marți, 25 februarie 2014

Ek6


CAPITOLUL 25 în beznă, ea se încleşta de braţm lui, zguduită de un' fior iar el simţi prin mâneca pijamalei dâra unghiilor ei.
Îşi dădu seama că era cu adevărat îngrozită căci nimeni, conştient şi lucid, nu şi-ar înfige unghiile cu atâta sălbăticie, cu atâta nepăsare faţă de altul.
Rămase întins în pat, atent la durerea ascuţită din biceps şi pentru o clipă îl năpădi acea vrăjmăşie rece a soldatului faţă de un civil, zvâcnirea de bucurie maliţioasă care părea a spune: Aşa! Acum gustaţi şi voi această plăcere!
Dar, bru*c, îşi aminti chipul ei, şi zâmbetul, şi blândeţea ei.tandră, îşi puse cealaltă mână peste mâinile ei amândouă.
— Ei, ce s-a-ntâmplat?
— A… a fost atât de aproape, a căzut foarte aproape.
O auzi cum.încerca să-şi recapete respiraţia. sg porni să râdă dându-şi seama căea va simţi trupul lui zgâl'.î-
1 indu-se.
— Proasto, zise el. A fost unul din tunurile noastre.
— Dar nu există nici un tun atât de aproape.
Vocea ei căpătă un ton mai ridicat. Atunci el întinse mâna şi îi trase capul pe umărul lui.
— în timpul nopţii se aud ca şi cum ar fi mai aproape, o linişti el. A fost un tun. O să-ţj dai singură seama când o să cadă o bombă.
Dar ea se trase de lângă el.
— Clive, să ieşim de-aici. Ar trebui să fim într-un adăpost.
El rămase nemişcat un atât de lung răstimp încât pentru moment ei i se risipi frica, încetişor, îi trase din nou |capul pe pieptul lui.
— N-are nici un sens, Prue.
Dar din^nou ea se trase de lângă el.
— Bineînţeles că are! De asta există adăposturi! Nu le-ar fi construit dacă acolo nu ai fi în siguranţă. Te rog, hai să coborâm.
El se ridică într-un cot ascultând bubuitul tunurilor, şi dincolo de acestea, zumzetul unui bombardier german.
Apoi îşi întinse mâinile şi, prin întuneric, r le găsi pe alt ei, ţinându-i-le strâns.
— Ascultă, îi şopti, în astfel de clipe nu poţi face nimic. Ai intrat şi tu în horă. Ai intrat şi tu în horă, în sfârşit. Nu e nimic de făcut, înţelegi?
— Dar'trebuie să facem ceva! Trebuie! Ceva! Am putea cel puţin să mergem…
— Ascultă, Prue. Este absolut acelaşi lucru aici sau în oricare altă parte.
Pe ea începu s-o înfurie starea lui letargică şi.îşi uită teama. I se părea idiot să zaci aici ca hipnotizat sau beat, aşteptând prosteşte moartea. Acţiunea era, cel puţin, o formă de protest împotriva morţii.
— Clive, scoală-te imediat.şi să plecăm de aici!
Începu să-l scuture cum ai face cu un om adormit, dar el îi apucă mâinile.
— N-are nici un sens s-o. iei la goană. Nu te poţi salva în felul acesta. * îl auzi izbucnind în râs, şi în întuneric îşi scutură cu înverşunare capul.
— Prue, ai auzit vreodată povestea bătrânei doamn-~ din războiul treeut? O pornea pe străzi ori de câte ori zepeâinele începeau să bombardeze deoarece fiul ei, care era instructor de tragere, îi scrisese că o ţintă mişcătoare este întotdeauna mai greu de nimerit.
Pe ea o trecii un fior.
— Nu, spuse. ' ' ';
— Oh, haide. Râzi, cel puţin! ';
— Nu pot. '„ îşi cuibări capul pe umărul lui şi îşi ascunse faţa.
— Ţine-mă strâns, şopti ea. Ţine-mă strâns!
El se lăsă pe spate mângâindu-i umărul gol, miscân-du-şi mâna egal, ca un metronom. Ochii lui erau, însă, larg deschişi în întuneric şi asculta cu atenţie toate zgomotele, traducându-le cu sânge rece. Auzea zumzetul avioanelor şi-şi dădea seama că mârâitul lor ameninţător se apropia din ce în ce. Tunurile aproape că acopereau sunetul acesta, dar el ascultă dincolo de bubuitul lor şi percepu clar bâzâitul. Un tun foarte apropiat izbucni într-un.
trăsnet asurzitor. Auzea şuieratul ca un oftat al obuzelor care se ridicau în zbor spre ţinta lor. Apoi din nou asculta zumzetul avioanelor.
Era atât de limpede acum încât îl auzi chiar şi ea şi îşi înălţă capul. Ca şi cum faptul de a vorbi tare i-ar fi dat în vileag, ea şopti:
— Trec deasupra noastră.
— Nu, răspunse el. Sunt de-ale noastre.
— Nu trag ei cu tunul în ale noastre.
— Sunt ale noastre. Nu te nelinişti.
El îi mângâia în mod mecanic umărul şi încerca să delimiteze zgomotul de tunuri, de acela al mării şi de acela al propriei lor respiraţii, apoi ciuli urechea la zumzet.
Acum erau exact deasupra capului lor.
Dacă acum ar fi căzut o bombă, ar fi trebuit să i se dea drumul cu mult înainte. Ar fi căzut aici înainte ca avionul să zboare deasupra capului.
Dar o auzi venind, într-o imperceptibilă curbă… la început plutind în direcţia zborului avionului, dar apoi gravitatea trăgând-o, curbându-i traiectoria uşor, şi tot uşor din ce în ce spre jos, apoi, drept în jos, şi mai jos, şi mai jos… ajungând unde?
Pe hotelul acesta?
Curând vor şti. _
Treizeci de secunde, douăzeci… îşi numără propriile bătăi ale inimii ca să ţină timpul pe loc. –
— Şase… cinci… patru… trei… doi… ' Auzi pocnetul trăsnitor şi în aceeaşi secundă mintea lui raţiona: „întotdeauna s-a spus că bomba care te atinge n-o auzi niciodată, dar o auzi. Eu o aud dar nu voi trăi ca să le pot spune că, de fapt, o auzi”.
Şi în timp ce gândi astfel, aşa cum în clipele de stres gândurile trec ca o străfulgerare de lumină, el îşi dădu seama că nu era o bombă. Deci, nemaiavând timp să mişte, rămase neclintit ascultând zgomotul asurzitor şi simţind-o pe ea încleştându-l din nou.
Se sili ca vocea lui să sune calm.
— O bucată de şrapnel, zise. O schijă de la proiectilele noastre. A căzut pe acoperiş.
— Sunt avioane nemţeşti, nu-i aşa?
— Da, răspunse el. Dar totul e-n regulă acum. Dacă ar fi aruncat asupra noastră o bombă, ar fi fost deja aici.
Nu-ţi mai fie teamă.
Ea răsuflă adine.
— Nu mai mi-e teamă. lartă-mă că m-am purtat aşa.
Gata, mi-a trecut.. '
— Asta zic şi eu stofă, răspunse el. Ţinută de om superior. Superioritatea morală a celor de scoală veche, întotdeauna am socotit că cei din înalta societate au acea superioritate morală, pe care ţi-o dă şcoala veche.
Ea îşi înălţă capul.
— Nu este o idee rea.
— Evident, conchise el, dar cu urechea urmări cum bâzâitul avioanelor se îndepărta în timp ce, spre nord, canonada se intensifica. Rugby, Eton. Harrow şi toate cele-: lalte. Imperturbabili în toate situaţiile. Poartă-te cum se; cuvine, mizerabile, poartă-te cum se cuvine. *
— Nu fi răutăcios. *
— Nu sunt defel răutăcios.
— Nu m-am putut stăpâni. Dar acum mă simt mais bine.:
— Nu te sinchisi de mine. Pune-ţi căpşorul aici.
— Acum mă simt bine. N-o să-mi mai fie teamă nici-' odată.
El îi legănă îndelung capul, ascultând cu atenţie. Apoi zâmbi cu amărăciune, învăluit în întuneric.
— Şi zici că niciodată nu-ţi va mai fi teamă de un raid aerian?
— Nu. N-o să-mi mai fie teamă niciodată.
— Asta-i'foarte bine, urmă el, căci se apropie un alt grup de avioane.
Stătea nemişcat, ascultând noul val de zumzet şi intensitatea crescândă a tunurilor. Apoi auzi vocea ei înăbuşită.
— Mă simt bine, dragul meu. Numai că… numai că… zgomotul este mult prea mare.
— Ei, ei. Zgomotul nu-ţi poate face nici un rău. Şi-o / să te porţi ca un om cu adevărat superior, nu-i aşa? *
— Degeaba. Văd că tot mi-e teamă.
— Bineînţeles că-ţi este. Tuturor le este teamă. Asta nu are nimic de-a face cu faptul de a fi curajos, îţi este teamă, desigur, dar curajul îţi este mai mare decât teama, înţelegi?
— Nu sunt curajoasă.
— Ba da,.eşti şi eşti frumoasă.
În timp ce ea răspunse, lui aproape că-i veni să râdă şi-şi spuse:Asta-i tot, continuă să-i vorbeşti şi, mai devreme sau mai târziu, o vei face să se simtă relaxată”.
În urechi îi suna întrebarea ei şoptită:
— Sunt frumoasă?
— Bineînţeles că eşti!
— Nu, nu bineînţeles. Te rog, nu spune bineînţeles.
Spune pur şi simplu că sunt.
— Eşti frumoasă.
— Zău că nu sunt. Dar dacă tu crezi că sunt… mă bu|% cură dacă tu crezi că sunt.
În clipa aceea el îşi dădu seama că şi ea este la fel de conştientă, de fapt, că se ţine cu dinţii de această conversaţie si, brusc, îl năpădi furia faţă de sine însuşi pen. tru faptul că din.punct de vedere spiritual, el i-a fostt superior.
— Prue… eu te văd frumoasă. Trebuie să ţi-o spun?
Vrei să ştii lucrul ăsta?
— Vreau să te aud pe tine spunându-1.
— Atunci ţi-l voi spune mereu.
— Clive.
— Da?
— Nu-mi spui că sunt frumoasă numai şi numai pentru că este un raid aerian… ca să mă împiedici de a mă gândi la… „ ' „
— Bineînţeles' că nu. Ar fi trebuit să-ţi fi spus înainte. Şi o să-ţi spun din nou'după ce totul se va termina deoarece…
Dar gândul lui, gonind nebuneşte, îi zise: „Este adevărat! Nu o auzi! Niciodată nu o auzi venind!”
Căci detunătura a fost atât de puternică încât, în încăpere, aerul vibra ca într-un fel de agonie şi, pentru o clipă, prin perdelele de camuflaj răbufni o lumină de.
zi. Apoi, amestecat cu isteria tunurilor, auziră zgomot de pietre şi cărămizi ce alunecă, şi imediat după aceea sunetul înfundat al unui zid care se năruie.
„De data aceasta a fost aici”, continuă mintea lui să gândească, metodic, fără agitaţie.
— De data aceasta, spuse el, a fost o bombă. Şi destul de aproape. Dar nu chiar atât de aproape cum ai putea crede. Dimineaţă, când o să ieşim, o să fii surprinsă cât de departe a fost, cu străzi şi străzi mai departe.
Vorbi şi ea, la fel de calm, ca şi cum orice urmă de teamă dispăruse.
— Nu, a căzut drept pe esplanadă, lingă noi.
— Pun pariu pe un şiling… şi ne uităm dimineaţă.
— Dacă o să mai existe vreo dimineaţă, râse ea.
— Ei, ei! Vom fi absolut în siguranţă de-acum încolo şi, cu cât a îosl mai aproape, cu atât eşti mai în siguranţă. Trăsnetul nu loveşte niciodată de două ori în acelaşi loc. Ştii, Monty jură că în celălalt război, când vedeau o groapă de obuz băieţii alergau să se ascundă în ea pentru că greu s-ar fi putut să mai cadă altul drept acolo. El jură că-i adevărat.
— Monty! Oare nu i s-o fi întâmplat ceva?
— Lui Monty? Ascultă, dacă oraşul acesta ar fi bombardat până la ultima cărămidă şi dacă.toţi oamenii ar fi.ucişi în afară de unul… ei bine, dimineaţa următoare ai descoperi *că Monty e acela şi l-ai găsi şezând pe. o gră. madă de cărămizi cu un acoperiş ridicat deasupra capul'ui, cu o sobă improvizată şi cu micul dejun sfârâind în tigaie. Nu te-ngrijora pentru Monty.
Un timp amândoi rămaseră tăcuţi, ascultând tunurile.
— Niciodată nu te îngrijorezi pentru nimic, nu-i aşa, Clive?
— Eu? Eu sânt'tipul cel mai îngrijorat din lume, dar îmi economisesc energia îngrijorării. Nu mă îngrijorez pentru lucrurile care nu pot ff schimbate. N-are” nici un sens să te îngrijorezi pentru un bombordament. A te îngrijora… cineva ar fi trebuit s-o facă cu mult înainte, cu câţiva ani înainte. Acum e prea târziu să te îngrijorezi.
Tot ce putem face acum este să rezistăm. Trebuie să rezistăm.
Brusc, ea îşi înălţă capul.
— Se întorc din nou? Mi se pare că aud…
— Nu. Astea sunt ale noastre. De data asta e adevărat. Aud foarte bine, ascultă! Spre răsărit tunurile o lasă mai moale. Ascultă, curând vor înceta de tot.
Şi exact ca o contrazicere într-o comedie, tunul cel mai apropiat se porni să trăsnească nebuneşte, apoi, în cele din urmă, amuţi. Auziră focul de baraj îndepărtându-se spre interiorul ţării ca un tunet ce se rostogoleşte de-a lungul unei văi în munte. El se' întoarse spre ea şi o strânse în braţe, aproape emoţionat.
— Auzi asta?
— Ce? – -
— Mitraliere. Le auzi? Cred că avioanele noastre s-au urcat după ei. Imaginează-ţi, să te înalţi şi să încerci să tragi în ei, noaptea!
— Eu nu aud nimic.
— Trebuie să fii obişnuit cu sunetele ca să le poţi recunoaşte. Le auzi?
— Nu.
— Eu le-am auzit. Acum s-a terminat. Cred că ce-a fost mai rău a trecut.
— Totul e a'tât de liniştit, nu-i aşa? Atât de liniştit încât aproape te supără la ureche. '
— Da. *
— Mi-a fost teamă.
— Nu, te-ai purtat foarte bine. -
— As, am fost îngrozitoare. Mi-e cam ruşine.
— Oh, nu! Să nu-ţi fie ruşine. Tuturor le este teamă prima dată. O să-ţi fie din ce în ce mai uşor. Cu timpul te obişnuieşti. Eşti un adevărat soldat acum, ai trecut cu bine botezul focului. Data viitoare te vei simţi cu totul altfel,
— Data viitoare? Clive!
— Da?
— La Douai şi la Dunkerque a fost mai rău, nu-i aşa?
A fost mai rău decât acum.
— Oh, puţintel mai îndrăcit, bineînţeles.
— Nu, a. fost de o sută' de_ ori mai rău, puteau să vă vadă şi se năpusteau asupra 'voastră în plină lumină. A fost cărţi ca acum, numai de o sută de ori mai rău. Eraţi înghesuiţi pe plaja aceea… toţi la un loc… şi nici un tun antiaerian ca să-i ţină la distanţă, iar voi, tot atât de neajutoraţi ca nişte răstigniţi… *
— Da' de unde. Ne trânteam pe spate şi trăgeam în ei ca toţi dracii.
— Nu, a fost de lin milion de ori mai rău decât acum…
— Oh, nu. Pe întuneric este cel mai rău. Acum a fost pe întuneric.
— Nu. La lumina zilei vă puteau vedea…
— Ce naiba. N-are rost să ne-nflăcărăm acum pentru treaba asta. A trecut. E o poveste veche, clasată, raidul s-a terminat. Trebuie să coborâm.
— Acum putem rămâne aici, nu-i aşa?
— Nu, zise el. Când trebuie să.stai aici, tu vrei să cobori şi eând trebuie să cobori, vrei să stai aici. Acum e momentul să coborâm.
— Pentru ce?
— Poate că cineva este rănit. Ascultă, strigă cineva jos în stradă. Mă duc.
— Merg şi eu. cu tine.
Ea se ridică, dar îşi dădu seama că el stătea nemişcat.
— Nu te îmbraci?
— Mă gândeam, răspunse el. Se pare că s-a adunat deja destulă lume, vor veni ambulanţe şi patrule, şi poliţie si…
— Şi ce?
— S-ar putea să ne legitimeze.
— Bine, dar tu ăi foaia de permisie, nu-i aşa?
— Oh, da. Da, numai că s-ar putea să mă-ntrebe de ce sunt îmbrăcat civil. Ei şi, la naiba cu ci.- Mă duc.
— Ascultă, şopti ea. Strigă cineva, oh, Clive, cineva e rănit. i _”.;
— Hai să mergem jos.
O auzi mişcându-se în timp ce el încă mai stătea pe.
marginea patului.
Apoi vocea ei răsună în întuneric.
— Clivc!
— Ce mai e?
Veni lângă el şi cu mâna îi atinse faţa. El simţi degetele ei alunecându-i uşor pe'obraz până la gât.
— Acum înţeleg, urmă ea. Şi te rog să. mă scuzi.
Nu-ţi fie frică, dragul meu, acum înţeleg.
— Despre ce dracu' vorbeşti?
— E-n regulă. Acum ştiu. Dunkerque şi Douai… a fost ca acum, doar de o mie de ori mai rău, căci a ţinut oră după oră, zi după zi, fără oprire… Toată ziua şi toată noaptea şi toată ziua următoare şi toată…
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, izbucni el. Dacă e să coborâm, hai să ne-mbrăcăm şi sa nu fim teatrali.
— îţi este frică să vorbeşti despre asta, zise ea. Dar acum ştiu.
— Drace, dacă ştii atât de multe, spune-mi unde-mi sunt ciorapii. Aceştia ce sunt?
Mâna ei o atinse pe a lui şi izbucni în râs amuzată.
— Nu sunt ciorapi, dragul meu. E cu totul altceva, şi-mi aparţine.
— Cum dracu' de hainele tale s-au amestecat cu ale mele? *
— Nu s-au amestecat. Asta-i scaunul meu. Scaunul tău este dincolo, pe stânga. „
— Şi care dracu' e stânga… încotro stai cu faţa?
— Aprind lumina.
— Nu… încă n-au sunat încetarea alarmei. Unde e stânga?
— Tu încotro stai cu faţa?
— Aiurea… mie spune-mi unde e nordul,.sudul, răsăritul sau apusul. Asta ce e?
— Sunt eu, dragul meu, şi ştii foarte bine. Te rog Clive!
— Eşti foarte frumoasă, Prue. Am promis să ţi-o spun după ce se termină raidul.
— încă nu s-a-terminat de tot.
— Atunci, o să-ţi spun o dată. Doamne!
— Ce-i?
— Mi-am găsit ciorapii.
— Vezi, iată ce răsplată primeşti pentru rectitudine morală.
— Morală ce?
— Rectitudine.
— Ce cuvânt îngrozitor. Sună ca o perversitate.
— Dragul meu! Ce minte scabroasă ai.
— Nu-i aşa? Uneori chiar şi eu mă minunez de ce minte spurcată pot să am…
— Nu, nu-i adevărat. Ai o minte splendidă, limpede.
— Ei, unde-mi sunt pantalonii? Asta ce e?
— Sunt tot eu.
— Sfinte Doamne, încă nu eşti îmbrăcată?
— Nu. Tu eşti?
— Nu.
Simţi sub palme căldura trupului ei pietros şi, puţin mai josy luciul de mătase al chilotului.
— Ar trebui să coborâm, şopti ea.
— Ar trebui.
— Ar trebui să ne-mbrăcăm.
În timp ce vorbea, ea stătea în braţele lui, nemişcată.
El simţi un val de fierbinţeală urcându-i-se în gât.
— Oare ce este mai important: să ne îmbrăcăm sau…
— Sau ce?
— Sau să nu ne îmbrăcăm, bineînţeles.
Nu răspunse şi el ştiu că ochii ei sunt închişi. De jos, din stradă, yeni deodată un zgomot de voci precipitate.
El îşi scutură capul vrând parcă să alunge un roi de ţânţari. Se duse la fereastră şi ascultă. Apoi se întoarse.
— Ceva despre cineva îngropat în pivniţa unui magazin, o anunţă. Trebuie să cobor. Vor avea nevoie să sape pentru a-i scoate afară.
— Atunci cobor şi eu.
— Nu, n-are'nici un…
— Ba da, are.
—. îşi trase repede hainele pe el apoi începu deodată să râdă.
— Pe Dumnezeul meu, spuse, înainte nu-i uram p3 nemţi din cale afară. Dar acum începe să crească în mine o ură clasa-ntâi. '. „.
— Ce vrei să spui, dragul meu?
— Ştii tu ce vreau să spun. Niciodată n-aş fi crezut să'am o asemenea voinţă de fier…
— Nu înţeleg despre ce vorbeşti.
— Foarte bine. O să-li arăt mai târziu.
— Habar n-am ce vrei să spui. -
— Ştii tu prea bine. Eşti îmbrăcată?
— O clipă.
El deschise uşa şi aşteptă; după ce ea ieşi din cameră, se întoarse şi privi înapoi.
— Astfel de lucruri te pot face să-ţi urăşti semenii, spuse, apoi se luă după ea de-a lungul coridorului.
CAPITOLUL 26 înaintau, pe platoul din vârful muntelui ducând de căpăstrucaii care păşeau cu frică, pe vârful copitei!
— Am ajuns, exclamă Mary, făcând un gest lung cu „mâna. E nemaipomenit, nu-i aşa?
Prentiss Saintby îşi plimbă privirea pe stâncile torsionate ale canionului de sub ei. In limpezimea strălucitoare şi rece a aerului de munte relieful lor apărea clar, ca într-un tablou expus de eternitate. Jos, în depărtare, se putea vedea fiecare tufă de ienupăr în parte, animată de iarba decolorată, pârjolită de soare. lenuperi, apoi brazi, pini se desfăşurau pe măsură ce ochiul urca sus, tot mai sus, până la piscurile acoperite de zăpadă veşnică.
— Magnific, spuse el, cu o inflexiune uşor ascendentă.
— Ţi-am spus că merită osteneala.
El se întoarse şi se uită la jea. Era îmbrăcată cu jeanşi bărbăteşti de pânză, cu o cămaşă din stofă.de lână ecosez şi cu o pălărie cu boruri largi, cum se purta în acest ţinut. „Prea aduce a costum de carnaval”, gândi el. Imensa pălărie gris-perle pe care i-o dăduse Lachran părea la fel de – neverosimilă ca acele bonete de război cu pene pe care indienii le ofereau vizitatorilor simandicoşi. Acum, din cauza ei, i se părea că joacă şi el un rol. în această mascaradă jenantă. Simţea că nu are dreptul s-o poarte.
Ca şi cum, în orice clipă, cineva putea să apară – cineva' cunoscut – şi să-i spună:Dumnezeule, Saintby! Ce-ţi veni să umbli, aşa, deghizat ca un actor?”
Toate acestea îi trecură prin cap uitându-se la Mary.
Dar apoi începu să se gândească la linia gâtului ei care, sub ureche, se arcuia uşor. In locul acela pielea era mai deschisă, dar chiar şi aşa avea acea prospeţime cafeniuaurie „care făcea ca prin comparaţie, pielea lui să pară pătată, ca o marmură murdară. Cele mai sănătoase animale din lume, continuă gândul lui. Ce ţară. Cât sunt de norocoşi!
Ea se întoarse şi, surprinzându-i privirea, zâmbi fericită.
— Acum, zise, hai să mâncărn. Aş fi în stare să mănânc un picior de dihor, cum spune unchiul Mickey.
Mintea lui nu o urmări câtuşi de puţin. Vorbeau atât de repede americanii ăştia şi făceau nişte glume ciudate pe care le înţelegeau numai ei. Dar fizic simţi pregnant prezenţa ei în timp ce dezlegară desaga de la şa şi aşternură mâncarea pe stânca plată. Caii stăteau nemişcaţi, cu capetele plecate şi dârlogii atârnând la pământ. Un adevărat şiretlic, se gândi el, să înveţi caii să stea pe loc, fără a fi priponiţi. Imaginează-ţi asta pe un teren de vânătoare…
— Acesta este locul meu preferat, se extazie ea.
Şi, cu totul incompatabil cu această stare de extaz, muşcă dintr-un sandviş în timp ce vorbea. Numai cineva foarte tânăr putea să amestece cu atâta uşurinţă foamea cu extazul. El se întoarse şi cuprinse cu privirea depărtările.
— Da, prea frumos, răspunse.
li năpădi o neaşteptată undă de dor pentru adevăratul verde al ierbii,' un verde cum oamenii aceştia nu văzuseră niciodată.
— Prea frumos?
— Da.
Ea aşteptă. O simţi contrariată ca un artist a cărui pictură fusese criticată cu.ostilitate si' căută cu stângăcie cuvinte împăciuitoare.
— Vezi tu, pentru tine e greu să înţelegi, dar eu nu am dreptul să mă bucur de ceea ce văd. Nu am dreptul să mă bucur de nimic. Eu sunt aici cu treburi… ori, în vremurile pe care le trăim, este un sacrilegiu să te lăfăieşti într-o asemenea linişte, divină, Să-rni pierd vremea când… când… ei bine, când acasă suntem,în război.
— Dar tu nu-ţi pierzi vremea. Ţi-am mai spus-o.
Crede-mă! Ţi-a dat o pălărie, aşa după cum ţi-am spus, nu-i aşa? Este ca un bătrân tâlhar de drumul mare din nobilimea de pe vremuri, nu-i aşa?
Prentiss. dădu din cap indispus, aproape” iritat. Nu simţea nevoia să vorbească despre Lachran. Dorea să se gândească la sine însuşi. Iar ea se dovedea uşor obtuză dacă mi-şi dădea seama de asta;
— Există în oameni ceva ca un fel de autocons-trângere în faţa datoriei, spuse el. Presupun că” în forul meu interior nu voi fi satisfăcut până nu mă voi întoarce acasă.
Mary despacheta un sandviş şi i-l întinse.
— Trebuie să fie groaznic acolo.
Rosti lucrul acesta la întâmplare, cu indiferenţă, ca şi cum ar fi spus: în Canada iarna este multă zăpadă!
— Groaznic? se miră el.
— Da, Ştii şi tu, am auzit la radio că sunt bombardate oraşele din sudul Angliei.
— Da, răspunse el. E cam greu să-i opreşti acum când au ocupat porturile de. pe partea franceză a canalului.
— E într-adevăr îngrozitor. Femei şi copii. Şi ce-au să facă pentru a îndrepta lucrurile?
— Nu. ştiu. E greu de spus ce-ar fi de făcut. Sora mea se află acolo, are doi băieţi. Tocmai am primit o scrisoare. Este teribil de afectată de faptul că nu ştie unde ar putea găsi un loc sigur pentru copii.
— De ce nu vine aici?
Din nou rosti asta cu tonul acela indiferent, convenţional, de parcă ar fi spus: De ce nu intri în casă când plouă? Exact aşa.
— Să nu crezi că baţi din palme şi realizezi astfel de lucruri pe timp de război. Sunt atâtea restricţii, bineînţeles. Şi formalităţi. Şi în afară de asta ea nu cunoaşte pe nimeni aici. Apoi, ar însemna să întrerupă şcoala copiilor… a unuia din ei. Şi să încerci să-i readaptezi la un mediu total diferit. E totuşi o problemă.
— De ce nu-i spui să-i aducă aici? Ar putea sta un timp la noi, este un. loc minunat pentru copii. Eu aici am crescut; am stat cu unchiul Mickey aproape tot timpul.
„Americani, gândi el. Insuportabil de dezinvolţi. Fă fasta… hodoronc tronc!” Zâmbi apoi în sinea lui.
j – Este foarte drăguţ din partea ta să-mi propui ilucrul acesta dar…
— Dar ce? Vrei o invitaţie scrisă? Când spunem 'eya chiar credem ceea ce spunem. Adu-i aici şi vor fi n afara pericolelor acestui război idiot. E. atât de nemaiomenit de idiot. De ce nu i se pune capăt odată?
De ce nu i se pune capăt odată? Ca şi cum ai spune: 'de ce nu se duce careva să închidă robinetul acela?
[Picură. Cât de convenţional!
— Nu e chiar atât atât de simplu, răspunse el cu răceală. Anglia trebuie să meargă înainte. Cineva trebuie să-l oprească pe Hitler.
— Oh, dar va muri oricum într-o zi, spuse ea, aproape mânioasă. Ori dacă este atât de ticălos îl vor alunga propriii lui oameni. Dar poate că ei îl iubesc. Poate că pentru Germania este bun…
— Ce poate îi mai bun, fată dragă, la un om a cărui biografie cuprinde astfel de pagini cum ar fi cotropirea ţărilor mici, oribila persecuţie a evreilor…
Oh, evreii! M-am săturat să tot aud despre ei. Deşi, ca oameni, cred că sunt foarte la locul lor. Aveam la şcoală o colegă evreică şi era foarte la locul ei. Ei înşişi |nu doresc decât să şadă frumuşel şi să facă bani.
— Sunt oameni foarte laborioşi.
— Nici ţie nu-ţi plac de fapt. Vrei doar să te cerţi Cu mine.
— Mi-e teamă, spuse el, că mediul din, care provii te face să ai prejudecăţi, îmi pare rău că am început această discuţie. O lăsăm baltă, ei?
— De ce s-o lăsăm baltă numai fiindcă tu numai ai argumente? îţi este teamă să priveşti lucrurile des- „chiş.
— Foarte bine. îmi este teamă, consimţi el.
Priviră un timp incredibila frumuseţe a panoramei care se desfăşură în faţa lor. Apoi, într-un târziu, ea îi atinse braţul cu mina.
— lartă-rnă, te rog, îi imploră ea. N-ar fi trebuit să spun că ţi-e teamă.
— E-ri regulă. Să nu mai vorbim despre.asta, zâmbi el
— Nu. De fapt, n-am vrut să.spun că ţi-e teamă N-aş spune aşa ceva despre englezi. Am văzut mulţi căci la „noi la club, din când în când vin o mulţime ds englezi cu echipele de polo sau cu alte alea. Şi toţi erai oameni dintr-o bucată. Totuşi, rămân la părerea mea c; privire la… celălalt lucru. Sper că nu te vei întoaro.
acasă niciodată.
— Bine, dar asta trebuie s-o fac.
— Sunt destui care s-o facă. Sper ca tu să rămâi aici
— De ce?
Sublinie în^ebarea în mod deliberat, dar pe loc simţ: în suflet o undă de regret pentru că o făcuse.
— Deoarece, spuse ea simplu,-îmi placi. Şi aş vrea să vii în ţara asta ca să te stabileşti aici.
Era atâta sinceritate în vocea ei încât el se simţi ruşinat. O văzu că se întoarce şi se aşeză în genuncRd.
Ochii îi erau foarte limpezi. Stătea aşa în genunchi:;i el îşi dădu seama că aşteaptă, s-o sărute. Din nou simţi acel fior de dorinţă pe care îl crezuse pierdut împreună cu tinereţea lui. Dar clătină din cap. O astfel de” francheţe ca a ei cerea din parte-i aceeaşi francheţe.
— Nu, Mary. N-are nici un sens.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Eşti puţin prea tânără pentru a înţelege pe deplin.
— Dar înţeleg foarte bine, protestă ea. Ştiu totul.
Am învăţat la scoală… biologie şi toate celelalte. Şi nu cred în etalonul de moralitate, dacă despre asta-i vorba.
Ştiu absolut totul despre libertatea sexelor.
— Mary, chiar felul în care o spui e acela al unui copil care-şi spune lecţia pe de rost.
— Dar eu nu mai sunt copil. Am nouăsprezece ani.
— Cât ai-?
— Ei bine, o să împlinesc nouăsprezece curând.
El îşi duse mâna la gât şi, dintr-o dată, nenumărate lucruri îi deveniră clare. Copiii aceştia americani, cu trupurile lor de oameni mari şi cu libertăţile lor de oameni mari… dar cu mintea rămasă la vârsta lor în multe privinţe. Aşa se explică la Mary acel curios amestec de naivitate-şi maturitate. El îşi imaginase că are cel puţin douăzeci şi patru. Avea trupul, ţinuta şi siguranţa de sine a unei femei mature. Şi iată că avea optsprezece, cu toate nedumeririle şi experienţa unei fetiţe de optsprezece ani. Deci asta era. în viaţa ei^el era o experienţă. Îi zâmbi înveselit.
— Mary, te-a mai sărutat vreodată cineva înaintea mea?
— Bineînţeles că da, răspunse ea mânioasă. De nenumărate ori. Nu mai 'sânt un copil.
— Dar n-ai făcut dragoste niciodată?
Fu din nou izbit de nemaipomenita ci francheţe.
— Dacă prin asta vrei să înţelegi că sunt virgină, atunci da. Dar orice fată trebuie să crească. Orice fata trebuie să afle faţa lucrurilor. Eu cred în faptul de a fi cinstită şi de a nu mă minţi pe mine însămi. Iar tu îmi placi si… *,
— Şi cum tu semeni cu unchiul tău, vrei să obţii întotdeauna ceea ce doreşti.
Ea îşi privi mâinile.
— Nu este drăguţ ceea ce-mi spui.
— Nu, răspunse el încetişor. Nu este.
El îi cuprinse mâiniie într-ale lui si, cu toată sinceritatea gestului, o părticică a minţii fu pe deplin conştientă de puterea lui de renunţare.
— Ascultă Mary. O lună, două şi-o să mă uiţi.
Ea îşi ridică privirea, furioasă.
— Bineînţeles, spuse ea sec, bineînţeles, dacă nu facem nimic pentru asta.
El se simţi deodată dezamăgit. Cursul gândurilor lui îi păru sinuos şi perfid alături de integritatea ei neabătută şi limpede ca un cristal.
Ea îl ameninţă cu degetul.
— Ascultă, spune-mi sincer. Ţii puţin la mine, nu-i aşa? '
— Da, răspunse el încet De fapt, trebuie să recunosc °â nu am simţit niciodată pentru nimeni ceea ce simt Pentru tine.
Mary se întoarse şi se aşeză cu aerul cuiva care ar fi câştigat o victorie.
— Deci aşa stau lucrurile, jubilă ea. Atunci eşti uri nebun dacă nu faci nimic pentru asta. Uite! Ia ur sandviş.
Prentiss întinse distrat mâna şi-l luă. Se gândca c< curios era faptul că toată viaţa fusese insensibil şi nepă sător faţă de femei, iar acum, dintr-o dată, aceast; creatură tânără şi frumoasă fusese în stare să-i tre zească întreaga ^masculinitate. Şi totuşi… această mari diferenţă de vârstă… el avea patruzeci şi doi… patruzec.
si trei, de fapt, dacă socoteai bine. Şi mai era Laehran şi misiunea lui, şi cariera lui, şi viteza cu care trebuie să acţioneze. '
Singurul lucru,ăe făcut era să obţină răspunsul Iu Laehran fără nici o întârziere. Asta era. Evident, ăst; nu rezolva întru totul problema lui Mary. Dar va f mai prudent ca de acum.înainte s-o trateze la modu^ patern. Cam aşa va trebui, cu multă atenţie, şi, totuşi patern.
Ea se întoarse să se uite la el şi, -în acea secundî chiar, citi în privirea ei dispreţ şi mâhnire, de parcă i-ai fi urmărit întortocheatul lui proces de gândire, dându-s; seama de valoarea lui.
CAPITOLUL 27
Leneviră îndelung la soare pe vârful falezei stâncoasc şi astfel mai trecu o zi. După-amiaza, când căldura soarelui începu să dogorească coborâră în oraş şi băură ceaiuântr-o cofetărie micuţă.
Apoi Prudence se despărţi de cei doi bărbaţi.
— Eu trebuie să mă întorc la hotel, am ceva de spălat, spuse. Duceţi-vă să jucaţi table sau ce vreţi voi şi ne întâlnim la şapte la „Amfitrionul Nostru”.
După ee ea plecă, bărbaţii o luară de-a lungul unei cărări care se îndrepta spre câmp.
Dantelăria frunzelor de ulm care se înfoia bogată în verdele încă proaspăt al lunii august le şoptea parcă pe deasupra capului că Anglia este minunată.
Cu pasul egal, înaintau pe potecă făcând să alunece uşor kilometru după'kilometru iar Monty, pufăind dintr-o pipă scurtă de lut lăsa în urma iui o dâră de fum care plutea învârtejită de aerul liniştit.
— Cum te mai simţi cu capul? întrebă el.
— Ceva mai bine.
— Băutura şi raidurile aeriene, laolaltă, sunt cam prea mult. Cum a reacţionat ea noaptea trecută?
— Prue? Foarte bine.
— A murit careva în pivniţa, prăvăliei?
— Nu, au săpat cu atenţie şi i-au scos pe toţi trei neatinşi.
— Este o idee prostească, asta cu adăposturile. N-aş fi coborât în el, însă a trebuit s-o conduc pe doamna la 'care locuiesc. Este cardiacă. Dar unii sunt ceva de groază.
Cu cât văd mai mulţi civili, cu atât mai mult îmi place armata.
Clive nu răspunse.
— Aleargă de colo, colo, înnebuniţi, ca nişte pui cu capetele tăiate, urmă el. Nici un fel de disciplină. E dezgustător. Asta e ceva care se poate învăţa. Dacă ar face-o, ar fi mult mai bine pentru ei. Bombardamentele, după cum ştii şi tu, nu fac chiar aşa ravagii. Un fleac. Să nu-şi piardă capul, 'să se împrăştie, să nu se îngrămădească şi să stea liniştiţi. Pentru că nu mor chiar aşa de mulţi. O zecime din unul la sută* cam tot atâţia mor călcaţi de maşini sau alunecând pe treptele de la pivniţă. Cele mai afurisite bombardamente nu omoară nici pe departe faţă de câţi pierdem noi în cea mai liniştită zi de război, când nu era nici un atac pe toată linia frontului.
— Da, dar sunt şi femei.
— Asta da. Tocmai asta creează dezordine. De aceea e mai bine la regiment. 'Nu c-aş avea ceva împotriva femeilor, dar să stea la locul lor.
— Ah,, şi locul lor înseamnă…?
— Ei, Nipper!
— Vechiul şi minunatul subiect, armata.
— Nu, judecă şi tu. Eu vreau să spun că exact asta n-au să-nţeleagă femeile niciodată. Despre război. Felul în care lucrurile se petrec acolo, în ordine şi curăţenie, fără nici o femeie în jur.
— Deci, după cum văd eu, ai pune un cuvânt bun în favoarea unei societăţi pur masculine.
— Fără-ndoială. În orice caz asta determină pe cei mai mulţi dintre băieţi să intre în armată. Lumea crede că ei se duc pentru că femeile vor să facă din ei eroi. Pe dracu! Se~duc ca să nu mai dea cu ochii de „fuste. Ia de exemplu băieţii din armata teritorială. Se duc la regiment şi scapă de cucoane pentru o săptămână întreagă. Pun rămăşag-că cel puţin cincizeci la sută din cauza as'ta fug la armată. Asta uşurează mult lucrurile. Odată ce te afli departe de femei, respiri mai în voie. Acolo totul se rezolvă cu bun.simţ şi fără bătaie de cap…
— Dar vă petreceţi totuşi nouăzeci la sută din timpul. liber plănuind ce-o să faceţi când veţi întâl-ni din rmu o fustă.
— Da, e adevărat. După uri timp devii înfometat de femei şi-atunci te apuci să vorbeşti. Totuşi, armata e singurul lucru bun.
— S-ar părea că abia aştepţi să te întorci înapoi.
— Ei 'bine, într-un anumit fel n-o să fiu deloc supărat ca, primul lucru mâine dimineaţă, s-o-ntind înapoi.
— Primul lucru? Te-ai săturat de noi, ei?
— Nu. Dar vezi, tu eşti cu fata ta… şi asta e foarte ' bine. Dar chiar şi cel mai bun camarad din lume, în situaţia asta este în plus.
— Nu, Monty, nu trebuie să te gândeşti la asta. Prue te place foarte mult şi dacă doreşti să stai până seara târziu…
— Nu, ne-am distrat foarte bine. Dar ce-armai fi de făcut aici în afară de plimbare? Plimbare sus pe faleză!
Plimbare jos! Plimbare pe cărare! Plimbare înapoi!
Mi-am imaginat că ţi-a fost de-ajuns cât ai mărşăluit ca să s nu mai simţi nevoia un timp.
— Dar uită-te la peisaj, Monty. Tu nu prea admiri peisajul. Unde ai găsi mai multă frumuseţe?
Clive, făcu un' gest cuprinzător cu mina. Se duseră până la un gard scund de lângă drum. Jos, într-o depresiune, o casă de fermă răsări din pământ. în lumina amurgului ea se estompa şi devenea una cu câmpul şi cu ulmii care îşi arcuiau crengile deasupra acoperişului.
— Ah, acum peisajul, exclamă Monty. E foarte frumos şi nu cred că în ceea ce priveşte peisajul bătrâna Anglie poate fi întrecută de ceva. Dar mie dă-mi bătrâna Londră.
Se rezemă cu mâinile de gărduţ şi priviră jos în vale.
Era la ora când rândunelele se roteau în zbor, când crepuscului alunga pe îndelete lumina şi când timpul se oprea parcă suspendat, noţiune „fără înţeles. Un larg răstimp tăcură amândoi, urmându-şi fiecare gândurile lui.
Apoi Monty întrerupse tăcerea.
— Ei, ce-ar fi să ne-ntoarcem?
— Nu, răspunse Clive. Mai stai!
Trase adânc aer în piept şi se întoarse cu faţa la prietenul său. îi puse o mână pe umăr şi cuvintele începură să se reverse.
— Monty, trebuie să-ţi spun ceva. Mă pregăteam de mult s-o fac şi… acum e momentul cel mai potrivit. Am trecut amândoi alături prin cele mai grele clipe, deci o să-ţi spun. Permisia ta se isprăveşte mâine şi eşti bucuros că te întorci înapoi în armată. Ei bine, eu nu mă mai întorc!
Monty îşi scoase pipa din gură şi se holbă, la el.
Se uitară unul la altul fără să vorbească, minutele curgeau pe nesimţite şi niciunul nu auzi tălăncănitul clopoţeilor de oi în timp ce o nevăzută turmă se îndr,epta spre stână. în depărtare un cârd de ciori se ridică spre cer cu ţipete stridente, apoi dispăru, în aer plutea ţârâitul neîntrerupt al greierilor.
Într-un târziu, Clive vorbi din nou.
— Ei bine, asta este. Dar am ţinut să-ţi spun.
Monty stătea încremenit, cu gura căscată. Apoi, fă| -când parcă un efort, îşi puse pipa în buzunar şi se întoarse cu faţa spre fermă. -
— Ei bine, rosti el, ce mama dracului ai vrea să spun eu, Nipper. Am ştiut eu că pui ceva la cale. Ah! îmbrăcain haine civile şi iscălind în registrul unui hotel sub nume j-fals. Şi… şi felul în care vorbeai şi în care te purtai.
— Ascultă, Monty, îmi pare rău, dar m-am gândit bine. De când am intrat în spital nu m-am gândit decât la asta. Ceva nu este în regulă. O ştii şi tu. Iar eu nu mă mai întorc. Poţi să crezi ce vrei despre mine.
Monty se întoarse spre el şi se aşeză pe şipca de jos a gardului, îşi scutură cu atenţie palmele de praf şi se j uită jos, în pământ, adresându-i-se parcă lui când începu l'să vorbească.,.
— Ce cred eu despre tine? zise. Ce cred eu despre j tine? Doamne sfinte, Nipper, am trecut şi eu prin asta.
Nu-ţi imaginezi că ştiu? Vezi tu, ultimul nenorocit de soldat care a fost în război – nu vreau să zic un nenorocit de slugoi de rând ci un luptător adevărat – a gândit acelaşi lucru în anumite' momente. Că va lăsa să fie declarat absent fără permisie şi că niciodată, niciodată nu se va mai întoarce, chiar de-ar fi să-l împuşte! Sau se vă preda şi va scăpa de front. Sau se va da drept rănit la atac şi-o va face atât de iscusit încât nimeni.nu-şi va da seama de nimic. Continuă să se uite în pământ, întristat.
Apoi zise: Dar când vine momentul, nu 'mai face nimic.
Odată, pe frontul din Arras, ajunsesem într-o astfel de stare, eu şi un camarad care. se numea Martin… eram atunci pe front de mai bine de patru ani. Patru ani nenorociţi, nesfârşiţi ani de război! Deci e.u şi Martin am şterpelit în cele din urmă o puşcă nemţească. Urma să ne strecurăm jos în golf si'el să mă rănească grav aşa încât să fiu repatriat în Anglia, după care eu să-i fac acelaşi lucru lui, câte o rană grozavă pentru amândoi!
Puţin mai jos de genunchi!
Era şi puşca… şi eram amândoi. Dar n-am făcut-o. înţelegi, vorbeşti, îţi faci planuri, dar când vine momentul nu faci nimic! Rămâi pe loc.
Asta e. Rămâi pe loc. Şi-ţi zici: Oh, ce belea nenorocită şi de ce tocmai eu am avut bafta să cad în ea? Dar trebuie să rămân pe loc.
Asta-l face pe un soldat să urască civilii – toţi civilii.
El ia parte la toate acestea, pe când civilii nu. Din cauza asta ai sentimente mai bune faţă de un soldat neamţ decât faţă de civilii tăi. Fără îndoială că eşti în stare să-l împuşti. Dar când esi sătul până-n gât eşti în stare să-l împuşti pe oricine, în afară de cei din regimentul tău. în, celălalt război, către sfârşit, eram atât de sătui încât eram în stare să tr.agem în oricine, atât ne era de silă. în portughezi, în francezi, în propriile noastre avioane! Să ne fi dat numai ocazia şi le-am fi tras una, aşa să le poarte noroc – atât eram de îngreţoşaţi. Urăşti pe toată lumea,, dar cel mai tare din toţi îi urăşti pe civili, numai că lor n-ai nici. o şansă să le tragi una ca să le poarte noroc.
Sunt în afară de pericol, deci îi ură_şti cu atât mai mult.
Toţi trecem prin starea asta, dar lucrurile se rezolvă de la sine. Pentru că în cele din urmă învinge întotdeauna dorinţa de a rămâne mai departe – cel puţin la soldaţii destoinici. Când o să vină timpul şi tu o să doreşti să rămâi mai departe.
Clive îşi aplecă privirea în jos, spre picioarele lui.
310 ' ' l '
— Nu, Monty. Subestimezi forţa convingerilor mele.
— Ah! Convingeri care intră pe o ureche şi ies pe alta. Când sergentul strigă „alinierea”, uiţi c-ai avut vreo convingere.
— Nu, Monty, eu nu. Este ceva mai puternic decât tot cs-ai pomenit tu adineauri, îţi aminteşti că noaptea trecută tu însuţi ai spus că oamenii nu se mai lasă ucişi când se conving că viaţa lor este irosită pentru un lucru nesă.buit. Ei bine, eu sunt convins.
— Nesăbuit? Vrei ca Hitler şi toată armata lui împuţită să ne bată pe noi?
— Vorbe, Monty, vorbe. Nu vreau să mă cert cu tine.
Eşti un camarad prea bun. Dar am simţit nevoia să-ţi spun. Mâine tu pleci înapoi. M-am gândit la lucrul ăsta de când arn intrat în spital. Apoi tot.timpul de când.sunt în permisie. Nu m-am mai gândit la nimic altceva. Eu…
— In afară de Iubita ta.
— Asta a fost un accident, într-un anumit fel, unul regretabil, chiar periculos. N-am vrut s-o vâr într-o belea. Am început aşa, în joacă şi-a ajuns ce vezi.
— Ştiu, dar ea e acum aici, cu tine. Ce-o să” spună?
Clive ridică din umeri.
— Ah, o să te-ntorci, spuse Monty. Pun rămăşag.
— O să vezi. N-o să mă-ntorc.
— Ba da, Nipper.
— N-o să mă-ntorc.
— Foarte bine, Nipper. O să te-ntorci de bunăvoie deoarece n-ai să fii în stare să faci altceva.
— N-o să mă-ntorc.
— O să trebuiască, Nipper. N-ai să ajungi departe, chiar dacă o să vrei. Nici într-un caz în ziua de azi. Peste tot e împânzit cu sticleţi. Afurisite de patrule ale poliţiei militare te opresc la tot ptisul pentru acte. O să fii prins în mai puţin. de-o săptămână. Şi ce-o să se întâmple atunci? O să fii trimis la închisoarea militară ca dezertor.
Ai auzit vreodată ce-i aia închisoare militară?
— închisoare militară?
— Ah, eşti încă un civil nenorocit, întreabă pe orice soldat bătrân ce-i aia închisoare militară. Este de presupus că aşa ceva nu există şi nimeni în parlament nu pune întrebări despre ea, dar există. Tu, tu eşti un băiat care gândeşte. Ei bine, te vor zdrobi în mai puţin de o săptămână. Îţi vor zdrobi inima şi sufletul tău nenorocit. Am văzut băieţi tari ca stânca – de zece ori mai tari ca tine – unul a fost condamnat pentru omor prin imprudenţă – dar o singură lună petrecută acolo le storcea şi ultima picătură din sentimentul demnităţii încât ajungeau să se târască în genunchi şi să se roage, să cerşească să li se mai dea şansa de a se întoarce pe front şi să fie împuşcaţi. Asta înseamnă închisoare militară.
— încerci să mă sperii. Doar exact împotriva acesto-r lucruri luptăm noi. Dachau şi lagărele de concentrare din Germania.
— Dachau! Lagărele lor de concentrare!
Monty se aşeză din nou pe gard.
— Ascultă, Nipper. Am să-ţi povestesc cava. Şi să nu mă* faci mincinos, pentru că, ei bine, pentru că am fost şi eu.acolo, în 1917 am fost rănit la şold şi împreună cu alţii am fost trimis înapoi în Anglia la un centru de instruire, începuseră să ne înveţe din nou să salutăm. Spuneau că deveniserăm nişte soldaţi şleampeţi… iar noJ, aşa cum eramcu răni-banda j aţe ştiam mai multe despre cum trebuie” să lupţi şi cum să te menţii în viaţă iarna în tranşee decât au ştiut vreodată toţi bastarzii aceia la unloc, cu uniformele lor spilcuite, şi cu nasturii lor strălucitori.
Noi tiveam un puştan de locotenent, o bestie de om. Bineînţeles că'si noi îi făceam viaţa amară. Abia ne mişcăm la comanda lui. într-o zi îşi apucă bastonul şi-mi trage cu el în cap.
Nu voi uita niciodată ziua aceea. Ne aflam sus pe o faleză şi cât vedeai cu ochii numai flori galbene de grozamă. Eu îi iau bastonul din mână, îl rup, apoi îi smulg blestemata de tunică de pe el şi-o arunc într-un tufiş de grozamă, după care-i iau propria lui armă şi-l bat, gatagata să-l omor, şi-i bat apoi şi pe cei doi sergenţi care au încercat să intervină… drăguţii de.ei, i-am însemnat pe viaţă.
M-au ridicat, bineînţeles, iar cei doi sergenţi au jurat că nu el a fost „cel care a lovit primul, aşa că m-au dus la închisoarea militară. Ştiam că asta mă aşteaptă.
Iar când ei rostesc sentinţa asta, nu mai e nimic de făcut, Nipper. Odată, un băiat a refuzat să se ducă, s-a trântit jos şi n-a vrut să se mai ridice. L-au pus într-o roabă şi îl cărau doi sergenţi care primiseră ordin ~ca la fiecare zece paşi să încline roaba, să-l răstoarne jos şi să-1 întrebe dacă vrea să meargă, iar dacă nu vrea, să-l ridice de jos şi să-l trântească înapoi în roabă. Şi aşa l-au dus pe drum până la gară. Era un tip dur şi s-a ţinut tare până când şi-a pierdut cunoştinţa, dar sergenţii nu s-au oprit nici măcar atunci. Primiseră ordin. Să-l răstoarne jos la fiecare zece paşi pe o distanţă de cinci kilometri până la gară iar dacă nu spune că vrea să meargă să-l buşească înapoi în roabă. Şi poate că l-au şi orncrât dar tot acolo a ajuns, chiar dacă ceea ce au livrat sergenţii la destinaţie a fost un leş. '.
Aşa să mă ajute Dumnezeu dacă nu-i adevărat!
Eu însă m-arn dus. M-am dus în locul acela special pe care l-au înfiinţat pentru ceea ce ei numesc soldaţi recalcitranţi. Nipper, nici n-au nevoie ca în ziua de azi să împuşte soldaţii pentru dezertare. Au o modalitate de a-1 face, să cerşească şansa de a se întoarce în linia întâi şi să moară pentru patrie, închisoarea militară! Unde te omoară sau te lecuiesc! Unde îmblânzesc pe îmblânzitorii de lei! Unde îl face pe bărbatul care s-a înrolat voluntar să lupte pentru ţară să se chinuiască ziua şi noaptea şi să,ceară îndurare până când va ajunge să dorească să nu se fi născut niciodată.
Asta este închisoarea militară, Nipper!
Vocea lui Monty se ridică până ajunse un strigăt. Auzindu-l înălţându-se în aerul înserării de vară Clive clătină încetişor din cap şi închise ochii.
— Tortura aceea, zise el, va fi mult mai neînsemnată.
— Neînsemnată? Stai o clipă. Tu ştii ce fac ăia cu tine? Instrucţie din zorî-şi până noaptea. Şi fiecare exerciţiu de instrucţie făcut dublu sub greutatea,echipamentului complet. Şi_ ştii de ce? Pentru că ei ştiu că nici un om nu e în stare s-o facă la infinit. ŞT tu te străduieşti şi fiecare exerciţiu îl faci de două ori, şi iarăşi de două ori, până când cazi extenuat şi atunci te.au la mână, înţelegi? Monty coborî vocea, dându-şi la iveală dinţii albi şi regulaţi:Eşti supravegheat de soldaţi cu' puşca în bandulieră, Nipper' – ştii ce-nseamnă asta? Va să zică refuzi să asculţi de un ordin, nu-i aşa? Ai ieşit din rând fără” ordin, nu-i aşa?
Puşca în bandulieră, Nipper. Şi nişte zdrahoni care te pocnesc cu ea cât pot de tare. Degeaba încerci să zbieri că nu te rnai poţi târî un pas, căci se apropie de tine şi iarăşi te pocnesc până când începi să urli că vrei să intri la loc în rând şi să continui cu exerciţiile duble.
— Omul găseşte puteri noi chiar atunci când crede că nu i-a mai rămas niciuna.
— Oameni mai dârzi, mai tenaci decât vei fi tu vreodată, Nipper! Zbierând după iertare! Şi puşca te izbeşte dacă nu izbuteşti să-ţi faci exerciţiul de două ori. Patul pustii îţi striveşte degetele de la picioare ca să sări repede înapoi în „rând. Nu trece o clipă, nici ziua/nici noaptea, fără să fii supravegheat! Chiar şi când te duci la latrină.
Un gardian stă cu puşca deasupra ta şi ţi se dau numai câteva secunde pe zi pentru asta.
Nipper, mă j.ur pe Cristos că am văzut un băiat căruia într-6 săptămână i-aieşit pe mijlocul capului o şuviţă de păr alb. Am văzut cu ochii mei!
Am -Văzut toate lucrurile astea. Poate că te-oi fi mirat de ce nu m-au făcut niciodată măcar caporal sau sergent.
Tocmai de aceea. Pentru că am fost la închisoarea militară. Ascultă ce-ţi spun eu, dacă nu te întorci la armată au să te prindă fără doar şi poate şi-au să-ţi zdrobească şi sufletul şi inima ta nefericită! Şi dacă nu renunţi la idee'a ta, îţi vor stoarce din tine şi ultima picătură de viaţă.;
Şi sunt în stare s-o facă! Cine zice că nu sunt în stare s-o facă? Eşti în armată J. Din ziua în care ţi-ai pus uniforma tu nu mai ai nici un drept, şi ei te pot ucide oricând.
Spune-mi, Nipper, care este diferenţa între a fi declarat „Omorât în Luptă” sau „Mort pe Frontul Datoriei”?
Răspunsul da-ţi-l singur.
Clive se uită cum umbrele serii se lăsau tot mai adâftci peste vâlcea.
— Nu poate exista un asemenealoc în Anglia, spuse el.
— Nipper! Nu mă face mincinos. Am fost acolo. Am văzut totul.'Ai să vezi şi tu dacă persişti în nebunia ta.
Acum eşti în armată şi jur că pot face din tine ce vor.
Jur că te pot sili să gândeşti după cum vor ei. Pot face asta chiar cu cei care s-au înrolat din propria lor voinţă.
Şi dacă se răzvrătesc împotriva sistemului lor, îi fac să ajungă a-şi dori ca mama lor să nu-i fi născut niciodată.
Aşa că nu te răzvrăti împotriva armatei, Clive. Nu te poţi răzvrăti împotriva întregii armate britanice.
'Tocmai tu! Un tip cu atâta imaginaţie ca tine „şi să gândcască astfel, o să iasă un scandal. Monty izbucni în râs. Cu tine va fi suficient să te pună să stai zece minute drepţi şi un sergent, cu mutra lui scârboasă, să stea în faţa ta şi să înceapă să te frece. O să-nceapă cu maică-ta.
O să-nceapă să-ţi spună c-a fost o curvă sifilitică şi apoi altele de felul ăsta şi-n următoarele cincizeci de secunde tu o să-l pocneşti în falcă. Şi din clipa aceea te au la mână.
Zece inşi vor sări pe tine şi vor începe să te burduşească cu bastoane de cauciuc. Nici n-ai să ştii cuni să-ţi mai ţii capul drept în timp ce ei au să-ţi ia la rând arbortfâe genealogic cu tot vocabularul lor obscen pe care l-âu învăţat în cursul vieţii. Şi-au”învăţat destul, crede-mă.
Clive răsuflă adânc.
— Monty, îţi mulţumesc că mi-ai spus. Pentru că îmi este de ajutor. „Cu greu îmi pot imagina că, într-o Anglie, atât de civilizată, aşa ceva este posibil; dar tu spui că este, ori dacă este într-adevăr, atunci am un motiv în plus să nu doresc să iau parte la asemenea infamie.
Monty, dacă ar fi adevărat de o sută de ori, eu tot nu mă mai întorc!
A fost frumos din partea ta să încerci să mă înfrico.şezi, dar eu nu mă mâi întorc'!
— Ascultă, Nipper. Eu ţin la tine, ca şi curn ai fi copilul meu, şi sunt într-adevăr.destul de bătrân să-ţi fiu tată… şi dac-ai fi copilul meu n-aş putea să te iubesc mai mult. Dar n-aş' dori să ajung ziua în care să te văd în faţa curţii marţiale şi să aud: „Treizeci de zile la închisoarea militară”, în clipa asta chiar as începe să plâng şi să te implor în genunchi să nu-ţi iei riscul ăsta, dacă n-a'ş şti un singur lucru. Iată care… când va veni momentul… ştiu că te vei. întoarce la turmă. ~
Clive îşi lăsă privirea în jos şi clătină clin cap.
— Este frumos din partea ta, Monty. Dar lucrul acesta implică ceva mult mai important decât ce spui tu. Ceva mai important chiar decât persoana mea şi totuşi ceva ce sălăşluieşte în mine.
— Foarte bine. Eu pun rămăşag că te întorci.
— Primesc rămăşagul, Monty.
Îşi zâmbiră unul altuia căci, după cum se părea, nu mai era nimic de spus. Monty îşi scoase pipa din buzunar şi începu să se scotocească după chibrituri.
— Cred c-ar trebui s-o pornim spre speculantul ăla bătrân dacă e să ne-ntâlnim cu Prue, zise el. E târziu. Ai un chibrit?
— Iată.
Porniră la drum în pas vioi, fiecare cu gândul la cele ce s-au spus. Abia când au ajuns la marginea oraşului peste care aripa nopţii îşi aruncase umbra învăluitoare Clive vorbi din nou.
— Monty, tu înţelegi bine ce-arn vrut eu să spun, nu-i aşa?
— Oh, desigur, desigur.
— N-aş vrea să gândeşti ceva rău'despre mine. Nu mi-aş putea dori un camarad mai bun ca tine şi nu vrea^p să crezi că, ei bine, că fac asta deoarece mi-e frică.
Monty îl apucă pe Clive de braţ şi-l opri.
—r Ascultă, Nipper. Ai fost alături de mine pe drumul acela blestemat când am fugit din Donai, nu-i aşa? Iar la Dunkerque tu ai rezistat acolo unde eu… unde eu n-am:mai putut, în viaţa mea de soldat am fost alături de mulţibărbaţi, în nenumărate locuri nenorocite, în nenumărate atacuri, dar n-am văzut pe cineva să se poarte şi să reziste, mai bine deeât tine. Or asta e toi? ceea ce se poate cereunui bărbat şi asta e tot ceea ceo să gândesc, indiferent, de ce vei face de aici înainte. O să mă gândesc mereu la felul cum te-ai purtat pe drumul acela din Douai. Şi la ceea ce ai făcut la Dunkerque. îmi venea să-mi smulg părul din cap când te-am văzut c-ai rămas în apa aceea blestemată, Nipper. Şi dacă aş fi avut mai multă putere de voinţă, ar fi trebuit să sar din barcă şi să rămân cu tine, dar eram atât de istovit încât nu mă mai puteam, mişca. N-am putut, Nipper. Am vrut să sar şi să înot înapoi, căci niciodată nu m-am gândât… pentru nici unbărbat… vreodată… ei bine…
— Oh, Monty, uită chestia asta. Totul s-a terminat, cu bine. Hai să uităm asta, da?
— E-n regulă, Clive. Un singur lucru încă, şi-apoi nu.' vom mai vorbi niciodată despre asta. Cândai de gând sal!
te lămureşti cu fata?
— Nu ştiu. Poate că nici măcar n-o să-i spun. Per-: misia ei încetează luni dimineaţa, la deşteptare sau cum i-or fi zicând ele acolo, în tabăra de fete. „
— De ce să nu-i spui? Este inteligentă, ascultă de ce spune ea.
— Ei bine,- n-are nici un sens să trec responsabilitatea mea asupra ei.
— Poate că ai dreptate, consimţi Mon'ty.
Intrară în oraş şi, după vechea deprindere ostăşească, pasul lor cadenţat răsuna în ritm perfect pe trotuarele pustii.
Soarele, în nesfârşita lui goană spre apus, trecând peste câmpii şi munţi şi mări şi mulţimi mişcătoare de oameni, aşa încât când o lume este în lumină, cealaltă este în întuneric, trecuse de Atlantic şi de zona industrializată din răsărit si, gonind mai departe, începuse acum să se piardă în spatele munţilor Stâncoşi.
Razele lui piezişe se strecurau prin despicăturile munţilor şi cădeau orizontal pe stâncile şi tăpşanurile de iarbă ale văilor făcându-le să apară, parcă, în două dimensiuni, ca decorurile de mucava pe scena unui teatru.
Bătrânul Lachran şedea tolănit în porticul conacului de bârne, cu echii pe jumătate închişi. Din casă ajungeau până la ei acorduri de chitară'si voci duioase ce tânjeau în ritmul muzicii transmise la radio.
Unde rareori se-aud Vorbe de descurajare…
Lachran fredona împreună cu cântăreţii. După ce cântecul se termină rosti cu voce tare: -
— Casa mea din munţi”. E un cântec foarte frumos.
— Este, într-adevăr, consimţi Prentiss.
— Ştii, acesta este un tărâm binecuvântat de Dumnezeu.
— Da, e foarte frumos.
— Te-ai simţit bine?
— Oh, da. Bineînţeles că nu vreau să abuzez de cspiilitatea dumneavoastră şi aş dori să…
— Te-ai simţit bine cu Mary, nu-i aşa?
Prentiss îl urmări pe Lachran cum îşi aprinde un trabuc. La lumina chibritului el zări cum, o clipă, ochii bătrânului se întoarseră ca pentru, a vedea ce efect au avut cuvintele acestea asupra lui. Şi se gândi ce atotştiutori, şireţi, pătrunzători erau ochii aceştia.
— Oh, este un copil adorabil, răspunse Prentiss, cam ţeapăn.
— Aha, făcu Lachran, de parcă ar fi vrut să spună: Deci schimbi direeţia, va să zică.
Îşi privi un timp vârful trabucului.
— Mi-a spus că ai o soră şi doi nepoţi care încearcă să plece din Anglia.
— N-aş putea zice exact că încearcă să…
Lachran îşi scutură cu impacienţă trabucul.
— Ei, mi-a spus că i-a invitat prin dumneata să vină să locuiască aici. Iar eu sunt de acord.
— Dar nu.-vă-putem impune…
— Nu vorbi aşa. Spune-le să vină şi să stea la noi atâta timp câţ le face plăcere, şi dacă nu le scrii o să ne pară rău. Iri orice caz, toată lumea de aici o să trebuiască să ia în grijă nişte refugiaţi înainte de a se termina războiul, aşa că noi putem să începem cu rudele prietenului nostru. E-n regulă? Să ştii că vorbim foarte serios.
— Ei bine, pot să-i telegrafiez surorii mele şi să-i spun despre invitaţia dumneavoastră atât de amabilă.
— Da. Acesta va'f i un loc minunat pentru ei. Priveşte – ai putea dori ceva mai frumos?
— E magnific.
— Da. O să le priască. E un' loc minunat pentru a creste copiii. Ştii că pe Mary am crescut-o aici?
— într-adevăr?
— Da. Tatăl şi mama ei s-au despărţit când ea avea doi ani. Maică1sa nu merita nici praful de puşcă cu care s-o trimiţi în iad. A' murit într-un accident de maşină, sus la Reno, un an după aceea. Iar tatăl ei, n-aş putea spune, lucruri mult mai bune despre Tim. Este băiatul fratelui meu mai mic. Moale, incapabil să se ţină de ceva. Mary e altceva, seamănă cu străbunica ei. Ţi-am spus vreodată că străbunica lui Mary s-a măritat când avea şaisprezece ani?
Prentiss simţi cum plasa acestei conversaţii se strânge în jurul lui. îşi mişcă picioarele, stingherit.
— într-adevăr?
Lachran pufăi din trabuc. \par
— Tim lucrează acum la sucursala mea din Est. Dar nu e bun de nimic. Nu e un bărbat adevărat căruia să pot să-i încredinţez afacerile. E surprinzător că în ziua de azi sunt atât de puţini bărbaţi care să poată să-şi asume o responsabilitate.
— într-adevăr?
Lachran îşi privi din nou trabucul ^şi continuă neabătut.
— Va să zică îţi place ţara asta. Te-ai gândit vreodată să te stabileşti aici?
— Nu m-am gândit la asta.
— Ah, înţeleg. Totuşi, ar trebui să începi să te gân deşti. Ştii în ce fel văd eu lucrurile şi fără să jignesc pe nimeni afirm că Anglia este la părnânt. A condus lume.a timp de patru sau cinci sute de ani şi a făcut o treabă a dracului de bună, o treabă a dracului de bună. Nimeni nu tăgăduieşte asta. Dar oricine, cu un ochi cât de cât avizat, poate să vadă că'e sleită. S-a isprăvit cu ea.
Asta e ţara care va prelua conducerea de acum înainte.
Dealtfel, vom fi nevoiţi s-o facem. Sânteni singura ţară, care avem materii prime, mână de lucru, capital, iniţiativă şi vitalitate. Este ţara menită să ajungă în fruntea omenirii şi să preia sarcina lăsată de bătrâna Doamnă de peste ocean, ca s-o ducă la bun sfârşit. Şi orice bărbat înţelept ar deschide achii şi ar cântări această perspectivă.
De exemplu, eu. Eu, dacă aş fi englez, aş reflecta la lucrul acesta. Sunt încă multe posibilităţi în ţara asta. Ştiu ce spune lumea, cum că nu prea'mai există prilejuri favorabile. Dar nu este aşa. Realitatea este că nu se mai găsesc oameni destoinici care să se folosească ti e aceste prilejuri.
Ia, de exemplu, afacerea mea. Ai să crezi, probabil, că în condiţiile actuale de şomaj pot oricând să găsesc o sută, de tineri demni de încredere. Fapt e că unul măcar nu-i în stare să-si' deosebească gaura fundului de o gaură în pămâiit, dacă e s-ajungem până acolo. E o realitate, în timp c'e un om ca dumneata, – care se pricepe la afaceri, care a mânuit tranzacţii importante, care are integritate ş.i îşi cunoaşte meseria de jos, din temelie şi până sus, la ultimul amănunt… asta.e cea mai mare calitate a englezilor. Pe Dumnezeul meu, ei îşi învaţă meseria de jos, din temelie. Aici la noi, care cum termină colegiul vrea să intre direct vice-preşedinte sau director general comercial sau eventual să se fâţâie vreun an într-o mină sau într-o topitorie, dar în nici un caz nu vrea să înveţe ceva temeinic. Voi, însă, da, voi învăţaţi cum trebuie.
^ Deci un tip ca dumneata, dacă ar hotărî să se stabilească l aici,, într-o clipă ar fi înhăţat ca o mare achiziţie. De fapt, dacă.mi-ai 'oferi şansa, eu te-aş lua…
— Mi-e teamă,'âl întrerupse Prentiss cu repeziciune, „ că e doar o ipoteză superfluă, acum, în situaţia dată. Vedeţi, noi sântehr în război. Şi asta este treaba de primă
(. importanţă care trebuie să ne preocupe. Dacă aş putea să-mi fac o idee de cifra la care…
— în regulă, spuse Lachran. Scuză-mă dacă ţi-am jignit amorul propriu de englez. O să-ţi prezint cifrele în următoarele douăzeci şi patru de ore.
Se ridică şi intră în casă. Prentiss o porni încet către cabana lui.
„Bravo, gândi el. Ai reuşit să-l înfurii pe bătrân şi-acum n-o să mai capeţi un preţ onorabil”.
Şi pe măsură ce se gândea, se enerva mai tare. Dorinţa unui bătrân de a cumpăra nepoatei sale un soţ poate să se pună de-a curmezişul într-o chestiune de importanţă naţională… în cariera unui om. E o ruşine, e scandalos!
Dar chiar în timp ce încerca să pună paie pe focul mâniei lui se trezi că gândul îi alunecă în altă parte.
Ca slujbă, să zicem, aceea de vice-preşedinte a celui mai mare cartel din lume, în specialitatea lui, ca soţie, această fată. Americanca aceasta atât de tână-ră, robustă, frumoasă, care poate să-i aţâţe simţurile aşa cum nici o altă femeie nu reuşise vreodată.
Bineînţeles, nu va face asta. Bineînţeles că nu! Dar de ce să nu viseze în voie la ceea ce îi strecura această senzaţie de căldură plăcută care îi stăruia acum în trup.
Mary. Căsătorit cu ea. Pielea aurie, atât de intens bronzată, apoi devenind mai deschisă la culoare acolo unde… unde… bineînţeles' că nu putea fi arsă de soare chiar peste tot. în anumite locuri…
CAPITOLUL 28
Au ieşit din 'circiumă la ora închiderii, ora care trezeşte mereu aceeaşi senzaţie: păşeşti afară în noapte însoţit de murmurul de voci şi de urările de somn uşor, care răsună puţin prea tare în întuneric; apoi respiri aerul proaspăt care te face să-ţi dai seama abia atunci de fumul sufpcant de ţigară, de mirosul înţepător de berfe şi de at'mosfera stătută în care ai stat, încins de căldură, toată seara. '.
Astfel au: ieşit şi ei prinzându-se de braţ cu'voioşie, apoi şi-au luat rămas bun de la Monty când au ajuns la colţul lui. După care Clive şi Prudence s-au trezit deodată singuri în pustietatea străzilor.
În întunericul adânc al camuflajului Prudence se agăţă de braţul lui şi porniră strâns lipiţi unul de altul. Ea frevdona, bine dispusă, melodia pe care o repetase întruna gramofonul din cârciuma: „Adolf! Adolf! Cară-te!”
Deodată, îi încleşta braţul, în gestul acela de fericire, etern feminin.
— A fost o frumoasă petrecere de adio, spuse ea.
Monty a fost atât de caraghios. '.
— Da, răspunse el.
Tocmai se gândea că micşorându-şi puţin pasul lui putea foarte bine, să se ţină la unison cu pasul ei.
— în seara asta n-ai băut atât de mult.
— Şi?
— Nimic, dragul meu. îmi pare bine. Mă necăjeşte să văd cât de îngrozitor te simţi de obicei dimineaţa. Prea mult te doare capul.
— Fii atentă la bordură, o rugă el.
Făcură un pas jos, apoi unul sus,.si porniră din nou sprinten. „
— Monty era atât de caraghios, urmă ea. Era aşa de solemn. Ce-a vrut oare să spună?
— De unde să ştiu eu ce-are în cap un beţiv?
— Oh, n-o face pe abstinentul. Zicea întruna: „Indiferent de ce-o să-ţi spună ţine minte că din toţi cei care au scăpat de la Dunkerque nu a existat s.oldat mai bun decât Nipper”. Ce-o fi vrut să-nţeleagă?
— De unde să ştiu? Mulţi dintre ei încep să-şi depene amintirile de război la beţie. Aşa sunt veteranii. Trăncănesc, în neştire până când ajung nişte.hodorogi ştirbi la azilul de soldaţi, dar nu-i mai ascultă nimeni. Mă poţi imagina pe mine în postura asta?
— Nu. Mă refeream la acel „indiferent de ce-o să-ţi spună”. Voia să zică oare că ai de gând să-mi spui un secret îngrozitor?
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu.
— De ce te superi aşa? înseamnă că este un secret!
Care? Ai făcut odată închisoare pentru că ai furat banii de chetă? Nu, ştiu. Eşti însurat şi ai zece bebeluşi durdulii.
El mergea tăcut, spunându-şi în gând: „Acum e momentul. A sosit! Monty ţi-a tăiat orice cale de retragere.
Mai devreme sau mai târziu tot va afla. N-o să-i poţi vedea faţa dacă îi spui acum. Să isprăvim o dată cu asta!
A sosit momentul! A sosit momentul! A so…”
— Voia să zică… aveam de gând să-ţi spun… că nu mă mai întorc. Asta-i tot.
Vocea lui sună rece, indiferentă şi tonul urcă şi coborî cu hotărâre pe ultimele două cuvinte. Ea nu se opri din mers. Vorbi degajată, fără să înţeleagă.
— Nu te mai întorci? Unde?
— La armată,.răspunse el. După ce mi.se termină permisia,. Nu mă mai întorc niciodată.-Asta e tot ce aveam să-ţi spun.
Continuară să meargă fără oprire, cotind pe esplanadă.
Adierea nopţii aducea pină la ei aerul de mare, umed şi călduţ. El inspiră adânc.
— Oh, miroase plăcut. Niciodată nu mi-a fost dat să văd o vreme mai frumoasă.
Abia atunci ea îl smuci de braţ.
— Stai o clipă, Clive! Tu glumeşti. Nu! Nu glumeşti.
Vrei să spui că ai de gând să dezertezi?
— Nu am de gând. Am şi dezertat.
— Mă păcăleşti. Eşti în permisie.; Oh, Clive, nu mă tachina.
— Nu te păcălesc. E adevărat, am un bilet de voie.
Dar mintal şi moral, în ultimele zece zile*; am fost un dezertor. Şi-o să continui să fiu. Eu nu mă mai întorc şi asta e tot ce am să-ţi spun şi-acum hai să uităm. Mai avem ziua de mâine şi cea de poimâine… şi după asta, în ceea ee te priveşte, nu mai are nici o însemnătate.
— Nici o însemnătate! Stai, Clive. Stai!
11 trase pe o bancă de pe aleea de lângă dig, dar el se încorda şi rămase în picioare. Ea se aşeză şi punându-şi palmele pe genunchi începu să şi-i frece încet.
— Clive… tu nu… tu nu… tu nu glumeşti?
— Te rog, Prue, nu face o scenă'. Hai să mergem acasă. E târziu.
— Nu fac o scenă, dragul meu. Şi chiar dacă as face, pe toată esplanada asta nu suntem decât noi doi. Şi nu-mi pasă cât e de târziu. Dar trebuie să-mi spui.
— Ţi-am spus. Eu nu mă mai întorc, asta-i tot. Am vrut neapărat să-ţi spun…
— Tocmai asta-i. De ce trebuia neapărat să-mi spui?
— Era singurul lucru cuviincios ce-mi rămânea de făcut.
— Tocmai asta-i! Dacă e cuviincios să-mi spui… atunci e tot atât de cuviincios să-mi spui de ce. îmi datorezi si. acest lucru, de asemenea.
— Foarte bine. Îţi datorez o mulţime de lucruri.
— Nu asta vreau să spun, protestă ea, şi vocea ei păru uşor alterată. Ştii bine cu n-aş* spune asta. Nu-mi datorezi nimic. Absolut nimic. Suntem chit. Chiar dacă m-aş scula acum şi-aş pleca, tot am fi chit. As face asta, m-aş ridica pe loc şi aş pleca şi nu te-aş mai vedea niciodată, numai că… nu te cred. E doar o' idee care ţi-a „trecut prin cap.
— Foarte bine!
El îşi înălţă capul şi privi departe, în întuneric, acolo unde valurile se izbeau cu zgomot.
— E foate bine dacă nu mă crezi. E mult mai bine.
Dar a trebuit să-ţi spun.
— Dar ele ce, Clive? Care-i motivul pentru a nu te întoarce? Trebuie să ai un motiv.
— Simplu. Pentru că nu vreau să fiu omorât. Sunt un laş, de aceea.
— Da, eşti un laş, şuieră ea. Poţi săvârşi nişte fapte în emoţia războiului; dar asta nu înseamnă a i'i curajos.
Oricine care refuză să-şi slujească patria la primul semn că lucrurile nu merg bine-este un laş. Şi tu eşti un las.
El izbucni în râs.
— Foarte bine, vfei să mă scoţi clin sărite ca să mă dezlănţui şi să arunc cu vorbe. Dar n-o s-o fac. Crezi ce vrei. Sunt un las, sunt un 'dezertor, n-am tărie de caracter,.
dar cu toate acestea eu nu mă mai întorc! Am ştiut c-o să faci din asta o dramă.
— Ea tăcu un timp atât de îndelungat încât el începu să-şi mute greutatea de pe un picior pe altul.
— E-n regulă, spuse el, în cele din urmă. Mergem acasă?
— Nu, răspunse ea, tăios.
— Nu poţi sta aici toată noaptea, răbufni el mânios.
— Ba da, pot.
— Oh, vorbeşti ca un copil. E-o şiretenie tip; c feminină. Ştii că nu te pot lăsa aici.
— Haide, haide! Lasă-mă!
— E urât ce spui.
— E urât, nu-i aşa? răspunse.
Ea se ridică repede şi porni, îndepărtându-se de hotel, în jos pe esplanadă. El rămase o clipă pe loc pină eând ea dispăru în întuneric, apoi o urmă. O ajunse.
— Prue, te rog!
Ea se opri şi-l privi în faţă.
— Ce pot să fac, Clive? Ce pot să fac?
Apoi se întoarse şi continuă să meargă. Merse şi el alături,de ea.
— încearcă să uiţi, e tot ce poţi face. Doar nu e un cataclism. Lumea va continua să existe ca şi până acum.
Nu merită să faci o dramă din asta.
Ea nu răspunse.
— Ascultă, urmă el. Dacă nu ne-am fi cunoscut, n-ai fi avut motiv să te necăjeşti. Puţin ţi-ar fi păsat că un soldat hotărăşte să dezerteze din armată.
— Dar te-am cunoscut, Clive. Şi asta schimbă lucrurile, nu înţelegi? Te-am cunoscut. Te-am… e mai mult chiar decât că te-am cunoscut.
Mergeau mai departe în tăcere, simţindu-se nefericiţi.
O luară pe binecunoscuta potecă ce urca spre vârful falezei, păşeau ajături dar despărţiţi de o lume, până când într-un târziu, ea se opri şi se întoarse cu faţa spre mare.
El stătu un timp apoi, prin întuneric se duse la ea şi-i atinse braţul.
— De ce plângi?
— Nu plâng.
— Ba da.
— Oh, Clive. Eu nu sunt o bocitoare. Jur să nu. Dar ăsta e curat ghinion, ce ghinion pe capul meu.
Ea se îndepărtă. Un moment el rămase pe loc apoi o urmă spre marginea falezei, când inima îi sări de spaimă crezând că ea păşise dincolo. Dar o văzu şezând, cu capul plecat. Se aşeză lângă ea, îi petrecu braţul pe după umăr şi o trase spre el.
— Sunt un mizerabil. Niciodată nu aduc noroc aimănui.
— Nu-i vorba de tine, spuse ea. Este totul…
Vocea ei era aproape o şoaptă pe când vorbea cu capul plecat.
— Ţi-am povestit despre Arthur. Da, ţi-am povestit despre 'el. Ne cunoşteam dintotdeauna şi eram logodiţi.
Apoi l-am părăsit pentru că era obiector de conştiinţă.
Iar acum, tu! Tu, din toţi oamenii care ar fi putui să apară din întuneric şi să spună: „Doreşti să mergem la concert, sau să ne plimbăm?” Eşti tu, dintr-un milion de bărbaţi care ar fi putut să viiiă la concert la tabăra Waff. Şi eşti la fel ca el. Mă pot împiedica să nu mă minunez?
— îmi pare rău, zise el. Ce belea, îmi pare rău că ai dat tocmai de mine. Presupun că nu am acele nobile instincte care…
— Dar le ai, Clive. Le%ai! Tocmai asta e. Eşti cu adevărat un băiat fin, educat, în sensul real al cuvântului.
Eşti de o calitate cu mult mai bună decât oricare bărbat care a obţinut nişte lucruri, fără să mişte un deget pentru ele. Cu adevărat, eşti atât de minunat, – de aceea nu pot înţelege de ce. De ce, de ce? De ce nu te duci înapoi?
Spune-mi, şi atunci o să pot înţelege şi eu.
Îşi ridicase capul şi vocea îi suna acum limpede. EJ trase adânc aer în piept.
— Pru'e, începu apoi să vorbească. Am trăit douăzeci şi şapte de ani. Şi cred că mi-ar trebui alţi douăzeci şi şapte ca să-ţi explic de ce. Vezi tu, eu nu sunt nici quaker, nici comunist, nu am de-a face cu nici un partid sau cradinţă, ca are.în faţă o serie de norme clare după care se călăuzeşte. Eu sunt eu şi pentru orice lucru eu trebuie să-mi bat capul singur,, fără sprijinul unor cuvinte de îmbărbătare sau instrucţiuni de partid care scutesc pe un individ de necesitatea de a gândi.
Eu sunt propriul meu produs, şi ceea ce simt şi ceea ce gândesc îmi aparţine numai mine. Nu am nici un drept să le impun asupra nimănui. Nu vreau să mi se impună normele nici unui partid, după cum nu vreau să impun eu normele mele asupra nimănui. Nu vreau să aduc nimănui nici un prejudiciu. Nu vreau să te schimb pe tine nici cu o iotă;
Tu crezi în anumite lucruri. Foarte bine! Continuă să crezi în ceea ce faci. Nu vreau să-ţi distrug, credinţele sau convingerile tale după cum n-aş putea spune unui copil de trei ani că mistica şi naiva credinţă în Moş Crăciun este o minciună.,
— Eu nu sunt un copil de trei ani,
— Să nu mai discutăm, spuse el. Hai să ne întoarcem acasă şi să uităm totul.
O trase la el s-o sărute, ca şi cum asta ar fi însemnat m armistiţiu, dar în timp ce el o ţinea strâns, ea se crispa.
— Ascultă, şopti ea. Ascultă!
Încremeniră în nemişcare, cu capetele ridicate în sus.
— Iarăşi vin, urmă ea.
Aşteptară câteva lungi minute, încordându-şi urechea, jumătate auzind, jumătate neauzind zumzetul îndepărtat!
Puteai să spui că se aude sau că nu se aude. Dar după un timp, dinspre dreapta, de jos din oraş, se porni să urle sirena. Şedeau amândoi jos pe. iarbă, atenţi la prima răbufnire de zgomot. Dar nu se întâmplă nimic.
— Asta e cel mai îngrozitor, spuse ea. Să stai să le;aştepţi:;
— Fii cuminte, o linişti el. Fii cuminte!
— Aş vrea să vină. Aş vrea să vină şi să se termine; odată. ' '-]
— Asta înseamnă a fi speriat, zâmbi el. Trupele noastre au moralul foarte scăzut. Umblă cu coadă între picioare. ' ' -
Declamă fraza parodiind un comunicat al armatei.
— Te rog, continuă el. Hai.să'coborâm.'
— Nu. Prefer să stau aici sus decât închisă într-o ca-; meră, cu senzaţia că fiecare bombă cade drept-pe noi. în' cameră te simţi ca-într-o capcană. * ' r.
— Foarte bine. O să stăm aici.
O cuprinse cu „braţul şi rămaseră aşa, tăcuţi, ascultând' zumzetul care acum se auzea limpede. Pe cer, către răsărit, începură să ţâşnească lumini.
— Clive, spuse ea, deodată. Tu nu eşti las. îmi pare.
^rău că am spus asta. Ştiu că nu eşti. As fiştiut chiar dacă n-aş fi auzit niciodată despre Douai şi Duiikerque. CândJ” se întâmplă.ceva ca, de exemplu, acum, ai un curaj atât,, de nemaipomenit încât emanaţiile lui se strecoară în cei'ţde lângă tine, dându-le putere. De-asta nu înţeleg de cer nu vrei să te întorci. De ce? Spune-mi? – l, Din nou el oftă adânc.
— Nu pot, răspunse.
— înţelegi prin asta că nu poţi să spui pentru că mu' ştir nici tu sau pentru că îţi vine greu să vorbeşti cu” mine?
— Cred că ştiu foarte bine.
— Atunci înseamnă că-ţi vine greu să vorbeşti cu mine, nu-i aşa? '
El se uita cu ochii larg deschişi în întuneric.
— Nu. Presupun că mi-ar veni foarte uşor să vorbesc cu tine. Numai că eu niciodată n-am avut pe-nimeni să mă destăinuiesc, căruia să-i spun totul. Când vorbesc cu tine, însă, e ca şi cum as vorbi cu mine însumi, deci nu-mi pasă.
— A'tunci poţi s'ă-mi spui de ce;nu vrei să te întorci.
— Da, pot sta de vorbă cu tine… pe întuneric… m-am obişnuit cu tine şi nu mai îmi pasă.
— Atunci de ce să nu-mi spui?
— Nu vreau să te influenţez cu nimic.
— Clive, eu nu cer să-mi ad.uci argumente, sau să încerci să mă convingi, sau să-mi schimbi ideile. Ceea.
ce eu cer este să înţeleg. Deosebeşti nuanţa?
— Da, o deosebesc.
— Deci o să-mi spui?
— Da.
El tăcu, respirând greu, ca şi cum s-ar fi întrebat de unde să înceapă.
— Ascultă, se hotărî el. Iţi aminteşti când, serile trecute, Monty susţinea că oamenii ar accepta să moară dacă ar crede că lucrul acesta are un sens?
— Da.
— Este adevărat. Toţi eram hotărâţi să ne ducem şi să murim. Nu eroic, căci asta ar fi fost ipocrizie^ Dar.fiecare om, în felul lui, se gândise la asta şi era hotărât.
Iar acum eu am.ajuns în punctul în care.nu văd că ar avea un sens să mori. Nu mai are nici un sens. Aşa încât nu mai vreau să fiu omorât. Asta-i tot.
— Dar factorii fundamentali sunt aceeaşi, Clive. Noi nu am fost înfrânţi în Franţa! Dacă ai şti cu cită* mândrie gândesc toţi… cu câtă mândrie în sufletele lor… despre voi cei care aţi fost la Dunkerque. Sâhteţi motiv de mândrie naţională. Căci n-a fost o retragere. A'fost…
— Nu, eu.nu asta vreau să spun. E greu să faci cuvintele să exprime clar. încearcă să înţelegi.
Când ne-am dus în Franţa, ne-am dus Crezând în ceva. Ei bine, când noi sau cel puţin eu, am plecat din Dunkerque, am înţeles că'acel ceva nu era adevărat. Am înţeles că nu ne aflăm într-un loc unde ni s-a cerut să murim pentru dreptate sau egalitate sau orice 'altceva. Ni s-a cerut să murim numai şi numai pentru că unii oameni fuseseră orbi şi incapabili şi nepricepuţi şi mărginiţi. Iar acum ştiu căvnu sunt dispus să mor pentru ca aceste lucruri să se perpetueze.
— Dar Clive, nimeninu poate să prevadă…
— Nu, ascultă-mă acum pe mine şi să nu uiţi niciodată. -Noi ne-am dus acolo cu puşti, baionete, mitraliere şi artilerie… da, am avut ceva artilerie. Dar nemţii erau acolo cu tancuri, mii de tancuri. Cu mii de avioane.
Cu divizii motorizate. Şi-mai important decât toate… stăpânind perfect tehnica de folosire a acestor arme superioare.
De ce, cu atâta desconsiderare, ne-au aruncat într-o asemenea disparitate. Oare cei din conducerea noastră nu ştiau asta? Oare este aceasta o simplă şi nevinovată ignoranţă pe care trupurile însângerate ce trag să moară o pot ierta?
Nu! Pe Dumnezeul meu, doar 'ânainte a mai fost şi Polonia, ina'micul nu folosise aceleaşi metode şi în. Polonia, întâmpinasem acelaşi lucru şi în Norvegia şi am descoperit că oricât de curajoşi ar fi fost soldaţii noştri noi nu am avut nici cea mai mică şansă de a-i înfrânge sistemul. Şi atunci cum de nu ne-am dat seama? Ce i-a făcut pe conducătorii noştri să creadă că, dacă polonezii nu au putut să menţină o ţară vastă mai mult de câteva săptămâni împotriva acestor noi armamente şi tehnici, noi vom putea?
Dar nu. Pur şi simplu au ignorat lecţia de război dată de Polonia. Au ignorat-o. în felul lor obtuz, în mintea lor şi-au spus: „Oh, desigur. Polonezii! Polonezii sânt un popor înapoiat. Nu se1 pot compara în nici un caz cu adevărata fibră ostăşească a trupelor engleze”.
Pe^ Dumnezeul meu au crezut ei oare că trupul unui englez' este mai impenetrabil la gloanţe, la flammenwerfer-e, la puhoiul de tancuri, la bombardiere care întunecau cerul, derit trupul. unui polonez? Există oare ceva în sângele acestor oameni numiţi englezi în virtutea căruia carnea lor nu poate fi sfâşiată, sau maţele lor nu pot fi sfârtecate?
Jur pe Cristos că, sub şenilele tancurilor, răniţii noştri căzuţi la pământ deveneau o irecognoscibiâă masă amorfă înainte chiar ca inutila lor puşcă să le cadă din mână, jur pe ochii mei care au văzut asta!
Şi cine a făcut toate astea? Cine ne-a trimis să ne măsurăm puterea trupului cu oţelul? Cine a făcut uz de noi cu arme şi tehnici tot atât de demodate ca acele uniforme roşii din Războiul Burilor? Cine a ignorat lecţia grăitoare dată de Polonia?
Oamenii frazelor goale. Probabil spuneau: „Soldaţii englezi îşi vor desfăşura toată măiestria împotriva bestialei, nemernicei, nelegiuitei forţe a duşmanului şi cu puterea lor de voinţă, curajul şi vitejia lor vor menţine linia frontului”.
Aceşti oameni-au comis o crimă împotriva încrederii publice, împotriva bunului simţ, împotriva vieţii însăşi.
Chiar şi un copil ştie că puterea de voinţă a unui muribund nu poate să încetinească viteza cu care se” apropie un tanc nici pentru o fracţiune de secundă; după cum dârzenia sau curajul unui om viu nu poate să limpezească cerul de invazia Stukas-urilor care acoperă soarele. Deci, chiar şi un politician ar fi trebuit să ştie că bravura nu poate fi scut.; că atunci cândvin.gloanţele, cel mai mare erou din lume cade tot atât de. mort ca cel mai abject laş, căci glontele nu se abate şi nu are prejudecăţi, pentru unul sau pentru celălalt.
Deci, cineva a dat greş de vreme ce aceste adevăruri evidente 'au fost ignorate. Ei au dat greş! Ei au dat greş! Sau cine a dat greş? Cei din înalta conducere în care în lungile luni de aşteptare n-au văzflt că avem nevoie de mai multe tancuri, de arme antitanc, de mai multe avioaae, de o tehnică mai nouă? Sau am fost eu acela care a făcut greşeala… sau poate Monty… sau oricare din băeţii care s-au retras pe drumul din Douai… sau băieţii care nu s-au mai retras niciodată pe drumul din Douai sau aceia care, cu trupurile lor s-au aruncat în breşele dispozitivelor de luptă din jurul Dunkerque-ului… sau aceia care au rămas întinşi pe plajă, fără să se mai ridice vreodată? Cine a dat greş?
El privi cu intensitate întunericul şi îi văzu din nou… acolo, în stradă, când el şi cu Monty au cotit duipă colţ.
Toţi aceia care fuseseră prinşi în capcană, care zăceau acolo pe trotuar în râriduri atât de strânse încât la început au crezut că era un regiment care se întinsese să se odihnească. Şi nutoai cu încetul, când au văzut câât de tăcută şi liniştită era strada, fără o singură mişcare de pleoapă, au realizat faptul că se aflau pe o stradă a morţii. Şi ei stăteau şi priveau la acest masacru în masă.
Oameni care fuseseră prinşi în capcană de tancuri care acum se aflau deja departe, înainte. Atunci abia şi-an dat seama că un val german a venit peste ei ca un tăvălug şi s-a scurs înainte lăsând după el această tăcere prin care amândoi trebuiau să răzbată acum. Căci trebuiau să se predea sau să moară… sau să lupte pentru a-şi croi drum până la liniile lor.
Această imagine care ileînfăţişa în minte se cerea exprimată, dar simţi o undă de milă pentru fata de lingă el. Era preferabil să prezinte lucrurile într-un mod mai luminos, căci. chiar şi aşa ele erau destul de sumbre.
— Aveam şi noi câteva avioane, continuă el, încetişor. Băieţii care le conduceau erau din cei mai buni care au zburat vreodată. Dar erau unu contra douăzeci. Cine a făcut această greşeală? Cine a spus că fiecare copilandru pus să piloteze avionul valorează, cât zece din cei de altă naţie? Cine a trimis copiii aceştia să moară? Eu?
Monty? Camarazii din Douai? Oamenii din Dunkerque?
Nu! Pe Dumnezeul meu, nu! Niciunul din noi. Noi aveam să murim! Dumnealor au făcut greşelile, iar greşelile lor nu ne-au îngăduit măcar să murim în spirit, sportiv, cu şanse egale faţă de risc.
Aşadar… eu nu mai cred în ei. Şi as fi un laş mai mare decât toţi laşii dacă m-aş întoarce, dezonorându-mi propriile miele credinţe,si concluzii, îmi voi acoperi cu onoare propria „mea integritate şi voi refuza să mor pentru ca incompetenţa lor să se perpetueze.
Ei bine, asta-i tot! Ţi-am spus! S-a, terminat.
Ea rămase tăcută un timp, apoi el o simţi că se mişcă, îşi duse mâna de-a curmezişul trupului apucându-i mâna lui care se odihnea pe umărul ei. începu să vorbească şi, în întuneric, vocea ei păru slabă, nesigură.
— Clive, am încercat să mă gândesc cum a fost. Astănoapte, în timpul bombardamentului, am încercat să înţeleg, îmi dau seama că trebuie să fi fost cam acelaşi lucru, dar de o mie de ori mai cumplit, îmi dau seama că ai suferit un şoc de pe urma unei experienţe îngrozitoare. Te-am auzit st.rigând în somn, cerând mai multe grenade. Şi ştiu că nu eşti laş. Şi de asemenea ştiu că şi cuvintele, chiar, pe care o să ţi le. spun îţi vor părea goale, prosteşti şi false.
Dar sunt lucruri mai importante. decât tine, Clive… şi decât mine. Şi noi trebuie să luptăm în numele 'acestor lucruri, şi trebuie să învingem. Ani făcut greşeli mari.
Dar nu poţi să ne învinuieşti pe noi pentru toate. Nu poţi să ne învinuieşti pe noi pentru eşecul francezilor, pentru capitularea belgienilor, nu poţi să ne.învinuieşti pe noi pentru toate astea.
— De ce nu? întrebă el cu asprime. De ce nu? De ce n-am ştiut că Franţa era gutredă pe dinăuntru? Că Leopold e un papă-lapte? Câhe a condus politica noastră externă şi problemele noastre militare în aceşti uitimi ani? Dacă ei nu act ştiut lucrurile astea, cum se face că Hitler pare a şti întotdeauna totul? Cum se face că el ştie întotdeauna totul, sigur şi dinainte, iar noi ştim numai în ultima secundă, când trebuie să folosim trupuri omeneşti ca să astupăm breşele.
Dar eu am rămas în viaţă şi astfel am învăţat. Acum îmi dau seama că lucrurile au fost dintotdeauna aşa.
Te asigur că au fost aşa de când sunt eu pe lume. Să privim în urmă întregul mod de guvernare al Angliei încă de la celălalt război, mondial, o serie de guverne atât de corupte încât toţi ar trebui împuşcaţi. Pe plan intern găunoşi şi pe plan extern infatuaţi şi mărginiţiTembeli, imaginându-şi că numai şi numai pentru că noi suntem Imperiul Britanic, tot ceea ce facem este demn de respect! Culicându-se pe-o ureche pe planurile de dezvoltare internă industriale şi sociale care începuseră să se impută din cauza propriei lor stagnări şi din cauza sărăciei unui sfert de naţiune căreia nu puteau să-i dea nici de lucru, dar pe care nici nu îndrăzneau să o lase să moară cu totul de foame! Având o singură preocupare în politica externă-spaima că îşi vor pierde propria lor poziţie, nutrind, deaceea, o ură oarbă faţă de Rusia, îngroziţi că o Rusie puternică ar putea instiga la revoltă clasa noastră muncitoare.
Dumnezeu mi-e martor că Orice englez cu bun simţ poate să vadă că în ultimii douăzeci de animiezul profund al politicii noastre externe „a avut ca unică moţi,-yaţie teama nebună, absurdă, că muncitorimea engleză o să renunţe la simplele lamentaţii şi o să trâacă la revoltă.
Teama faţă de Rusia a stat la baza tuturor acţiunilor loastre. Aceeaşi teamă i-a făcut pe fasciştii englezi să [încurajeze prin toate mijloacele ascensiunea nazismului, n speranţa că o Germanie victorioasă va putea smulge luisiei grânarele din Ucraina. Tot teama de Rusia ne-a [împins în acea scandaloasă farsă a nonintervenţiei în Spania, când sub ochii noştri, mdsina de răbzoi germană şi italiană zdrobeau guvernul liberal – căruia, dealtfel, ziarele noastre principale nici măcar nu-i spuneau,,lo|i'alist” ci îl numeau întotdeauna „roşu”, lăsând pe vecie imensă şi ruşinoasă pată pe renumele presei engleze.
Aceeaşi murdărie a ascuns de noi adevărul asupra fatalei crize dintre rege şi guvern, până când ziarele americane ne-au dezvăluit ştirea. Tot din aceeaşi cauză au fost batjocorite drepturile-noastre democratice şi libertă|tea cuvântului până într-atât, încât chiar şi în timp de l pace o cenzură samavolnică scotea pagini întregi din revistele – americane venite de peste ocean. Ce anume le era teamă.-că vom face în cazul că am fi citit acele pagini? '
Mereu aceeaşi ură oarbă şi teamă de clasa muncitoare care era însă prea năpăstuită „de soartă pentru a visa măcar câtă spaimă inspiră.
Şi acum Hitler s-a năpustit chiar asupra celor care i-au făurit ilegala-putere. Iar Franco va face acelaşi lucru, în ziua în care Franco va musca mâna britanică ce 1-a hrănit, ca să ajungă mare şi tare, mă vor tăvăli de râs. Voi râde cu hohote de această misterioasă şi incredibilă justiţie.
Sunt convins din toată inima de ceea ce-ţi spun, şi Dumnezeu să mă ierte că vorbesc atât de retoric. Dar acum văd clar şi sunt încredinţat pe deplin că aceşti oameni, contemporani cu mine, posedaţi de cupiditate, ale căror acte se motivează numai prin teamă au distrus toate acele lucruri pe. care 'nenumărate generaţii puternice şi oameni de seamă le-au înfăptuit muncind, luptând şi murind pentru ele.
Ceea ce îţi spun eu acum, va trebui să spună istoria după ce noi nu vom rnai fi, şi anume că, dacă imperiul britanic se va fi destrămat, el nu s-a destrămat în epoca elisabetană, nici în cea victoriană,, nici sub guvernarea lui Cobden, Bright, Pitt, Gladstone, sau a oricărui altuia.
— S-a destrămat în timpul întunecatului regim cârmuit de oameni din timpul vieţii mele. îi socotesc vinovaţi şi răspunzători în faţa oricărui. copilandru care şi-a pus uniforma şi s-a oâerit să moară pentru Anglia, şi în faţa femeilor şi a copiilor care, cu siguranţă, vor muri înainte ca lumina zilei să alunge întunericul acestei nopţi.
Sunt vinovaţi… vinovaţi… vinovaţi!
— Dar Clive, strigă ea. Nu înţelegi! Nu înţelegi!
Admiţând că ai dreptate, dacă am fi cuceriţi de Hitler ar fi infinit mai groaznic.
— Aici e cheia, Prudence! Aici e cheia! Asta e ceea ce trebuie să încercăm a vedea clar în oribila confuzie a acestei perioade… întrebare la oare trebuie să răspundem cu seriozitate şi bună credinţă. Este întrebarea care mă torturează. Dacă Hitler învinge, va fi de o mie de ori mai dezastruos, mai infam?
— Dar nu e nici o îndoială! Gândeşte-te numai la prigonirea evreilor. Nu poţi tăgădui că actele Iui de cruzime…
— Nu tăgăduiesc. A fost fapta crudă, ignobilă a unui demagog, susţinut de un număr de privilegiaţi odioşi din ţara lui şi din alte ţări care, spre profitul lor, s-au folosit de cele mai abjecte şi venale procedee, în timp ceel se unea, nestingherit, la putere. A fost fapta unui codoş. A unui om care a încurajat josnicele porniri şi prejudecăţi de masă cu aceeaşi neîndupleoare cu care împăraţii romani ardeau creştinii.
Dar urându-l pentru lucrul acesta nu înseamnă că istoria' îl va ignora… I-a împins pe oameni să muncească pentru el ca nişte sclavi, să mărşăluiaiscă pentru el… şi să învingă împreună cu el!
Numeşte asta cum vrei – triumful răului – dacă doreşti.
Conducătorii noştri au fost nişte laşi. E prea' târziu acum, ca în ultimul moment să ne chemi sub drapel şi să ne spui:Salvaţi-ne… salvaţi orânduirea noastră – în numele ajutorului de şomaj, al porrjenii care v-a ţinut – lihniţi de foame timp de douăzeci de ani – vă rugăm veniţi şi muriţi pentru ea şi pentru noi”.
Nu ne-au dat nici un ideal pentru care să luptăm.
— Dar, – Clive, rămân încă atât ea lucruri pentru care să luptăm, lu'cruri care nu-i pot fi luate, nici unui englez. Pentru acestea trebuie să luptăm! Trăim într-o lume a realismului.
— Realism, Prue! izbucni el în râs. Atunci numeşte-mă pe mine nebunul epocii voastre a realismului.
Poate că eu nu sunt decât un idealist pueril. Poate că ceea ce vreau eu e un Wilhelm Teii. Poate că ceea cevr,eau „eu e un Robert E. Leei, un Şir Riehard Granville2, un Montcalm3, un Washington, la Valley Forge, o Boadicea 4, o Ioana d'Arc.
Prue, noi am fost mult prea realişti şi, poate că în acest ev al realismului, eu aş fi dorit nişte oameni care să ne călăuzească, pe timp de pace, cu aceeaşi devoţiune şi spirit de autosacrificiu cu care copilandrii noştri englezi au murit la Dunkerque, în timp de război.
1 Robert E. Lee 1807-1870), general şef al armatelor feF derale în războiul civil.
— Richard Granville (1542-1591), 'navigator englez şi om politic. A fost celebrat de Tennyson în balada „The Revenge”.
(N. trad.)
3 Montcalm Louis (1712-1759), general francez, a luptat în Canada împotriva englezilor. (N. trad.)
4 Boadicea, regina Icenienilor (Norfolk) a condus revolta împotriva romanilor, învinsă, s-a otrăvit în anul 61 e.n. (N. trad.)
Nu, Prue, nu ai dreptate. Eu am luptat, şi, într-un anumit fel, cred că voi lupta din nou. Dar va trebui să fie pentru ceva mai onest şi mai real decât cuvintele care ni se servesc acum. Pentru ce luptăm? Pentru democraţie? Şi democraţie pentru cine? Pentru noi?
Pentru alţii?
Democraţia este forţa omenirii. Ea nu poate exista dacă omenirea nu crede în ea. Dar crede oare în ea?
Există o singură ţară pregătită în această clipă să ni se alăture şi care să ne spună clar şi răspicat: „Democraţia ne priveşte şi pe noi, în egală măsură. Aşa că vom lupta alături de voi până la capăt şi vom muri împreună cu voi!” Există una singură?
Atunci sânt îndreptăţit să spun, că, dacă nu există nici o singură ţară care să lupte pentru democraţie,.eu, personal, nu v^ri lupta pentru a impune democraţia oricărei alte ţări. Ştiu însă foarte bine pentru ce anume as lupta? As lupta pentru speranţa într-o Anglie nouă cu necunoscutele ei'virtuţi, dar în nici un caz pentru vechea Anglie ale cărei vicii le cunosc prea, bine.
— Dar trebuie să luptăm!
— Nu trebuie să luptăm.
— Ce altceva ne rămâne de făcut?
— Ce altceva? Să ne folosim creierul, pentru numele lui Dumnezeu. Să raţionăm ca nişte fiinţe omeneşti, nu.să ne purtăm ca nişte animale, şi să ne străduim a vedea limpede ce previziune ne face viitorul. Să semnăm pacea. Oricum, asta vom face în cele dinXirmă, aşa că de ce n-am face-o acum?
La ora asta suntem singuri, fără nici un aliat. Noi nu putem trece o armată pe continent şi-să-i batem. Afară de cazul că ne bombardează până la distrugere, nici ei nu vor putea aduce o armată aici şi să ne înfrângă. Deci, ce-o să urmeze? Gândeşte, gândeşte, te rog! Fii o fiinţă omenească. Foloseşte-ţi capacitatea.de a judeca logic şi spune-mi ce-o să urmeze?
O să urmeze un impas, starea de stagnare care este cel mai oribil lucru într-un război. Fiecare parte va încerca să înfometeze populaţia celeilalte părţi. Vor fi scufundate vapoare. Va fi o blocadă care va opri aprovizionarea cu alimente.
Pentru toată lumea,în afară de privilegiaţi!- Aia se vor ghiftui pe săturate.
— Oh, Clive. Raţionalizarea este aceeaşi pentru toată lumea. *
— Dacă vrei 'să fii realistă, cel puţin fii' o realistă consecventă. Raţionalizarea este numai pentru săraci, întotdeauna vor exista produse alimentare de Itfx ce nu vor.fi raţionalizate. Cartelele asigură săptămânal maselor carne de vită în valoare de un florin… dar hotelurile au iepure, calcan, langouste, fazan, căprioară, stridii, prepeliţă şi unde poţi manta până-ţi vine rău, fără ca cineva să pomenească măcar de. cartelă! Aşa că noi putem mânca liniştiţi la.nu-prea-minunatul nostru hotel atâta timp… atâta-timp cât ne ajung banii mei. Atâta timp cât îmi ajung banii pentru articole _ de lux, nu voi muri de foame şi nu voi duce lipsă de nimic.'
Dar oamenii săraci, muncitorii, care au bani puţini doar pentru strictul necesar? Hrana lor va fi raţionalizată şi tu ştii asta prea bine, şi eu ştiu asta prea bine, căci acum noi înşine huzurim în afara raţionalizării.
Acest război va însemna mizerie de lungă durată, şi înfometare pentru toţi.exceptând privilegiaţii popuj laţiei civile în scopul de a-i învăţa pe. oameni să accepte Io viaţă încă şi mai nenorocită, şi mai umilă, în mai mare l măsură guvernată de teamă şi ură, o viaţă care va slăbi l vitalitatea copiilor în creştere şi capacitatea reproductivă a adulţilor pentru a altă generaţie de aci înainte.
Vor urma nestăvilite şi îngrozitoare bombardamente asupra oraşelor în care civilii – femei şi copii – [vor fi zdrobiţi, sfâşiaţi în oribile bucăţi de carne si, dacă moartea nu se va milostivi de ei, vor rămâne să trăiască [cu maxilare sfârtecate, „picioare smulse, feţe desfigurate atât jjje respingător încât îţi vei întoarce capul dacă vei j trece pe-stradă pe lângă ei.
— Nu vor îndrăzni să bombardeze oraşele în felul J acesta, – se vor teme că putem face şi noi acelaşi lul'cru.
— Nu vor îndrăzni să ne bombardeze? Oh, Prue, l Prue, Prue! Gândeşti la, fel cu generalii care îşi imaginează că trupul unui englez este mai impenetrabil la gloanţe decât trupul unui polonez. Ce te face să crezi că indivizii care au bombardat Varşovia şi Roterdamul transformându-le' în infernale mormane de moloz şi carne omenească vor avea o nobilă reţinere de a face la fel cu oraşele din Anglia? Chiar acum, în timp ce” vorbim, bombardează coasta aceasta. Sunt bombardamente minore, neînsemnate, e adevărat. Dar peste cât timp va veni rândul „Londrei? Sute de avioane deasupra Londrei?
Oh, va fi făcut cu mai multă delicateţe, cu mai multă deferentă, amândouă părţile văraând lacrimi de crocodil, dar va fi făcut.
Prudente Cathaway! Tot atât. de. adevărat aşa „cum stau eu aici în întuneric, pe această stâncă, cu primele avioane ale marii bătălii zburând deasupra capului…
— In căutare de obiective militare. Acelaşi lucru îl facem şi noi, îl întrerupse ea.
— Ascultă-mă. Aşa precum stau eu aici, aşa să-mi ajute Dumnezeu, lasă-mă să-ţi spun două cuvinte. Unul ţi l-am spus deja: subnutriţie. O să-ţi spun altul: represalii, învaţă cuvântul acesta! Represalii! învaţă-l şi nu-l uita, iar când vei ajunge să-i înţelegi semnificaţia îngrozitoare adu-ţi aminte că un om neinstruit, un semidoct prevăzuse lucrul acesta, cu mult înainte. Represalii! Este un cuvânt pe care Anglia o să-l cunoască, e lacrima de crocodil pe care o vor vărsa făţarnicii ambelor naţiuni şi blestemat să fie acela căruia o să-i curgă primul.
Noi o să-i bombardăm căile ferate. El ne va bombarda porturile. O bombă va lovi o casă de lângă docuri, o ploaie de schijeva cădea pe un spital. Şi amândoi vom începe să ţipăm în gura mare ca să ne audă lu~nea. După felul în care vom striga se va crede căsingurele ţinte lovite vreodată de inamic au fost spitalele, maternităţile, azilurile de bătrâni, căminele de copii, orfani, precum şi vechile, şi respectabilele catedrale. Amândouă taberele ne vom juca rolul după aceeaşi regulă.
Apoi, după ce amândoi vom fi strigat destul d? tare şi' destul de mult pentru a ne convinge chiar şi pe noi îftş'ne, fiecare de absurda monstruozitate a celuilalt, ne vom smulge măştile. In sfârşit, vom avea ceea ce doream în realitate. Dacă aşteptăm cât trebuie, vom avea scuza pentru această catastrofă. Şi atunci o să şuierăm printre dinţicuvântul acela. O să rostim: Represalii!
Vocea lui coborî, joasă, în timp ce Vorbea.
Va urma atunci un lucru care va face ca faptele vizigoţilor şi ale pieilor-roşii, sau chiar isprăvile lui Tamerlan x, care a construit o piramidă dintr-un milion de ţeste, să pară de un amatorism desuet. Ne vom porni atunci pe
1 Tamerlan sau Timur Lenk (1336-1405), născut lângă Samarkand, fondatorul celui de-al doilea imperiu mongol. (N. trad.) un adevărat masacru şi vom continua să ne masacrăm întar-un inutil proces de odios şi lent război de uzură. Oh, desigur că ei vor începe primii, sunt convins de asta. Pentru că ei au mai multe avioane'. Lor le va fi cu mult mai uşor să zboare deasupra noastră de la o distanţă de o sută cincizeci de kilometri decât nouă care o să trebuiască să ajungem deasupra oraşelor lor de la o distanţă de opt sute de kilometri. Fiecare din avioanele lor vor avea de cinci ori mai mare putere de foc decât ale noastre.
Iar pe deasupra noi suntem englezi. Noi suntem oameni de onoare… ca să spunem lucrurilor în modul tău de exprimare? Ei vor fi primii care vor face-o deoarece e cât se poate de evident că ei trăiesc într-o epocă a realismului şi într-o lume a realismului.
Realism! Să fim şi noi realişti si, resemnaţi, să privin fără cârtire, cu ochii mari deschişi cum evenimentele la care am acceptat să fim implicaţi nu pot duce decât la un singur lucru: oraşele noastre vor fi nimicite, vor fi transformate în pulbere, noapte după noapte, până când puţinii supravieţuitori vor învăţa să trăiască ca troglodiţii, ' întorşi la starea de om al cavernelor.
— Dar, Clive, nu putem abdica în faţa unor forţe care ar face aşa ceva! Mă uluieşte că vorbeşti atât de inconsecvent.
— Sini: inconsecvent? Ascultă-mă. Eliberează-ţi mintea de tot ceai auzit până acum. Să semnăm pacea. Să uităm ca ani de-a rândul Hitler a fost socotit un omuleţ caraghios cu o mustaţă ca a lui Charlie Chaplin,. Să admitem că ol este unul dirr cei mai neîndurători realişti ai lumii… un realist şi un las – căci amândouă înseamnă acelaşi lucru – al cărui realism a sesizat cu claritate dincolo de ştiinţa generalilor săi şi a politicienilor care îi erau potrivnici. Este un realist.
El o să ştie că Anglia va veni la masa păcii ca o naţiune tenace, neîngenuncheată, şi va trebui să ni se adreseze în această lumină. O să dorească o Europă nouă la cheremul lui, o redistribuire a coloniilor. Şi de cernu? Nu siut de acorţl că' tineretul englez să moară pentru coloniile din Africa. Dar sunt întru totul de acord ca falşii rnartiri, făţarnicii conducători să pună capăt împilării exercitată sub lozinca misiunii sacre a oamenilor albi. Nu există nici o lege lăsată de la Dumnezeu care să spună că Anglia trebuie să. administreze junglele,'ci doar legea că noi am ajuns acolo primii şi le-am înşfăcat.
De ce să nu-i lăsăm şi pe alţii să le deţină un timp?
Nu-nii pasă câtuşi de puţin în posesia cui se află. Iar dacă vrei să-mi vorbeşti despre materii prime, o să-ţi spun că nu sunt dispus să-mi ofer viaţa pentru bătrâna companie petrolieră Shell şi nici pentru corporaţia industriilor de cauciuc.
— Asta e doar vorbărie, Clive,. Ştii foarte bine că industria asigură existenţa populaţiei, a populaţiei muncitoare.
— Şi existenţa lor a fost chiar atât de roză în ultimii douăzeci de ani în condiţiile instabilităţii financiare a Angliei, încât ar putea fi mai rău pentru ei? Poate că ţara asta are nevoie de o schimbare. Poate că vechea noastră nnduială are nevoie să fie scuturată puţin.
— Doreşti să vezi ţara asta nazificată? Nu cred că doreşti asta. Vrei doar să te cerţi cu mine. Ar însemna sfârşitul oricărei libertăţi!
— Prue, un bărbat poate să moară pentru libertatea lui, fără a se plânge. Dar când copiii lui se vaită de foame, el e în stare să-şi vândă libertatea pentru o pâine şi să se declare mulţumit că a f acut, un troc convenabil.
— Eu le vreau pe amândouă, libertatea şi pâinea.
— Eu^ de asemenea. Dar democraţia din Anglia ne-a făcut ca ani de-a rândul să ne întrebăm pe care, din acestea două, să o alegem.
— Eu Voi lupta pentru amândouă şi consider că este o bătălie îndreptăţită, spuse ea.
Se strecură apoi de sub braţul lui şi se întinse pe iarbă.
O simţi cum se retrage în ea, cu răceală, îndepărtându-se de el la mulţi kilometri.
— Foarte bine, zise el atunci. Nu eu am vrut să vorbesc despre asta. Tu ai fost aceea care ai insistat.
Un timp, ea nu răspunse şi el se întoarse spre ea mânios, dar apoi furia lui se risipi.
— Foarte bine, continuă el. Ţi-am spus că nu vreau să te fac să-ţi pierzi credinţa în Moş Crăciun. Şi e posibil ca eu să greşesc întru totul. Dar jur că astea sunt lucrurile care m-au frământat. Astea sunt lucrurile la care m-am gândit, care s-au învârtit fără încetare în capul meu până când mintea începea sas mă ardă şi care nu-mi dau pace. Şi jur pe Dumnezeul meu că eu cred cu mai mare convingere în gândurile mele decât în oamenii aceia care au lăsat ca Imperiul Britanic să decadă într-atât în ultimii douăzeci de ani. Deci având convingerea în propriile mele credinţe pentru ce aş mai lupta în acest război?
Ea rămase nemişcată o vreme, apoi vocea ei se auzi limpede, sec.
— Ai putea lupta pentru Anglia.
— Anglia, murmură el.
Deodată, ea se ridică brusc şi începu să vorbească cu vehemenţă”
— Da, Anglia. După felul în care pronunţi cuvântul acesta s-ar putea crede că înţelegi exact ce vreau eu să spun. Mi-ai enumerat toate acele lucruri pentru care, după cum îţi spune mintea ta, nu trebuie să lupţi. Care sunt însă acele lucruri pentru care inima ta îţi spune că trebuie să lupţi?
— Ce lucruri?
— Întreabă-ţi inima.
— Eu nu gândesc cu inima. Spune-mi tu câteva. Spune-mi şase din ele.
— Oh, n-o face pe oratorul iscusit. Cel puţin nu cu mine.
Rămaseră un timp tăcuţi, fiecare rumegând mânia lui.
Într-un târziu ea vorbi din nou, calm, încetişor.
— Foarte bine, o să încerc să-ţi spun eâteva. Dacă cineva mă întreabă ce este Anglia, înseamnă că-mi stoarce răspunsul… pentru că tot ceea ce este ea nu poate fi rostit… iar dacă o faci, rostirea însăşi o profanează şi o preschimbă în ceva tot atât de ostentativ şi facil ca un cântec popular.
Dar deoarece tu şi cu-mine suntem ceea ce sâhtem şi am fost ceea ce am fost, o să încerc să ţi le spun. Numai că… sunt lucruri greu de exprimat, Clive… sunt lucruri intangibile, uşor de luat în derâdere, – iar tu o să le ridiculizezi.
Îl năpădi dorinţa de a o mângâia pe obraz şi se simţi ruşinat de enervarea lui dinainte.
— Asta nu, şopti el. Asta nu, ştii că n-aş face-o.
— Dar chiar dacă ai face-o, continuă ea, n-ar altera nimic din ele. Dacă aş spune…
Se opri, căutând cuvintele. El privea cu încordare întunericul deasupra Canalului.
— Dacă aş spune că Anglia e Shakespeare şi acoperişurile de trestii şi peisajul de ţară ai putea lua în derâdere.
Pentru că aceste lucruri au mai fost spuse iar eu nu sunt destul de deşteaptă pentru a găsi cuvinte noi care să le dea o altă prospeţime. Dacă as spune că ea înseamnă… vorbitorii din Hyde Park, liberi să exprime ceea ce doresc şi cuviincioşii poliţişti din colţ… şi aceste stânci pe care ne aflăm şi Drake ', viu în memoria noastră… ai putea strâmba clin buze cu dispreţ.
Dacă aş spune că ea înseamnă Magna Carta şi tot ceea ce cuprinde cuvântul acesta… libertatea omului de rân-d care a izvorât din ea… şi.faptul de a spune fără teamă ceea ce gândeşti, şi certitudinea că propriul tău cămin, oricât de mizer ar fi, e totuşi castelul tău, şi toată moştenirea de libertăţi care i-a fost transmisă omului din zilele noastre.: al putea râde, deoarece sunt lucruri care s-au mai spus.
Dacă as spune că Anglia este zgomotul înfundat a!
bătătorului la cricket şi pădurea cu desişuri de ferigi şj arbori minunaţi înălţându-se spre cer, dacă as spune că e splendoarea copacilor înfloriţi în luna mai şi covorul albastru al zambilelor sălbatice mirosind ca-n' paradis, şi ploaia şi strălucirea soarelui şi verdele binecuvântatelor noastre clrnpii… dacă.ţi-aş spune că sunt ciocârliile care mâine dimineaţă vor cânta aici, zburând spre înaltul cerului, mâine şi mereu, de-a pururi f dacă aş spune că e strigătul băiatului care vinde ziare la colţul străzii, sau claxonul unui taxi, sau sacadata şi vesela flecăreală-nocturnă '& unui trecător vorbind în limba lui stâlcită de periferie, sau vechimea şi prestanţa oraşelor noastre… ceaţa şi verdele ierbii, vocea suavă şi pielea mătăsoasă a fetelor noastre… sau acea noţiune de fair play pe care noi am dat-o întregii omeniri… dacă ţi-aş spune că Anglia înseamnă toate aceste lucruri la un loc, ai putea să mă iei în derâdere deoarece cuvintele astea au fost rostite de atâtea ori înainte, încât li s-a,şters strălucirea sau au pierdut înţelesul.
Dacă as încerca să-ţi spun că ea înseamnă toate acele lucruri ce fac mândria, voioşia şi bucuria calmă a poporului englez… as folosi cuvinte prozaice care le-ar minimaliza.
1 Sir Francisc Drake.(1540-1596), vestit navigator englez, amiral, primul englez care a navigat în jurul lumii. (N. trad.)-
Oh, Clive, eu sunt în stare să înţeleg aceste lucruri intangibile care le port în mine şi ştiu că ele sunt moştenirea noastră, a tuturor… lucruri minunate,'ânălţătoare, ce nu pot fi disecate şi analizate ca apoi să rămână totuşi neatinse, exact după cum nu poţi rupe în bucăţele o floare pentru.a o examina minuţios şi apoi s-o faci la loc precum a fost înainte. Dar ele sălăşluiesc în mine.
Tăcu un timp apoi continuă cu o voce mai calmă: îmi spui că am avut coducători nepricepuţi, iar eu pot să adaug că şi înainte am avut conducători nepricepuţi… dar au venit şi au plecat. N-ai decât să râzi dacă-ţi spun că acele intangibile lucruri din mine sunt Anglia… dar nu şi proastele guverne şi miniştrii incapabili. Tu mă poţi contrazice, îmi poţi răsturna argumentele, zeflemisincl acele lucruri care există… dintotdeauna… eterne ca primăvara sau puterea sufletului de a se îndrăgosti. Dar aceste lucruri vor exista de-a pururi.
Eu nu ţi le pot explica dacă tu refuzi să le înţelegi dincolo de neputinţa cuvintelor. Dar o să te fac să înţelegi, Clive. O să te fac să înţelegi!
Anglia, Clive, este… este căpitanul Allen… şi JVIonty… şi băieţii care zăceau aliniaţi în rânduri în Douai.
Şi eşti tu… eşti tu, Clive, eşti tu. Anglia eşti tu, retrăgându-te pe drumul din Douai şi stând în apă până la gât la Dunkerque. Căci Anglia e cea care a ajutat oamenii mai slăbiţi să se caţere în bărci în loc să te fi urcat tu, care ai rămas urmărind cu privirea ultima barcă ticsită la refuz, ştiind că va trebui să mai zaci o zi pe plajă şi să tragi cu puşca ta neputincioasă în bombardiere. Asta e Anglia, Clive.
Căci tot.ceea ce osii tu, sânge şi oase şi minte şi inimă şi spirit, a fost făurit de Anglia… fiecare părticică din tine. Şi chiar dacă nu înţelegi celelalte lucruri, pe acesta îl înţelegi. Trebuie! Şi c;r;d robeşti acest cuvânt, Anglia, trebuie să simţi şi tu ceea ce nlmt şi eu… ceva ca o' căldură care Iţi umple inima, ceva ca o muzică ce emoţionează dincolo de pul'.-;xa (',emoţiona a oricărei alte rmiâ'iei. Nu simţi şi tu î;: km,,-iic: în drc-uiul inimii?
E'-te un singur cuvânv, CMvo Anglia, îi rostesc şi prin.
gnu! îrni trec toate lucri:;-;!': ].<>- '..:re ţi!e-am spus şi uneori. doar pronunţându-1… do.'i;: vceva m;i mult decât se poate indura. Şl… astea smt lucrurile… ţi tu trebuie să mergi înapoi şi să lupţi pentru ele.
Deoarece şi asta, de asemenea, înseamnă Anglia. Fiind convinşi că nu vom fi înfrânţi, fiind convinşi că nu ne vom da bătuţi chiar de-ar fi să piară ultimul dintre noi… atunci nu vom fi înfrânţi,nu vom fi! Da, nu vom fi!
Apoi ea tăcu şi rămase aşa, neclintită, un răstimp atât de lung încât el întinse mâna prin întuneric şi o atinse.
— Foarte bine, spuse el. Foarte bine. Numai că nu trebuie să faci din mine un erou. în definitiv, am luptat pentru viaţa mea şi oricare om, Monty, Allen, oricare, luptă aprig când e vorba de aşa ceva. Oricare om din oricare ţară. Vitejia şi chiar eroismul nu sunt prerogative unice ale nici unei naţiuni.
Cât priveşte celălalt lucru, – dacă pentru tine Anglia înseamnă atât de mult, atunci mă bucur pentru tine.
Aproape că-mi doresc să însemne şi pentru mine acelaşi lucru, dar nu e aşa.
— De ce pentru tine nu înseamnă acelaşi lucru, Clive? Ar fi putut foarte bine!
— Nu, n-ar fi putut. Pentru că într-un anumit fel ai dreptate. Dacă eu sunt ceea ce sunt – dacă Anglia m-a făurit aşa cum sunt – atunci tot ea mi-a dat îndoielile şi confuziile în egală măsură în care mi-a dat celelalte lucruri din care sunt alcătuit. Şi nu mă pot debarasa de ele deoarece… ei bine, îţi aminteşti ce spune Ulise: „Sunt o părticică din tot ceea ce am cunoscut”.
— Atunci şi tu eşti o părticică din mine şi din tot ceea ce gândesc eu, Clive.
— Nu, Prue. Eu sunt o părticică din lucrurile pe care le-am cunoscut timp mai îndelungat şi le-am simţit cu mai multă amărăciune… lucruri care… e prea târziu să vorbim despre ele acum.
— Dar trebuie să mi le spui. Şi eu ţi-am spus ceea ce mi-a fost atât de greu să exprim. Spune-mi, Clive.
Poate că nu sunt decât temeri si…
— Nu, nu sunt temeri.
— De unde ştii? îţi aminteşti, ai zis că te simţi în stare să vorbeşti cu mine, nu-i aşa?
— Da.
— Atunci, spune-mi. Nu vorbeşti cu oricare altul, ci cu mine.
— E-n regulă. O să încerc să-ţi spun, Prue. Mi-ai mărturisit ce înseamnă Anglia pentru tine, şi-ţi repet că eşti norocoasă. Acum o să-ţi spun ce înseamnă Anglia pentru mine.
Ea observă că vocea lui deveni dintr-o dată mai stridentă, mai ascuţită.
Înseamnă să umbli de colo-colo, la nesfârşit, până când ţi se subţiază talpa pantofilor, nutrind speranţă peste speranţă că în următorul loc la care te vei duce vei găsi de lucru.
Înseamnă să accepţi orice slujbă, indiferent cât de înjositoare, de dezgustătoare sau incompatibilă cu năzuinţele şi ambiţiile tinereţii tale.
A însemnat o copilărie plină de privaţiuni… atunci când viaţa ar fi trebuit să fie mai mult decât oricând minunată, echilibrată.
Prue, eu nu acuz pe nimeni, îţi spun doar că sunt o părticică din tot ceea ce am cunoscut – statul la cozi în timpul războiului şi raţionalizarea alimentelor sunt pri- '(mele mele'amintiri. A însemnat pribegia şi lipsa de lucru şi latura murdară a vieţii şi nici o compensaţie în schimb.
Jachetele roşii de vânătoare! Week-end-uri la ţară!
Costum de tenis alb, vesele partide de canotaj şi…” „Ah, dă-mi te rog sticla de Porto din 1894, amice!” sau „O să-ţi prindă bine un pahar de John Peel dimineaţa!”
Da, undeva există şi această Anglie pentru unii din voi. Dar nu este Anglia de care am avut eu parte.
— Ştiu, dragul meu, interveni ea. Să fii lefter şi să nu ai slujbă e îngrozitor de neplăcut.
— îngrozitor de neplăcut! Sfinte Doamne, nici măcar nu înţelegi despre ce vorbesc. Mizerie, sărăcie, lipsuri, foame.
— Ei. nu exagera retrospectiv pntru a-ţi justifica punctul de vedere. Ai rămas în viaţă, eşti sănătos, ţi-ai făcut o educaţie şi…
— Oh, Dumnezeule, oftă el. Apoi se ridică în picioare şi începu să râdă. Domnul să mă ierte că m-am înfuriat pe tine, zise mai departe. Dar acum o să-ţi spun.
Îmi dau seama că n-am folosit cuvinte destul de clare. O să-ţi spun. O meriţi pentru suficienţa ta burgheză, pentru obtuza incapacitate de a înţelege ce este viaţa dincolo de cercul tău restrâns. O să-ţi spun aşa cum n-am spus niciodată, nimănui.
O să ştii tot. Ai o noapte întreagă înaintea ta. Ascultă acum toată povestea băiatului cu care te-ai încurcat.
Tăcu o clipă apoi continuă cu capul plecat.
Ştii unde mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii?
În cele mai sărace mahalale. Zici că Anglia este o minunată ţâră verde? IVÎ-ain născut într-o stradă dosnică a unui cartier industrial, printre cocioabe dărăpănate de chirpici şi latrine iară canalizare. M-am născut printre cocioabe cum tu nici n-ai văzut vreodată şi m-arn zbătut de când pot să-mi aduc aminte să mă smulg din ele.
Cunoşti barem mirosul sărăciei? îţi dai seama cum e viaţa, acolo, chiar trăind-o împreună cu oameni curaţi, mân'dri, care luptă din răsputeri? Ai stat vreodată cu., orele, copil fiind, cu picioarele în cuptor pentru a-ţi vindeca degerăturile şi ştiind că plânsul tău e de prisos căci eşti prea sărac pentru a avea ghete în care să nu intre apă? Cunoşti măcar durerea fizică a copilăriei trăită în cocioabe? Ai stat vreodată ore întregi, singură, ţinându-ţi în palmă obrazul umflat în care dintele netratat te doare şi coace?
Ai stat vreodată zile în şir lângă soba de gătit ţinându-ţi o cataplasmă din miez de pâine pe falca tumefiată în locul unde aşchiile rădăcinii rămase de pe urma unei intervenţii neîndemânatice şi nepăsătoare lacabinetul dentar gratuit au început să putrezească în gingie… ai stat nenorocită, aşa zile în şir, îngrozită să mergi înapoi acolo unde te-au tratat în felul acela, răbdând durerea pentru că ştiai că eşti prea sărac pentru a avea un doctor bun, răbdând-o până când toată mizeria aceea ţâşnea într-un jet de sânge şi puroi şi aşchii de rădăcină în mânuţele tale tremurânde?
Vrei să ştii ce înseamnă sărăcia atât de totala încât fiecare factor esenţial de viaţă este cântărit cu răspunsul: Nu avem bani? Vrei?
Ea întinse mâna spre el.
— Este important ceea ce eşti acum, spuse. Eu aşa te văd! Nu e nevoie să-mi spui ce-ai fost înainte.
El o opri cu mâna.
— Nu. După cum vezi, sunt meschin. Vreau să-mi iau revanşa. O să-ţi spun tot. Acum. E dreptul tău să mă cunoşti. O să-ţi spun, o să-ţi spun lucruri pe care nu mi le spun nici măcar mie.
Căci nu, asta este oare ceea ce face fiecare bărbat o dată în viaţa lui, să stea jos şi să-şi istorisească unei femei povestea vieţii? Lasă-mă să-ţi istorisesc povestea vieţii mele. Cu diferenţa că, în general, astfel de poveşti sunt mai drăguţe, uneori chiar pline de nobleţe. A mea, însă, nici măcar nu a început cu demnitate.
Ştii ce înseamnă'a creste ca un copil bastard? Crezi că-ţi poţi imagina asta?
Ea trase adânc aer în piept şi întinse repede mina.
— Eşti o fiinţă omenească, C'.ive. în ziua de azi oamenii nu fac nici o vină copilului născut nelegitim. Au mai multă înţelegere astăzi…
— Oh, nu-i aşa? Poate în mediul tău, cla. Dar nu oamenii din lumea mea. Noi avem vederi mai înguste şi o moralitate mult mai rigidă. Noi suntem mai aproape de principiile primare ale vieţii şi ca atare urâm creaturile care reprezintă exemplul viu al abaterii de la morala noastră. '
Eu nu blamez modul îngust, mărginit, de a judeca al oamenilor mei. îţi spun doar că am un profund resentiment şi urăsc faptul că asta mi-a urâţit copilăria.
Un bastard! Afli ce. înseamnă asta cu încetul şi dureros, Ia o vârstă când eşti prea mic pentru a adopta, o atitudine filosofică… afli de ce vecinii nu vorbesc niciodată cu mama ta, de ce oricare copil de pe strada ta îţi este superior. Afli ce înseamnă asta când începi să mergi la şcoală, într-o zi când, pe neaşteptate, ceilalţi copii cu nespusa cruzime a copiilor, îţi aruncă cuvântul în obraz, pe stradă, în timp ce te duci acasă. Şi te duci acasă şi i întrebi ce înseamnă cuvântul şi nu ţi se răspunde, nu ţi se poate răspunde. ' în mediul de unde provin eu nu se dau explicaţii drăguţe sau filosofice sau logice. Copilul din flori al cuiva de familie bună – cât e de simplu! Gentlemanul cu pălărie de paie din fotografia ţinută în comoda mamei mele.
Vreun mucalit clin înalta societate care a făcut clasei de jos onoarea de a alege pe una din fetele ei cele mai frumoase, infuzând rasei inferioare o picătură de sânge albastru, plecând apoi vesel, cu inima uşoară şi cu sentimentul datoriei îndeplinite. Cineva… cine?
Nu afli niciodată. Nu ai nici măcar cosolarea de a şti.
Acolo de unde,provin eu, asemenea lucruri, nu se discută.
Nu-ţi acuzi propria ta mamă de adulter, îţi întorci pur şi simplu, faţă de Ia perpetua realitate care eşti tu însuţi. Singura ta modalitate de apăram este să-ţi ţii capul cât mai sus, pentru salvarea aparenţelor, dar înăuntrul sufletului tău îţi doreşti… îţi doreşti… îţi doreşti să poţi să te mai naşti o dată, în condiţii decente, cum se cuvine.
Lungă copilărie… fiind destul de mare pentru a te întreba şi a şti pe jumătate… dar prea mic pentru a şti de fapt şi a gândi raţional. Mult mai târziu înţelegi totul, Şi construieşti trecutul din prezent.
El se întinse pe spate şi rămase tăcut, ascultând bubu- ).
iţul tunurilor antiaeriene care se îndepărta undeva, de-a |lungul coastei. Apoi izbucni în râs. '.
M-am născut lângă o uzină de cocs. Primul rând din- '[„ tr-o autobiografie. Mă mir cum de ştiu lucrul acesta. l< N-am întrebat niciodată pe nimeni. Nici măcar nu pot j să-mi amintesc cu adevărat. Pur şi simplu ştiu, de câte | ori mă aflu într-un loc sau trec pe o stradă unde pluteşte un miros de fum gazos, sulfuros, mintea mea face un salt înapoi, la o fereastră de unde eu privesc un zid gol, de cărămidă. Trebuie să fi fost al unei uzine de cocs. Nu ştiu unde era casa. Dar îmi amintesc fereastra! Sunt fragmente de amintire desprinse de realitate, care mi se perindă prin minte. In timp ce mi se făcea baie în ligheanul de frământat pâine, în chiuveta de lângă fereastră, mă uitam afară la zidul uzinei de cocs, urmărind cum erau aşezate cărămizile, un rând erau puse în lung apoi un rând cu capătul mai îngust.
După un timp amintirile se leagă, cam pe când începi să mergi la scoală. Educaţia! Educaţia de masă sub îndrumarea unor oameni care mi sunt educatori de meserie cum nu sunt eu om de stat. Sumbre clădiri cenuşii, curţi asfaltate unde noi, învârtindu-ne într-un cerc monoton, alunecam pe pârtia de gheaţă lustruită ca o luminare, în timpul celor cinci minute care se numeau, Dumnezeu ştie de ce, recreaţie.
În şcolile acelea… ah, cât de departe de terenurile de joacă de la Eton… se practica greşita metodă a învăţatului pe de rost sub îndrumarea unor oameni plictisiţi ei înşişi până la limita nonimpresionabilităţii de întristătorul, dezolantul sistem… oameni nepăsători… unii din ei, abia acum îmi dau seama, erau de fapt patologic inapţi să se ocupe de copii. Oameni perverşi, uneori oameni cu mintea vlăguită, prea adesea muncitori mutilaţi care, în dezgustul lor faţă de viaţă, şi-au dezvoltat înclinaţii sadice.
Oameni care îşi începeau ziua luând în mod ostentativ un băţ de trestie pe care, cu grijă şi la vedere, îl puneau într-o sticlă cu apă aşa încât prin capilaritate să devină de trei ori mai greu.
Aşa cum îţi spun! Trestia este în apă şi apa este în trestie. Totul e pregătit pentru a începe cea mai nobilă din întreprinderi – educarea tineretului englez care va fi moştenirea zilelor noastre de mâine.
Prue, nu cred că as fi avut vreodată cea mai vagă bănuială de ce înseamnă educaţia în realitate, dacă în mod. cu totul accidental nu as fi întâlnit un om. Un om!
Un om pe care hazardul ţi-l scoate în cale pentru a-ţi schimba cursul întregii tale vieţi… făcând asta, cred eu, nu din ceea ce am putea numi dragoste pentru copii, ci mai curând fiindcă îşi iubea îndeajuns propriul lui suflet şi propria lui integritate pentru a-şi executa cu măiestrie, cu seriozitate, şi înţelegere misiunea lui.
Un om, printr-o întâmplare fericită… care te îndeamnă pe neaşteptate ca, din toată murdăria vieţii tale, să priveşti dincolo de cercul de obidă într-un tărâm atât de minunat şi de vast încât părea fără hotarJ. tărâmul raţiunii.
Ştii, în lumea mea copiii nu au prea multe jucării.
Cred că singura jucărie pe care am avut-o vreodată a fost o pereche de patine cu rotile, cele mai ieftine cu putinţă.
Ei bine, patinele şi acel an de scoală mi se înlănţuie ireversibil şi prosteşte în amintire ca fiind singurele momente cu adevărat fericite din copilăria mea.
Şcoala a încetat de a mai fi tortură şi spaimă şi intimidare, devenind dintr-0 dată un loc unde aflai ce înseamnă egalitate, înţelegere şi încurajare spre a gândi şi a îndrăgi judecata raţională.-
Apoi, deodată, tocmai când începi să raţionezi… când începe să răbufnească în tine dorinţa de a şti mai multe, de a învăţa mai multe, de a gândi mai mult, de a discerne mai mult, de a înţelege mai mult… deodată,,,, eşti de paisprezece anii Oh, Prue, am fost prea isteţ. Am absolvit cele opt clase cu un an înaintea celorlalţi şi totul s-a sfârşit. M-am trezit muncitor. S-a isprăvit cu învăţătura. *
Certificatul de muncitor şi prima pereche de pantaloni lungi. Şi nici măcar nu te răzvrăteşti împotriva acestui lucru. Nici măcar nu-ţi spui: mintea mea este ageră, eu vreau să ştiu, să înţeleg, să învăţ, poate mai târziu să-i învăţ pe alţii.
Îţi doreşti toate acestea dar în acelaşi timp ştii că există nişte lucruri rnai imediate de realizat. Prea mult timp ai văzut-o pe marna ta numărând bănuţii din vaza de pe cămin. De prea multe ori ai mâncat pâine cu margarina. La prea multe case în care oamenii mănâncă friptură de vacă în fiecare duminică ai adulmecat mirosul.
O viaţă întreagă ai trăit cu o jumătate de penny pe săptămână ca bani de buzunar.
Dar când ai isprăvit şcoala şi ai In mână certificatul… în fine, în fine, stă în puterea ta să schimbi toate acestea.
Eşti un bărbat de paisprezece ani. învăţătura este un vis: dar viaţa, asta e realitate!
Vei înfrunta viaţa pe propriul ei teren. Te vei arunca în vârtejul acestei lumi şi prin forţă şi trudăşi voinţă şi demnitate şi inteligenţă şi sârguinţă îţi vei face căminul curat şi îmbelşugat. Ai tăi vor avea mâncare şi îmbrăcăminte şi bani şi ghete şi ciorapi. Tu! Tu vei face toate astea!
Ştii prea bine ce ai de făcut. Ani de zile ai muncit, după orele de scoală. Ai fost vânzător de ziare, ajutor de măcelar, ai vândut mărunţişuri. Strigai în gura mare, noaptea: „Floricele'calde i” Ai supravegheat copiii vecinilor. Ai împins cărucioare. Ai curăţat prin vecinătate. Eşti copilul bastard al cartierului şi eşti recunoscător că oamenii sunt atât de buni şi trec cu vederea lucrul acesta, oferindu-ţi astfel de prilejuri.
Într-un anumit fel este chiar ceva rnăreţ. Deoarece eşti destul de mare acum pentru a începe, să vezi obiectiv, or asta îţi gâdilă orgoliul. Ştii cum este… şi înţelegi lucrurile astea, începi din locul cel mai de jos cu putinţă.
Cel mai'de jos clin tot ce-i rnai jos, pentru că începi de acolo de unde nu există nimic. Şi o să le arăţi tu lor. Şi toată lumea va fi rnmdră de tine.
Am început prin a fi ucenic tipograf sau cel puţin noi speram că voi putea ajunge asta. Mă încerca un sentimenrtiudat! Dar am început.
Îmi amintesc dimineaţa aceea,' cum ne-am îmbrăcat, cum rnama m-a luat de mână, cum tremuram amândoi în biroul întreprinderii. Oare nu cumva vor spune că sunt prea înalt sau prea scund sau nu destul de puternic sau că arăt prea slab. Amândoi tremuram, cred, la gânclul acesta. Dar eu eram îngrozit şi de altceva, îngrozit de teribila posibilitate că voi fi angajat ţi că voi fi lăsat acolo singur printre oameni străini şi maşini necunoscute.
Apoi, însă, m-am îmbărbătat singur gândindu-mă că asta e ceea ce trebuie să fac şi că astfel se va pune capăt celorlalte necazuri: anunţul din fereastră că vindem băuturi răcoritoare din plante, anunţul că spălăm rufe la domiciliul nostru; sau florile de hârtie pe care le făcea mama când nu mai găsea pantaloni pe care să pună petice.
Să faci flori de hârtie… din. când în când mama se oprea' să-şi şteargă ochelarii apoi se uita prin ei ridicându-i la lampa de gaz spunând: „O să trebuiască să mă duc la piaţă şi să încerc altă pereche”. Aşa îţi cumpărai ochelari. Te duceai la piaţă, te postai la taraba pe care erau înşiraţi ochelarii şi începeai să-i încerci, unul după altul, până când, în cele din urmă, cu răbdare şi după ^priceperea şi isteţimea ta, găseai o pereche care „ţi se potrivesc grozav”. Păstră un moment de tăcere, apoi continuă: Oare mistific? Nu ştiu. Nu cred că, stând aici pe faleză în toiul nopţii îţi spun ţie o poveste, ţie, o fată care acum, în clipa asta, nu simt că există cu adevărat… ci poate că mie' îmi spun o poveste pentrua încerca să aflu ce.anume m-a făcut să fiu aşa cum sunt, şi de ce sunt eu omul acesta care stă aici, cu toate slăbiciunile mele, cu nedumeririle mele, cu prejudecăţile şi cu puterea mea.
Nu poate fi plăsmuire, deoarece e o poveste adevărată… şi jur pe Dumnezeul meft că nimic nu o poate face mai puţin adevărată, nu o poate face mai puţin sinistră sau inutilă, mai puţin sordidă sau deznădăjduită.
Nu pot găsi cuvinte pentru a face ca această poveste să fie amuzantă sau frumoasă… dar accept-o că atare sau respingc-o, după cum doreşti.
A fost uşor să mi-o reamintesc stând aici aşa, pe întuneric, privind îndărăt şi urmărind toate câte s-au întâmi.'lat ca pe nişte scene clare într-un film de cinema pe care apoi îl povesteşti altcuiva care se află într-q altă lume, total diferită şi care nu poate să înţeleagă nimic.
Am obţinut slujba. Făceam clei pentru tuşul tipogra; fie. Clei pentru tuşul tipografic! Ştii ce-i cleiul pentru j tuşul tipografic, madame? Te-ai gândit vreodată care îi ''este consistenţa? Cum ajunge în bidoane? Măcar odată 1-ai atins, l*ai mirosit, ai căzut vreodată,, pleosc, în el, te-ai luptat cu ei să-l mesteci, i-ai inhalat putoarea insuportabilă? -
Splendidă substanţă! Astăzi e preparată de experţii în tuş tipografic ai departamentului poligrafic din fabricile noastre moderne, dotate cu tehnică de ultimă oră!
Eu eram ăsta. Eu eram întregul nenorocit şi blestemat de departament, un băiat iscusit şi plin de bunăvoinţă.
Iscusit şi plin de bunăvoinţă! Memoria cinematografică porni înapoi într-o succecsiune rapidă de imagini şi în faţa ochilor îi apăru o figură. Aproape de nerecunoscut. Da, acesta era el, el era copilul acela murdar, urât mirositor, răpciugos.
Braţe subţiri, scheletice, încleştate pe o lopată potrivită pentru un om mare. Atâtea lopeţi din sacul acesta.
Atâta colorant. Atâtea foