că faceţi. Desigur. Asta e ceea ce ne place la voi, englezii. Dar nu puteţi face asta chiar cu toate lucrurile.
Lachran îşi întoarse faţa de la el şi se aplecă înainte, ciocănind în geamul care-i despărţea de şofer. Alunecând pe o alee riguros aliniată şi mărginită de tufişuri, maşina se îndrepta spre o clădire joasă, din lemn.
— Chiar aici! Chiar aici! strigă el arţăgos.
— Domnule Lachran, eu zic că…
— Dă-o naibii, am spus chiar aici!
Negrul rânji vesel şi strecură botul maşinii pe un loc gol între alte maşini. Când se dădu jos, Saintby văzu capota atingând aproape tăbliţa pe care scria: „Nu parcaţi. Rezervat pentru poli'.ie-'.
— Sânttiţi pe un loc interzis, spuse el.
Lachran se întoarse cu surprindere.
— Asta? se miră el. Noi nu dăm doi bani pe astfel de lucruri.
Urcară cele câteva trepte ale clădirii de lemn. Intrară într-un hol mare, unde oamenii din personalul de serviciu îi întâmpinară cu plecăciuni şi umilinţă. Lachran îi salută foarte voios.
— Ce părere ai? întrebă el.
Saintby se uită în jur. Locaşul semăna cu o cabană de vânătoare. Pe pereţi atârnau, ţintuite, tot felul de capete de animale ciudate cu coarne, dând încăperii un aer lugubru.
— Foarte drăguţ, răspunse.
— Ştiam că o să-ţi placă, se bucură Lachran. S-a construit plecând de la ideea unei vechi cabane de vânătoare scoţiene – sau ceva în genul ăsta. în orice caz, toată lumea spune că are o atmosferă foarte englezească.
— Oh, incontestabil, îl asigură Saintby.
Trecând prin nişte' coridoare întunecate ieşiră din hol pe o verandă, şi acolo, lui Saintby i se tăie răsuflarea.
Pătruns încă de aerul posomorit al holului la care se adăugau şi impresiile contradictorii ce-l răscoliseră la vederea oraşului, fu de-a dreptul izbit de noua privelişte. Ceea ce i se înfăţişa înaintea ochilor părea o altă lume. O lume pitorească, animată. Remarcă mai întâi atmosfera destinsă pe care o oferea terasa, cu feţele de masă albe şi argintăria bogată. Mai jos o mare de oameni: pe ireproşabilele pajişti de gazon, şezând la mese sub adăpostul umbrelor cu dungi colorate. La stânga se afla o piscină din faianţă albastră. La dreapta, terenuri de tenis, în spatele acestora, un teren de polo.
Şi dincolo de toate acestea, munţi de granit ridicându-şi crestele spre înălţimile albastre.
— Oh, izbucni Saintby. E nemaipomenit!
Lachran trase adânc aer în piept şi răspunse cu bucurie.
— Da, e destul de frumos. Nu-ţi aminteşte de bătrâna dumitale tară?
Prentiss rămase o clipă pe gânduri. Puteai foarte bine să spui că locul acesta semăna cu Monte Carlo, cu Hurlingham, cu Elveţia şi cu o incredibilă comedie muzicală de la Hollywood, toate la un loc. Dar omul părea să aştepte răspunsul lui cu o nerăbdare aproape patetică.
— Da, confirmă el. E întocmai ca acasă.
Fericit, Lachran se îndreptă şi luă loc pe un scaun.
Urmărindu-1, Prentiss Saintby încercă să-şi justifice ruşinoasa lui minciună. Dacă omul aştepta asta de la el, de ce să nu-i 'facă această plăcere? Era, de altfel, lipsit de importanţă. Afacerea pentru care venise era singurul lucru important. Dacă l-ar putea convinge pe bătrân să treacă la fapte, numai că acesta părea exasperant de hotărât să amine totul atât cât va fi cu putinţă.: ' Din cauza asta fusese trimis tocmai el, aici, în vest.
Prentiss se aşeză la masă, cuprinzând cu privirea scena care i se deschidea în faţă. Un adevărat potop ai; culorilor, aleile mărginite de. flori, ciudatele boschete ce.
păreau zugrăvite, umbrelele cu cele mai neaşteptate dungi, rochiile voporoase ale femeilor, variata gamă de nuanţe a costumelor de baie la bazinul de înot, albul costu- < melor de tenis, mişcătoarele pete galbene şi roşii ale'' tricourilor pe terenul de polo.,
Ceea ce îl izbi mai Întâi fu culoarea, apoi tinereţea;” o lume a tinereţii. Toţi păreau tineri. Era aproape de neînchipuit. Nu exista, pe cât putea el să vadă, nici unul' să nu fie tânăr. I se părea că se află într-un para- ' dis al tinereţii… tineri frumoşi, arşi ele soare, bine-hră-; niţi. El şi Lachran, care se uita în jos la toată această panoramă, erau singurii care nu mai erau tineri. Era deci firesc ca cei doi să stea deoparte, izolaţi.
— Ştii, începu Lachran, cu chef de vorbă, tatăl meu a înfiinţat acest club.
— Formidabilă idee, îl încuraja Prentiss.
— Da. Pe vremea aceea mişunau pe aici o mulţime de John Bull '. Băieţi de lorzi şi duci şi-aşa mai de- -' parte. Veneau aici pentru vânătoare şi alte alea, şi rămâneau mai mult timp. îi ziceau locului ăstuia Mica Anglie. -
— într-adevăr?
1 John Bull = poreclă dată englezului tipic sau Angliei.
(N. traci.)
— Da. De aceea aproape toate lucrurile de aici au un caracter englezesc. O să-ţi facă plăcere să stai un timp aici.
Prentiss începu să se joace cu furculiţa din faţa lui.
— E nespus de plăcut, răspunse el. Şi-ar fi minunat să pot rămâne. Numai că vedeţi, noi suntem în război, după cum ştiţi. Şi nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să stau aici după ce, bineînţeles, mi-am încheiat misiunea.
Dacă mi-aţi putea da o idee despre bazele de…
— Nu-ţi face griji, îl întrerupse Lachran, uşor apatic.
Nu-ţi face griji. Ai văzut doar cum merg treburile. Se lucrează la problema asta, iar eu am chibzuit asupra ei în fel şi chip, şi când totul o să-mi apară limpede, atunci nu va mai fi o simplă bază de discuţie. Va fi ceva concret de care vei fi pe deplin mulţumit.
— Dar se mai pune problema de timp, bineînţeles.
— Este foarte adevărat. Dar lucrul acesta nu se poate rezolva de azi pe mâine. Pentru anul acesta aţi primit un stoc suficient. Este o livrare apreciabilă pentru un an, chiar pentru doi, dacă vrei. Şi eu pot să ţi-o asigur. Dar nu-mi forţa mina! Nu mă presa!
Saintby rămase cu privirea aţintită asupra mesei, îşi dădu dintr-o dată seama că sub masca acestei prietenii amăgitoare, omul era un grosolan perfect, Ultimele lui cuvinte aveau o rieânduplecare, erau tăioase, aproape agresive. Lachran îi vorbise cum ai vorbi unei slugi. Iar el, el reprezenta guvernul britanic.
Lachran păru să-şi clea seama de duritatea cuvintelor şi a tonului său, căci se porni să-i zâmbească.
— în afară de asta, urmă el glumeţ, dumneata îmi placi, îmi place să te am prin preajmă. Dacă eu as veni în ţara dumitale, nu ţi-ai da silinţa să fii ospitalier cu mine?
— Presupun că da.
— Deci, ne-am înţeles. Te afli în ţara mea ca oaspete.
Nu trebuie să iei în nume de rău plăcerea mea de a-ţi arăta împrejurimile. Şi dacă tot te afli aici, să ştii că asta este cea mai minunată parte a Statelor Unite. Poţi să călătoreşti în sus şi în jos, spre nord şi spre sud, dar n-o să întâlneşti în toată America locuri mai frumoase ca acestea. I se spune tărâmul făgăduinţei. Ei bine, te afli cu adevărat pe tărâmul făgăduinţei.
— Da, într-adevăr.
Saintby căzu pe gânduri. Era limpede că n-avea rost să încerci să-l scoţi pe bătrân din ale lui, n-aveai cum să-l zoreşti. Şi trebuia să te porţi ou el cu mănuşi. Era prea puternic pentru a intra în conflict cu el.
Chiar şi încercarea de a discuta despre afaceri înainte ş de a lua dejunul a fost un pas greşit. Este un lucru ele- ' mentar; să aştepţi până când omul e sătul şi numai j după aceea să discuţi afaceri. '
Prentiss ridică privirea şi văzu că Lachran se uita i la el zâmbind… trăsăturile greoaie ale acestui obraz bătrân deveniră dintr-o dată agere, subtile.
— Deci ai luat hotărârea de a nu încerca să mă grăbeşti, rosti el.
Prentiss respiră adânc.^ însemna că bătrânul îi poate citi cele mai ascunse gânduri. Deschise gura să vorbească, dar apoi îşi dădu seama de partea hazlie a acestui lucru şi începu să râdă. Chipul lui Lachran se lumină de un zâmbet larg.
— Sunt chiar atât de străveziu? întrebă Prentiss.
Într-un gest plin de căldură Lachran îl ameninţă cu degetul.
— Pe voi, englezii, v-am dibuit întotdeauna, răspunse el vesel.
— Chiar aşa?
— Da. Şi mai ştii ceva? Tocmai de aceea îmi place de voi. Să luăm de pildă un italian sau un olandez. Nu mă încred în ei pentru nimic în lume, de altfel nici nu-i las să se apropie de mine. Dar voi, britanicii, mă faceţi să râd.
— Să râdeţi?
Lachran făcu un semn evaziv cu mâna. Şi privindu-i faţa bătrână şi zâmbitoare, Prentiss se simţi dintr-odată ca un şcolar.
— Hai să mâncăm şi pentru moment concentrează-te asupra acestui lucru, urmă Lachran. Şi când o să fim pregătivi să încheiem afacerea, o să te anunţ eu. Ce părere ai?
— Foarte bine, zâmbi Prentiss.
— Splendid. Unde dracu' este tipul, hei! Maurice!
— Sunt aici, şir.
Chelnerul se apropie neauzit, ieşind din cadrul uşii.
Prentiss încercă să-şi desprindă din minte acea frământare de cuget care-l împiedica să se bucure de orice plăcere, aici în America, atâta timp cât Anglia se afla în război, şi hotărî să savureze o masă bună. Se servea un foarte bun chowder! – ce rezonanţă minunată, chowder.
Şi păstrăvi excelenţi.
Lachran sporovăia vesel înainte, iar Prentiss găsi că e chiar plăcut să-l asculţi.
— în munţii ăştia sunt păstrăvi câţi vrei. Dacă îţi place să pescu ieşti.
— Mi-ar plăcea dacă as avea timp.
— Dacă-ţi place, s-a făcut.
Un timp, Lachran rămase tăcut, contemplând rnun'ii.
Apoi clătină din cap, arătând cu „mina.
— Ştii, urmă el, pe vremea mea, m-am căţărat pe toţi munţii ăştia de la un cap la altul, şi de cele mai multe ori flămând, cu burta lipită de spinare.
— Da?
— Da! Uite, vezi piscul acela de colo, cel mai îndepărtat, dinco'o de curmătura muntelui?
Prentiss privi cu atenţie prin a°rul limped” rp^e şirul albăstriu, la locul pe care îl arăta degetul înt'ns.
— Maică-mea era bucătăreasă acolo sus, la o exploatare forestieră.
— Da.
Lachran se opri o clipă, dar Pretinss nu răspunse.
Gândul bătrânului părea să călătorească foarte departe.
Se porni din nou să povestească.
— Era singura femeie pe o distanţă de patru sute d”5 kilometri. Venise tocmai din Kansas/ca'ânvăţătoare, şi se mărite cu un tăietor de lemne. S-au căsătorit, dar după un an el a murit de plămâni. Numai că ea nici nu s-a aşezat jos să bocească, nici nu s-a întors acasă. Pe Dumnezeul meu, foarte hotărâtă, a pornit să-şi caute slujbă, începuseră tocmai o exploatare forestieră acolo şirşi s-a angajat bucătăreasă.,,Bine, bine, îi spusese şeful. Asta nu este un loc pentru o cucoană ca dumneata.” „Dar am nevoie de slujba aceasta”, insistase ea. Iar el îi zice:Vreau să spun cu toţi bărbaţii ăştia care mişună p-aici. Sunt nişte huligani.”,,Dă-mi doar un cort, zice ea, şi n-o să
1. Chowder = mâncare tipică din New England făcută din peşte proaspăt sau moluşte, cu legume, adesea fierte în lapte (N. trad.) am nici un fel de necaz cu niciunul din oamenii care lucrează aici.” Şi, pe Dumnezeul meu, nici n-a avut. Cu niciunul, timp de doi ani cât a stat acolo, ne spunea ea mai târziu, cu toate că asta începuse s-o pună puţin pe gânduri. Şi n-a fost niciodată sigură dacă asta s-a întâmplat din cauza nobleţei înnăscute a tăietorilor de lemne sau din cauză că era at.it de puţin frumoasă încât nici unuia nu i-a trecut prin minte să se lege de ea. Era o glumă, bineînţeles. Acolo l-a întâlnit apoi pe tata: El transporta jos cheresteaua, a făcut avere înainte de a împlini treizeci de ani, dar apoi a pierdut-o. A pierdut-o când au dat de aur pe locul acela. S-a întors înapoi la exploatarea pădurii, transportând cherestea pentru mină.
Pe vremea aceea nu exista oţel. Stâlpii de susţinere erau numai din lemn. A făcut altă avere dar a pierdut-o din nou pe la patruzeci de ani. De data aceasta a fost calea ferată. Calea ferată l-a curăţat. Când am împlinit şaptesprezece ani, ajunseserăm la sapă de lemn, locuiam într-o baracă acolo sus unde este acum bulevardul de la picioarele dealului. Dar când am împlinit douăzeci de ani, jumătate din averea lui pierdută am adus-o înapoi. Pe Dumnezeul meu că am făcut-o. I-am lăsat şi eu lefteri pe câţiva din ei. Pe Dumnezeul meu că pe unii din ei i-am făcut să-mi zică „da, siru, şi „nu, şir”, înainte de a-i aduce eu la sapă de lemn.
Lachran dădea încetişor din cap de parcă visa cu ochii deschişi, în străfulgerarea unei clipe Prentiss înţelese că dincolo de nemaipomenita faţadă a acestui club ce se lăfăia în lumina puţin prea strălucitoare a soarelui, dincolo de vălul american al accentului, al vorbirii şi al manierelor sub care se ascundea acest om, se afla ceva de o teribilă vitalitate, ceva real şi cu adevărat american. Cu toate că nu-şi dădea încă bine seama ce însemna acel ceva,,cu adevărat american”. Ştia doar că era ceva care nu era britanic, ba chiar cu totul diferit de acel ceva „britanic”. Lucru curios, gândi el, îi plăcea şi îi înţelegea mult mai bine pe americani atunci când aveau acea „diferită” calitate americană decât când erau o proastă imitaţie a britanicilor.
În timp ce reflecta la aceste lucruri se uita la bătrân.
Avea o faţă aspră, aproape crudă. Brăzdată şi decolorată parcă de nenumăraţi ani de muncă zdravănă, de băut zdravăn, pungi sub ochi, păr aspru, ţepos de culoarea gri a oţelului. Cu toate acestea avea ceva fermecător acest om care era, în fond, aproape copilăros.
Prentiss îşi îndreptă privirea spre munţii albaştri, dincolo de terenul de polo vegheat de un şir de arbori ce păreau artificiali.
— Cum era acolo sus, întrebă el, în zilele de demult?” Lachran îşi ridică şi el privirea într-acolo. Apoi un zâmbet aproape sălbatic i se răspândi pe obraz, îşi avântă rnâna în direcţia munţilor.
— Era acolo o întreagă lume, răspunse el. O întreagă lume afurisită.
Se opri ca şi când asta ar fi explicat totul.
— Da? făcu Prentiss, nedumerit.
Lachran îşi pironi asupra lui privirea, uşor contrariat.
— Ei bine, urmă el, pe un ton nerăbdător, când zic asta, înţeleg totul. Milioane! Se găseau acolo milioane care aşteptau. Aşteptau ca cineva destul de iscusit, destul de tenace, să vină să le înşface. Şi un bărbat adevărat putea lua cât voia… Clătină apoi încetişor clin cap.' Dar nu păstra decât 'atât cât era în stare. Luai cât voiai, dar nu păstrai decât atât cât erai în stare. Aşa era acolo.
— Dar dumneavoastră aţi fost în stare să păstraţi tot, da?
— Am păstrat tot. Şi le-am venit de hac câtorva ticăloşi care mi-au stat în cale.
— Pe terenurile aurifere?
— Peste tot. Puteai scoate bani din orice, în zilele acelea, dacă erai îndrăzneţ. Şi eu am fost îndrăzneţ. Uite, vezi drept colo sus? Coboram într-o zi pe povârnişul acela, când iată că patru dintre ei mă aşteptau călare pe cai. Ştiam că nu mai pot fugi, aşa că a.trebuit să merg înainte. N-aveam decât douăzeci şi doi de ani. Dar m-am apropiat băţos şi i-am întrebat: „Ce dracu vreţi?” iar ei au răspuns: „Lachran, ai pus acolo sus un stăvilar, iar nouă treaba asta nu ne place. Noi avem nevoie de apă”.
Şi stăteau aşa în calea mea, cu mâna pe arme. M-am răstit şi eu la ei: „Căraţi-vă dracului d-aici înainte de-a vă pune eu pe fugă”. Se uitau la mine de parc-ar fi crezut că-s nebun. Unul din. ei îmi zice: „Lachran, nu ştiu dacă eşti nebun sau numai îndărătnic”. Iar eu stăteam neclintit în sa, cu mâinile pe oblânc şi i-am răspuns: „încearcă s-o afli singur, dar cât mai repede”. S-au întors şi s-au cărăbănit de acolo. Bătrânul râdea cu privirea îndreptată asupra lui Prentiss: îşi dăduseră seama, desigur, că nu mă puteau scoate dintr-ale mele.
— Cam aşa aş zice şi eu. Să înfrunţi patru oameni înarmaţi!
Lachran continuă să râdă.
— Eram de neclintit pe vremea aceea. Puteam să-i vin de hac oricui în toată valea asta, apoi să-l car pină sus în vârful muntelui şi să-l arunc de partea cealaltă.
Srâm'ca un taur. Se lăsă furat de propriile sale gânduri, apoi ridică deodată privirea spre Prentiss: Trebuie să vizitezi ţinutul ăsta, domnule Saintby. Este o privelişte minunată, îţi place să vânezi?
— îmi place, dar am sentimentul că în momentul acesta…
— Nu te mai gândi la asta.
Lachran se opri şi cu faţa brusc iluminată de un zâmbet îşi flutură agitat mâna spre o fată” care se afla jos, sub terasă. Fata îi răspunse fluturând în fiecare mână câte o rachetă de tenis.
— Asta-i Mary, îi explică Lachran. Nepoata fratelui meu. După care îşi ridică privirea spre chelner: Cafea, bineînţeles, îi zise acestuia. La fel şi domnul Saintby sau, probabil, el o să ia un ceai
— Bine, ceai…
— Sunt sigur că o să vă placă ceaiul nostru, şir, interveni chelnerul. Noi nu-l fierbem în săculeţe de pânză.
— E adevărat, confirmă Lachran. Maurice este şi el englez. Nu-i aşa, Maurice?
— Da, şir. Din Chichester.
— Oh, chiar aşa, răspunse Prentiss. Frumos oraş.
— Vă mulţumesc, şir. Deci pot să vă fac un ceai?
Prentiss enumără în gând toată succesiunea de ceaiuri oribile de la hoteluri ori din trenuri, pe care le băuse de când se afla în America. Erau preparate astfel îneât toate aveau gustul inevitabilului săculeţ de pânză în care americanii ambalează dozele de ceai.
— Dacă poţi să-mi faci o ceaşcă de ceai bun…
— Da, şir. „ Lachran îşi ridică privirea spre el, înveselit.
— Dacă îţi place ceaiul, am sus la ranch un bucătar chinez. Dacă-ţi place ceaiul, ţi-ai făcut din el un prieten pe viaţă. Jumătate din timpul zilei o să şi-l petreacă preparându-ţi dumitale ceaiuri.
— într-adevăr?
— Dacă vrei să locuieşti acolo. Oricum nu poţi întreprinde nimic până când nu hotărăsc eu. O să trebuiască sa aştepţi aici până când o să mă hotărăsc. Poţi tot atât de bine să stai sus la mine, ca şi aici la hotel. Într-o zi o să fac ceva şi-n privinţa asta. De şase ani tot spun că ne trebuie un hotel bun. O să-l fac tot eu şi pe ăsta. Lachran se opri brusc şi zâmbi. Bună, Mary!
— Bună!
Fata străbătu terasa, agitând o rachetă în semn de salut.
— Mary, să ţi-l prezint pe domnul Saintby. Este englez, a-venit aici cu afaceri.
Prentiss îşi ridică ochii. Era o apariţie impresionantă.
Ca la toţi ceilalţi pe care îi zărise jos, în înfăţişarea ei strălucea triumfătoare tinereţea şi sănătatea. Părea că trupurile lor ţâşnesc spre soare înalte, bronzate. Albul costumului de tenis făcea ca pielea ei biciuită de arşiţă să pară de un auriu întunecat, îşi strânsese părul negru sub o nostimă şepcuţă, ca de jocheu.
— Hello!
Se întoarse apoi de la el, ignorându-l parcă.
— Ai mâncat? urmă Lachran.
— Demult. Aveam întâlnire cu profesorul, dar Cecilia Hawkins mai este încă la lecţie. Ştie foarte bine că ora ei a trecut, dar o face anume ca să mă scoată din sărite.
E o nesuferită.
Arţagul fetei avea ceva nespus de juvenil, se gândi Prentiss.
— Vii mâine la ranch, nu-i aşa? Să ştii că vine şi Cecilia Hawkins cu mama ei.
— Ei, drăcia dracului, de ce vrei neapărat s-o chemi şi pe mama ei? E mai afurisită decât Cecilia.
— îţi dă prilejul să-i mai arzi încă o bătaie.
— Asta nu-i ceva nou, oftă fata.
— Deci te văd mâine. Domnul Saintby o să stea acolo câteva zile.
Fata se întoarse ca o sfârlează.
— Joci tenis?
Prentiss se întreba de ce oare nu refuzase invitaţia lui Lachran.
— Am jucat cândva, răspunse el. Dar simţi brusc nevoia să completeze cele spuse: Acum doi ani am jucat chiar şi în turneul de la Nisa.
'Ochii fetei scânteiară.
— Ai jucat la Nisa? Asta-i splendid! Iată-l pe Johnny, trebuie să fug. Deci, o să ne vedem?
— Da, consimţi Prentiss, începu cu repeziciune să-şi orânduiască gândurile.; într-un anume fel i se părea de-a dreptul imoral să joace tenis atâta timp cât războiul ăsta groaznic îşi urma cursul,.; era ca şi cum ai fi făcut un chef deasupra unui mormânt.: Şi totuşi, după cum spunea Lachran, nu era deci t o ches>-' tiune de aşteptare; or, puteai foarte bine să aştepţi bucurându-te de toate ocaziile, şi nu să-ţi târăşti zilele în amărăciune.
Îşi ridică ochii şi văzu că Lachran îl priveşte cu un zâmbet care era fie acela al vârstei înaintate şi al înţelepciunii, fie acela al unei inocenţe de copil târziu.
CAPITOLUL 15
Când deschise ochii în acea primă dimineaţă Clive o văzu lângă fereastră, privind marea. Se trezi apoi de-a binelea şi rămase lungit, uitându-se le ea. O rază piezişă de soare strecurată pe fereastră lăsa o dâră de lumină pe halatul alb cu care e.ra îmbrăcată. Aşteptă, ştiind bine că îl auzise mişcându-se; dar ea nu schiţă nici un gest.
— Bună, spuse el, în cele din urmă.
Se întoarse repede, învăluindu-l într-un zâmbet pentru, a-l linişti. Apoi se întoarse din nou cu faţa Ia fereastră.'
— N-ai dormit bine?
— Foarte bine, răspunse, ea.
— Sau poate, urmă el, faci parte din aceia cu care nu se poate schimba nici o vorbă înainte de micul dejun.
Musti sau mârâi înainte de micul dejun? înjuri pisica şi tragi menajerei un şut?
— A fost foarte bine. Ai scrâşnit îngrozitor din dinţi, aşa că m-am sculat. Telefonez să ne aducă micul dejun Ce vrei să mănânci?
— Orice.
Îl privi o clipă, apoi ridică receptorul.
— Micul dejun, vă rog. Două sucuri de grapefruit, două omlete cu şuncă, pâine prăjită şi două ceaiuri. După ce puse receptorul în furcă, se întoarse spre el: Asta înseamnă să nu-ţi pui mintea la contribuţie… o să mănânci ce mănânc şi eu.
C) urmări cum se uită pe fereastră. Apoi se ridică şi se aşeză pe marginea patului.
— îmi pare rău, îi spuse, îmi pare rău că n-ai dormit bine.
— Ai scrâşnit îngrozitor din dinţi. A fost ceva de spaimă.
— Asppctele neromantice care nu sunt menţionate în poveştile de dragoste, încercă el s-o înveselească. Unii sforăie. Dar asta nu se pomeneşte în cântece. N-o să găseşti niciodată alăturate cuvintele chemat, adorat, iubit, sforăit. Găseşti raze de lună, dorinţă, căinţă şi aici se opreşte totul. N-o să găseşti niciodată fraza în care să se spună că el a scrâşnit din dinţi îngrozitor.
Ea îi zâmbi.
— De altfel e greu să faci rime atât de dimineaţă, mai ales dacă te mai doare şi capul, urmă el.
— Chiar te doare capul?
— Nu-i nimic. Ar fi trebuit, totuşi, să mă trezeşti.
Nu ştiam că fac lucrul ăsta.
— Cum era să te trezesc, era chiar interesant. Ai şi vorbit, de altfel.
— Am vorbit? Şi ce dracu' am zis?
— Nu-ţi spun.
— Oh, nute sfii. Ce-am spus? Am pomenit şi ceva nume?
— Nu, dădeai ordine.
— Eu?
— Da, făceai instrucţie cu e armată întreagă, s-ar şi ce, şi foloseai un limbaj.,.
— Ce limbaj? Ciudat?
— Un limbaj foarte ciudat.
— Foarte, foarte ciudat?
Ea consimţi dând încetişor din cap, apoi se întoarse de la fereastră şi-i zâmbi.
— A fost nostim, zise ea. Da. Foarte, foarte ciudat.
— Ei bine, dacă a fost foarte, foarte, ciudat, asta e cu totul altceva.
— A fost într-adevăr cu totul altceva. Ai folosit cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată.
— Oh, poate că tu nu ştii destule cuvinte.
— Va să zică aşa! Poate că tu n-ai avut niciodată de-a face cu studenţii în artă şi cu atelierele.
El îşi aprinse o ţigară şi începu să-şi legene picioarele.
— Credeam că în cercurile artistice se vorbeşte despre artă.
— Ţi-ai făcut o imagine greşită.
— Despre ce se vorbeşte?
— Despre mâncare, răspunse ea. în cercurile studenţilor în artă se vorbeşte despre cele mai bune mâncăruri pe care nimeni nu le-a mâncat însă niciodată.
— Va sosi şi-aici mâncarea, imediat, observă el. Mai bine-aş face baie, căci mă epuizează încercarea de a fi sclipitor înainte de micul dejun.
— Nu te strădui prea tare, îl încuraja ea. Să cer nişte săruri de Seidlitz?
— Nu. Am aspirine, O să fac baie.
— Nu e nevoie să te grăbeşti. După cum se arată se va.înnora de-a binelea. Probabil o să plouă.
— Prefer duşul.
Îşi puse mantaua de cauciuc în chip de halat şi apăsă butonul de la soneria pentru baie. O auzi izbucnind în râs şi se întoarse.
— Ce-i atât de hazliu?
— Nu-ţi pot spune, continuă ea să râdă.
— Foarte bine. Ai tot dreptul să te distrezi.
Se aşeză pe pat, şi rămase aşa până când un ciocănit în uşă îl înştiinţa că baia e gata. Porni în urma unei femei bătrâne de-a lungul coridorului, dar se întoarse şi-şi vârî capul pe uşă.
— Simte-te bine, îi spuse el. Te bucuri că te afli aici, nu-i aşa?
Ea îi întoarse prompt zâmbetul.
— Bineînţeles.
El o privi, apoi rosti încetişor.
— Nu, nu te bucuri. Dar a fost drăguţ din partea ta să spui că da.
După micul dejun ploaia începu să curgă şiroaie şi-o ţinu toată dimineaţa. Stăteau amândoi în camera de hotel, simţindu-se captivi. La amiază comandară dejunul, apoi se aşezară la fereastră să privească esplanada spălată de ploaie.
— Oh, blestem! izbucni el, în cele din urmă, şi toată iritarea reţinută îi răbufni în voce. Hai să ieşim, oricum ar fi.
Îşi îmbrăcară hainele de ploaie şi ieşiră pe.esplanadă, mergând repede, înaintau la pas fără a schimba o vorbă şi după ce ajunseră la capătul promenadei o luară drept, în sus, spre deal.
— Ce bine e să umbli din nou pe tocuri joase, exclamă ea. Mă obişnuisem atât de mult cu ele în Waffs, încât am uitat cât de incomode pot fi tocurile înalte.
— Chiar aşa? întrebă el.
— Da.
Continuară să urce spre înălţimea falezei. Acolo vântul. sufla cu multă forţă, ploaia căzând aproape paralel cu pământul. Se opriră în cele din urmă la capătul falezei. El o luă de mână.
— Aşa e mai bine, spuse ea într-un târziu. Nu ne e de nici un folos nici unuia să ne certăm.
— Să ne certăm? Te referi la furia mea din cauza vremii? Nu m-am certat.
— înţeleg. Ne întoarcem?
El se răsuci şi se uită la ea, la chipul ei cu trăsăturile puternicreliefate de umezeala ploii. O şuviţă de păr îi atârna, răzleaţă, dar şi-o netezi repede, aproape cu mânie când văzu că ochii lui întârzie asupra ei. Simţi nevoia să-i spună ceva liniştitor, dar se întoarse brusc şi porni. Coborâră de pe faleză spre promenadă. Când ajunseră aproape de hotel, el îi apucă iarăşi mâna.
— Ascultă, îmi pare rău, zise. îmi pare rău că mi-am ieşit din fire. Trebuie să mă ierţi.
— Bineînţeles. Semeni leit cu tatăl meu. Te înţeleg.
— Nu vreau să fiu dezagreabil.
— Niciunul din noi nu vrea, răspunse ea. Numai că p ceva aşa, ca o căutare zadarnică, suntem… nu ştiu… într-un anume fel goi pe dinăuntru. Nu ne putem' apropia unul de altul.
— Vrei să renunţăm?
— Tu vrei? '
— Dacă tu vrei, vreau şi eu, evident. /
— Atunci, în ceea ce mă priveşte, e-n regulă.
El îşi înălţă capul, ' f-
— Foarte bine. O să iau eu hotărârea asta. ' -Se întoarseră posomoriţi la hotel. ':
— O să le spun că plecăm, zise el. J Ea o luă spre lift, iar el se opri la recepţie. Omuleţul cel politicos îl întâmpină cu privirea plină de speranţă.
— Da, domnule Briggs? Pot face ceva pentru dumneavoastră?
— Da, îmi puteţi pregăti nota de plată. Plecăm.
— Bine, dar.,.
— Şi n-o mai chemaţi pe doamna aceea. Totul este în ordine, atâta doar că noi plecăm.
Directorul adjunct stătea în picioare cu stiloul în rnână.
— Vă întoarceţi la Londra, şir?
— Nu. Da, probabil la Londra.
— îmi pare rău că plecaţi. E o vreme atât de mizerabilă pentru călătorie. Păcat că nu puteţi sta până mâine.
De vreme ce tot trebuie să plătiţi, fie ca staţi sau nu.
Clive rămase pe gânduri. Chiar aşa, unde se duceau?
Izbucni deodată în râs.
— Aveţi dreptate. Dar mă tem că vom pleca, totuşi.
Urcă în cameră; Prue stătea lângă fereastră, îmbrăcată încă în mantaua de cauciuc.
Se aşeză pe pat şi în liniştea odăii se gândea cum să rupă tăcerea, când deodată ea strănută.
— Ei, ei, mormăi el. N-aş vrea să răceşti.
— N-am răcit, se auzit răspunsul ei din batistă. > Tăcură din nou, până când ea mai strănută o dată. ^
— Vezi bine c-ai răcit, insistă el. \par
— Nu.
Apoi dintr-o dată, unul din neaşteptatele ei hohote de râs umplu încăperea cu sunetul acela plăcut, rostogolit.
— Dacă e ceva hazliu, spune-mi şi mie, zise el. Simt grozav nevoia să râd şi eu puţin.
— E foarte hazliu. Abia acum mi-am dat seama ce este. Guturaiul lunii de miere. L-am auzit adeseori pe tata pomenind despre asta. Şi iată că l-am făcut şi eu.
— Guturaiul lunii de miere?
— Da. N-ai ştiut? Aproape nouăzeci la sută din cei care îşi petrec luna de miere fac un guturai îngrozitor.
— Ar trebui să aibă grijă să-nchidă ferestrele.
— Bineînţeles, răspunse ea, râzând.
— îmi placi foarte mult, îi spuse ei. li privi feţişoara mirată care, în lumina împuţinată a amurgului, părea aproape copilăroasă. Făcu deodată o strâmbătură şi strănută din nou.
— Ascultă, urmă el. Asta-i curată prostie. Nu putem s-o pornim la drum când tu ai guturai.
— Ba da. Şi acum, pentru numele lui Dumnezeu, să nu începem să ne certăm şi pentru asta. Eu îţi spun că ai guturai aşa că trebuie să rămânem aici.
— Bine, dar ai anunţat la recepţie că plecăm. Şi vor face nota…
— N-are nici o importanţă. Pentru ei e totuna. Oricum trebuie să plătesc încă o zi; dacă îţi anunţi plecarea după ora douăsprezece la prânz, asta însemnează o zi în plus.
— înţeleg.
— Aşa că putem foarte bine sa rămânem la noapte şi o să împachetăm mâine dimineaţă.
— Pare foarte înţelept ce spui, şopti ea.
Se aşternu apoi o tăcere care dură puţin prea mult.
El se ridică de pe pat şi începu să se plimbe prin cameră.
— Ei bine, rosti el. Am stabilit, va să zică. Acum putem foarte bine să mâncăm. Mâncăm aici în cameră sau jos?
— Nu-mi surâde niciuna nici alta.
— înţeleg.
— El continuă să se plimbe prin cameră, când deodată, strănută.
Ea se porni să râdă nestăpânit.
— Ai făcut şi tu guturai.
— Se pare că tatăl tău avea dreptate. Dar n-are importanţă adăugă el. Apoi se opri şi pocni din degete. Am o idee. Să mergem undeva şi să.bem ceva bun. Ar trebui să tragem o duşcă zdravănă, ne-ar prinde bine la guturai.
Avân-d acelaşi guturai, n-are nici un sens să pornim fiecare în altă parte. O să bem ceva tare şi apoi o masă bună. O masă de adio. O să găsim undeva un restaurant.
— S-ar putea să fie o idee bună.
Ea se ridică şi porniră să coboare pe scări. Ajunseră aproape în vestibul când dinspre recepţie se auzi o voce.
— Domnule Briggs!
Se îndreptă grăbit într-acolo.
— Nota dumneavoastră, şi dacă vă e gata bagajul…
— Bagajul? se miră Clive. Mintea lui plutea deja pe tărâmuri foarte îndepărtate. Oh, da. Lăsaţi, nu vă preocupaţi de bagaj. Am hotărât iSă rămânem aici la noapte.
— Deci nu veţi…
— Exact. Mâine dimineaţă trimiteţi-ne nota sus şi o s-o rezolvăm atunci.
Încreţindu-şi fruntea, omul se dădu puţin îndărăt.
— E nostim omuleţul ăsta, chicoti Prue. Acum unde mergem?
— O să găsim undeva un loc agreabil. Trebuie să existe măcar un singur loc plăcut în oraşul ăsta.
Hanul avea tavanul foarte scund şi lumina palidă a lămpilor strălucea stins pe lemnul lustruit de vreme al lambriurilor.
Clive se opri în uşă şi se uită la Prue cu o expresie care zicea: nu-ţi place această simplitate?
— Este exact ceea ce căutam, se entuziasma Prue.
— Pare Jocul ideal în care să ne petrecem anii noştri de declin, zâmbi el.
Rămaseră lângă uşă, urmărind cu privirea bărbatul rotofei încins cu sorţ alo care aţâţa focul, învioră flăcările din căminul înalt care începură să răspândească o căldură plăcută; apoi, cu un cleşte mic, mai puse nişte cărbuni.
Se întoarse spre o masă din faţa căminului, şi, fără' să rostească nici o vorbă, îşi întinse mâinile în semn de invitaţie. Cu spatele la foc, aşteptă ca ei să se aşeze.
— Cu ce să vă servim? întrebă el în cele din urmă.
— Cu ceva care să scoată răceala din noi, răspunse Clive. Amândoi avem guturai postnupţial.
— Ce-nseamnă asta?
— N-are importanţă. O denumire medicală.
— înţeleg. Ce-aţi zice de-un vin fiert special?
— Cum adică?
— Lăsaţi în grija mea, şir. O să vă-ncălzească,într*o clipă., Clive îl urmări cum coboară treptele spre bar, târşâindu-şi picioarele.
— îndatoritor tip, spuse el.
— E drăguţ, consimţi Prue. Este exact cum promite firma: „Amfitrionul Nostru”.
Exact. Probabil o fi citit într-o carte că aşa trebuie să se poarte.
— De ce nu-i acorzi mai mult credit? Poate că este un om primitor.
— Asta şi fac. Dar vreau să spun că legenda populară a creat imaginea a ceea ce trebuie să fie un hangiu şi în mod subconştient el se conformează acestei imagini. Cu toţii facem acelaşi,, lucru.
— Aşa facem şi noi?
— Bineînţeles că aşa facem. Tocmai aici e buba.
Un timp el privi flăcările simţind că, în sf îrsit, îl învăluie o senzaţie de linişte şi mulţumire.
— Ştii, Prue, urmă el, cu toţii trăim încătuşaţi în lanţul conformismului. Conformându-ne la ceea ce trebuie să fim. Ia, de exemplu, un doctor tânăr. El ştie ce anume zice această imagine a poporului despre el. El se conformează acestei imagini şi curând nu va mai fi el însuşi, o făptură reală, ci o creatură amestecată pe care imaginaţia altora i-o sugerează prin intermediul romanelor, al filmelor şi al pieselor de teatru.
— Nu-ţi încrunta fruntea, dragul meu.
— Bine. Se întâmplă acelaşi lucru cu toţi, preoţi, poliţişti, actriţe, chelneri, toţi. Se presupune că fiecare din noi trebuie să fim într-un anume fel. Ne abandonăm pe noi înşine, şi trăim o viaţă contrafăcută. Şi în realitate aceştia nu suntem noi.
— Asta face probabil ca lumea să fie mai bună. Iarăşi te-ncrunţi.
— Bine. Eu nu cred că asta o face mai bună. Prin asta nu înţeleg, ceea ce este o prostie, că fiecare isintem o individualitate precis determinată. Viaţa noastră e plină de prea multe lucruri gata-fabricate. încă din copilărie începem cu asta: un băiat trebuie să fie aşa, o fată trebuie să fie aşa. Ei bine, nici băiatul şi nici fata nu sunt conform cu tiparul stabilit.
— Atunci cum Dumnezeu sunt, dragul meu.
— Nu mă lua peste picior. Eram pe punctul de a contura un gând.
— Cum să te iau peste picior. Eşti de-a dreptul minunat când devii serios. Ideile tale sunt nemaipomenite.
Ai o minte strălucită.
— încetează. Ceea ce vreau cu să spun este că privim întotdeauna-din spatele unei false aparenţe a ceea ce pretindem că suntem, deşi ştim că nu suntem deloc astfel. Se presupune că un britan trebuie să fie într-un anume fel, un protestant în alt fel, uri individ din Laneashire trebuie neapărat să aibă anume trăsături, un englez nu face niciodată anumite lucruri, de la un muncitor te aştepţi întotdeauna la anumite comportări. Această concepţie ne impune un spirit gregar, ne anulează identitatea, ne remodelează.
— Uneori spre binele nostru.
— Da, dar mult prea adesea spre răul nostru. Să presupunem că într-o bună dimineaţă câteva milioane din semenii noştri se vor trezi eliberaţi de, această servitute, îţi imaginezi ce-ar însemnă? O adevărată revoluţie, o revoluţie a eului propriu.
Un timp urmări acest gmd, era ca şi cum ar fi hăituit o vulpe. Nu putea desluşi forma, conturul lucrului după care alerga. Dar dacă ar putea prinde înţelesul acelui gând, ar ajunge să ştie, ar ajunge să ştie ceva deosebit de important.
— Dacă întreaga omenire s-ar ridica şi ar striga: Eu nu sunt un manechin. Sunt eu însumi. Nu sunt un britan neînfricat, un englez reţinut, un încăpăţânat locuitor din Yorkshire, un protestant rece, un muncitor cumpătat…
— Atunci ce eşti? Un britan laş, un englez limbut.*}
— Nu, pe Dumnezeul meu nu. Dacă nu sunt niciunul din acele lucruri pe care le-am spus, asta nu însemnează?
că în mod necesar sunt reversul acelui lucru. Oricum, nan ţionalitatea nu înseamnă nimic. Să luăm de pildă un emf glez. In Franţa el este socotit perfid, în America un nă-f târau cu monoclu, în Italia un sfrijit aristocrat glacial^ cu sânge rece, în Germania un ciolănos fumător de pipă:care exploatează copiii. Dar noi nu suntem niciunul din' aceste lucruri.
— Ce suntem la urma urmei? ^
— Nu-ţi dai seama? Suntem toate aceste lucruri la un loc. Fiecare individ este tot ce reprezintă lumea asta dacă este apt s-o recunoască şi s-o admită. Dacă fiecare din noi am fi în stare să spunem: în clipa asta sunt plin de curaj, dar sunt un laş în clipa următoare; într-o anumită măsură sunt un ins reţinut, totuşi pot fi copilăreşte de prietenos; sunt receptiv sau refractar la religie după imboldul pe care mi-l dau speranţele şi temerile mele în ziua aceea. Eu mă aflu pretutindeni, în fiecare din aceştia. Fiecare din ei sunt eu însumi, totul, umanitatea.
— Da, dragul meu. Vine omul cu băuturile.
Clive îşi scutură capul. Prinsese pe neaşteptate înţelesul unor lucruri, totuşi cuvintele lui nu-l exprimaseră.
Cu regret îşi îndepărtă gândurile. Omul le făcea o plecăciune.
— Poftiţi, domnule doctor. Şi dumneavoastră, doamnă.
Gustaţi, vă rog.
Ei începură să soarbă sub privirile omului care îi urmărea, frecându-şi mlinile.
— Cum vi se pare? o întreba el pe Prudence;
— Grozav.
Ea se uită în ochii lui Clive.
— O să te încălzească sigur, zise el.
— Simţi cum îţi pătrunde în fiecare fibră.
— Mai dă-ne câte unul, ceru Clive.
— Da, domnule doctor.
Omul luă paharele încă aburite şi se îndepărtă cu paşi zgomotoşi.
— Te crede doctor, chicoti Prue, fiindcă i-ai, spus că postnupţial este un termen medical.
— Din cauza asta. Ştii, adineauri eram cit p-aci să prind înţelesul adânc al unui lucru, adică a acelei concepţii populare. Numai că n-am reuşit s-o formulez, s-o exprim cum se cuvine.
Ea întinse mâna spre el.
— Ce anume te frământă, Clive?
— Mă frământă? Nimic.
— Nu face nimic dacă nu vrei să-mi spui. Dar simt că este ceva.
— Nu, nu e nimic. Vorbeşte-mi despre tine. Ce gândeşti despre toate astea?
— Care toate astea?
— Despre totul. Viaţă… război… dragoste.
Ea clătină din cap.
— Ai fost vreodată îndrăgostită? urmă el.
— Oh, fără întrerupere. Din copilărie până în ziua de azi.
— Nu aşa. Vreau să spun de un bărbat.
— N'U-mi dau seama.
— Cum adică nu-ţi dai seama?
— Vreau să spun… mai ştii ce-i spunea Rabin lui Makyn? „Nu ştiu ce-i dragostea”. M-am întrebat adesea dacă am cit de cât o capacitate afectivă. Am crescut, şi m-am maturizat cu încetul dar… Odată am fost logodită.
— Dar acum nu mai eşti?
— Nu. Am rupt logodna.
— De ce? -',.
Ea îşi privea insistent mâinile cu degetele răsfirate.
Apoi îşi ridică ochii.',-'.
— E curios cât de uşor îmi vine să-ţi spun. Acum.totul pare atât de golit de orice emoţie. Ne cunoşteam unul pe altul de foarte multă vreme, dinainte ca el să se înscrie la Oxford. A fost o prietenie ciudată cu fluctuaţii neaşteptate în care sentimentul de prietenie.murea ca să reînvie apoi din nou, iar când s-a reîntors definitiv de la universitate, lucrurile au luat o întorsătură foarte serioasă şi ne-am logodit. Dar după aceea am avut o dispută şi totul s-a isprăvit.
— Într^o.zi vei lua totul de la capăt, probabil Ea îşi întinse o mână spre foc şi clătină din cap.
— Ai putea foarte bine, urmă el.
— N-aş putea. E curios cât de puţin îmi pasă să vorbesc despre asta. Credeam că n-o să mă obişnuiesc niciodată cu gândul acesta. Vezi tu, el a refuzat conştient şi cu încăpăţânare să se înroleze, şi din cauza asta ne-am certat îngrozitor.
— N-ar fi trebuit s-o faci.
— în vremuri ca acestea? Cum e posibil ca un bărbat să nu vrea să lupte când lucrurile sunt aşa cum sunt? Trebuie să luptăm, asta-i tot. Fiecare. Este cevş mai presus de sentimentele personale.
— Aşa că te-ai înrolat tu în locul lui.
— Nu e adevărat.
— Ba da. El n-a vrut să se ducă, aşa că te-ai dus tu.
— Eu nu gândesc astfel… sau poate că ai dreptate.
— Ca să-l faci de râs.
— Singur s-a făcut de râs.
— Eu n-aş zice că s-a făcut.
— Bine, dar eşti soldat, cum poţi spune asta?
— Hai să nu ne certăm, îmi pare rău… dacă te simţi jignită.
— Nu mă simt jignită.
— Ba da… dar să nu fii prea tare. îmipare rău că te-am făcut să vorbeşti.
— Nu face nimic.
Îl privi şi fu izbită de expresia serioasă şi mult prea încruntată a feţei lui. Izbucni în râs, apoi îl întrebă:
— Nu înţeleg de ce te necăjeşti tu acum. Eu nu sunt necăjită câtuşi de puţin. Doar iiu-i sfârşitul lumii. Hai să gândim raţional. O să mai întâlnesc şi alte iubiri… mi-o spune bunul simţ.
— Da, şopti el abia auzit. Numai că întotdeauna prima dragoste lasă amintirile cele. mai adânci.
— Asta n-a fost prima.mea dragoste.
— Nu încerca să faci pe sofisticata. Ştiu eu ce spun.
Ridicându-şi ochii asupra lui îl văzu că rămase cu privirea aţintită asupra flăcărilor, în jur nici un suflet şi în semiobscurul încăperii o învălui un sentiment de izolare şi pustiu. Apoi zâmbi ca pentru sine.
— Fii mai vesel, spuse ea: Am avut nenumărate experienţe.
— Nu mai spune!
— Ză*u că am avut. La Paris.
— Tu! La Paris!
— Da, eu, urmă ea. La Paris am avut o experienţă foarte şocantă.
— Foarte, foarte şocantă?
— Da, foarte, foarte şocantă. Vrei să ţi-o povestesc?
— Dacă ai chef.
— Bineînţeles că vrei s-o auzi, numai că legenda populară spune că un bărbat nu trebuie să fie curios.
— Touche – precum a zis tipul cu securea când capul regelui Charles s-a rostogolit în coş. Aştept cu înfrigurare să.aud. In viaţa mea n-am aşteptat cu.mai multă înfrigurare. Ce-i aia înfrigurare?
— Nu ştiu. S-a întâmplat' la Paris pe când aveam paisprezece ani. A fost hotărâtor pentru dezvoltarea mea ulterioară.
— Paisprezece! Cam precoce!
— Într-adevăr. Mă plimbam într-o zi pe lângă fântâna | de la Observator, mai sus de Bal Bullier… ştii unde este Closerie de Lilas?
— Nu mă pune în încurcătură. Eu nu cunosc Parisul.
— Oh, scuză-mă. N-are importanţă. Mă plimbam şi deodată un bărbat s-a luat după mine.
— Îţi mulţumesc. Este o poveste foarte pasionantă.
— Aşteaptă. N-am terminat, încercam şi eu să văd.
cum aş putea s-o pun în cuvinte pline de bunăcuviinţă.;
— Faţă de mine nu trebuie să te formalizezi.
— Oricum, aşa ceva nu se poate povesti cu bunăcuviinţă. Deodată, bărbatul m-a ciupit de fund.
— Derbedeul. Un ciupitor de funduri!
— Da, şi dacă vrei să ştii, m-a ciupit destul de tare.
— Oh, francezii, această minunată naţiune. Această veche şi minunată naţiune de ciupitori de funduri. Ciupitori ai fundurilor de fetiţe.
— De ce fac oare asta?
— Este expresia străvechii lor curtoazii galice. In adâncul inimii, toţi francezii sunt nişte ciupitori de funduri.
— Bine, dar aceasta nu este iarăşi legenda populară?
Adineauri spuneai că…
— Bineînţeles că este, dar chiar şi francezii cred în ea. Legenda spune că francezul nu este un tip flegmatic şi placid ca englezul. Din punct de vedere sexual el este. întotdeauna alert. Aceasta este credinţa populară. Francezul îi dă crezare şi încearcă să trăiască după canoanele ei. Poate că întrece însă măsura. Poate de aceea a scăzut la ei rata natalităţii.
— Vrei să spui, un fel de abuz?
— Cam aşa. Se spune că latinii sunt nişte cocoşi cu o perpetuă preocupare amoroasă, dar eu mă îndoiesc că din punct de vedere sexual sunt mai impetuos! decât oricare altă rasă. Pun rămăşag că mulţi din englezii cu sânge rece şi cu proverbiala lor stăpânire de sine în timpul zilei, odată luminile stinse, i-ar lăsa în urmă pe oricare din înfocaţii latini.
— Iar în ultima vreme luminile sunt tot timpul stinse.
— Ai dreptate. De-acum într-un an să fii atentă la creşterea natalităţii. De data aceasta nu se vor numi copii de război, se vor numi copii de camuflaj. Peste douăzeci de ani va fi o adevărată recoltă de tineri – toţi cam de aceeaşi vârstă şi care vor spune: eu am fost copil de camuflaj.
— Vrei să zici că lungile seri întunecoase sunt de vreun folos la asta?
— Fără doar şi poate. Iarna nu se practică pescuitul.
— Poate că de aceea…
— Te rog. Nu discutăm despre persoanele de faţă.
— Nu mi-a trecut nici o clipă prin cap.
— Nici să nu-ţi treacă.
Ea zâmbi din nou pentru sine.
— Ştii, nu m-am gândit niciodată că o să ajung să vorbesc în felul acesta. Este imoral să vorbeşti despre lucruri vulgare.
— Sunt lucruri foarte naturale, şi când ceva este natural, nu poate fi vulgar. Hai să vorbim, deci, foarte cuviincios. Rămâi încă la părerea ta că pe timp de război trebuie să se joace operele de Wagner?
— Prostii, răspunse ea. Vine „amfitrionul nostru”.
Bărbatul rotofei le puse dinainte paharele, apoi rămase în picioare, urmărindu-i cum sorbeau.
— Din ce-i făcută? întrebă Clive.
Chipul omului radia de mulţumire.
— Oh, puţin din asta şi o leacă din cealaltă.
— Este vin roşu cu nişte mirodenii.
— Nişte mirodenii, râse omul. Bărbia dublă începu să i se scuture. Aveţi un haz grozav. Nişte mirodenii!
Clătinând vesel din cap se îndepărtă cu mers legănat.
Clive pufni din nas şi se întoarse spre Prue.
— O fi văzut pe vreunul făcând asta pe scenă, zise el. Ce individ secretos.
— Probabil că este o veche reţetă de familie, o reţetă ştiută de secole numai de familia lui.
— Da. Şi i-a fost destăinuită stră-stră-străbunicului lui de către căpetenia unui trib indian în semn de recunoştinţă pentru că-i salvase fiica de un acces de friguri şi malarie.
— De unde ai scos asta?
— De pe o sticlă. Când eram copil, mama mă silea să-nghit ceva care se numea elixir din rădăcina-vieţii, şi asta era scris pe sticlă.
— Şi ce anume vindeca?;
— Orice. Bătături, negi, inflamaţii, zgârieturi, scarlatină, ticuri, reumatisme, sciatică, gută, lumbago, friguri şi malarie.
— Cum vine asta? Dacă indianul avea o astfel de reţetă minunată împotriva frigurilor şi-a malariei, de ce nu şi-a lecuit singur fiica?
— Păi tocmai asta e. îi putea tămădui pe alţii, dar. nu se putea tămădui pe sine. în orice caz, este o întrebare deosebit de importantă. Cred că ar trebui dezbătută în parlament.
— Mă simt foarte bine cu tine., '
— Splendid. Şi eu mă simt la fel.
— îmi place locul acesta. Ne poartă noroc. Aici nu ne certăm.
— Să ne certăm? Noi nu ne certăm. Avem pur şi simplu păreri deosebite.
— Foarte bine, zâmbi ea. Deci aici nu avem păreri deosebite. Spune-mi, când erai mic îţi luai medicamentul ca un băieţel cuminte?
— îmi dădeam seama că e mai bine să-l iau, altfel ar fi fost vai de fundul meu.
— Fundul tău?! Ştii, bărbatul acela…
— Care bărbat?
— Bărbatul din Paris… De lângă Bullier.
— Ah, da, ciupitorul de funduri. Iarăşi vorbim despre el? Se pare că a avut un rol important în viaţa ta.
— Am dus o viaţă absolut exemplară.
— Până în clipa asta.
Ea zâmbi şi privi un timp flăcările.
— Mai aţâţă puţin focul, îl rugă ea.
El se ridică şi scormoni cărbunii, după care amândoi sorbiră tăcuţi vinul fierbinte.
— S-a întâmplat atunci un lucru straniu pe care nu ţi l-am spus, urmă ea.
— Am bănuit eu. Haide, spune mai departe. Mărturiseşte tot.
— Ei bine,, bărbatul acela…
— Care anume?
— Acelaşi.
— Ciupitorul de funduri? Persistent individ. Se ţine ' scai de noi. Continuă, te rog.
— Ei bine, bărbatul acela…
— L-ai întâlnit din nou?
— Nu, e vorba tot despre ce mi s-a întâmplat atunci.
Când.m-a ciupit, m-am întors spre el si… şi era cu pantalonii descheiaţi.
— Acolo, lângă Bal Bullier?
— Da. Ziua, în amiaza mare.
— Al naibii exhibiţionist! Şi ce făcea?
— Făcea… nu ştiu cum,să mă exprim. Făcea… nişte gesturi deşănţate, lascive. E bine spus?
— Exprimare perfectă. Şi tu ce-ai făcut?
— Când m-a ciupit, am tresărit, bineînţeles. Apoi când m-am întors şi am văzut că el…
— Dă la iveală toate alea.
— Exact. M-am înfuriat atât de tare încât am început să-l înjur şi să. ţip la el.
— Trebuie că la paisprezece ani stupâneai foarte bine limba franceză.
— Nu. Ţipam în engleză.
— Ce şovinism insular!
— Eram atât de uluită încât nu-mi puteam bate căpui să gânde'sc în franceză.;
— Atunci înseamnă ca el n-a înţeles nimic.
— Da de unde. A înţeles foarte bine deoarece i-am tras un pumn drept în mutră.
— Un fel de entente cordiale, după cum văd. Pe urmă?
— Pe urmă a fugit.
— Fără să se încheie la pantaloni?
— Fără să mai aştepte nimic. Fugea cât îl ţineau picioarele, iar eu fugeam după el strigând cât puteam de tare ceea ce credeam despre el. A fost o scenă îngrozitoare… alergând prin părculeţul de lângă Observator, plin de guvernante şi de oameni, care treceau…
El se aplecă în scaun, înăbuşindu-şi hohotul de râs.
— Zău că aşa am făcut, îl asigură ea. îţi. jur. '
— Doamne sfinte, exclamă el. Este prea din cale-afară.
Ar trebui pictat un tablou care să simbolizeze înţelegerile dintre aceste două naţiuni. Personificarea juvenilă a virginităţii britanice, ultragiate, hăituind un francez pirpiriu, înfricoşat, de-a lungul străzilor acestui, oraş al bulevardelor, al artei, al luminii. Alergând cu codiţele fâlfâind în vânt… şi toate guvernantele franţuzoaice holbându-se nedumerite la vederea târfuliţei străine, atât de avidă să pună mâna pe rafinatul lor francez, încât îl fugărea pe străzi în plină zi. Hainele lui în neorânduială arătau cu câtă violenţă se năpustise asupra lui la lumina zilei.
— îmi imaginez cât de caraghioasă trebuie să fi părut întreaga scenă.
— Presupun că da. Iată, să bem pentru străvechea, minunata candoare a englezoaicelor. Bea până la fund.
Cum te simţi?
— Foarte, foarte bine dispusă.
— Suntem amândoi nişte copii foarte drăguţi, şopti el, apoi îşi întinse picioarele la.foc, lăsându-se învăluit de o căldură plăcută.
— Clive, şopti ea într-un târziu.
— Da?
— Ce crezi că l-a determinat să facă asta? Mereu am vrut să întreb pe cineva.
— Cine?
— Ştii tu. Ciupitorul de funduri.
— Oh Doamne,iarăşi vorbim despre individul acela?
Ce mai e cu el?
— Ce anume îi determină pe unii oaraeni să facă asta? N-am nimic împotrivă să râdem, totuşi trebuie să existe ceva îngrozitor în dosul acestui lucru. Am încercat să mă uit prin cărţile tatei, ţi-am spus că e medic. Dar n-am putut găsi nimic.
— Poate că n-ai dat peste cartea potrivită.
— Da. Şi nici nu poţi discuta deschis cu nimeni.
— Adevărat. Ar însemna perversiune. Este de la sine înţelescă în societate nu1 se duc asemenea discuţii.
— Da, dar se presupune că asemenea lucruri trebuiesc ştiute. Or noi nu le ştim. Ne dăm aere – fetele de felul meu – prefăcându-se că ştim, dar de fapt nu ştim nimic.
— Adevărul e că niciunul din noi nu ştie. Toţi ne învăluim înfricoşata noastră curiozitate asupra vieţii în ambalaje sofisticate, pictate de mână.
— Adevărat. Totuşi, ce determină oamenii să facă asemenea lucruri înfiorătoare?
— Nu ştiu. Există o denumire pentru asta. Nu exhibiţionism. Altceva. De altfel denumirea nici nu are importanţă. Fapta fiind săvârşită de o fiinţă omenească este omenească. Probabil ca era înfometat de dragoste, de dragoste fizică. Singurul lucru care contează e că el este o fiinţă omenească.
— Este îngrozitor, cu toate acestea.
— Nu, nu este îngrozitor, în fiecare dintre noi sălăşluiesc binele şi răul, dreptatea şi nedreptatea, tqate acestea împreună. Tot răul din lume se află în mine. Şi, de asemenea, tot binele. Toate alternativele posibile ale omului zac ascunse în fiecare. Toate se află acolo, în această carapace a făpturii omeneşti, zac acolo aşteptând să vadă ce anume vor aşterne înaintea lor circumstanţele şi viaţa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu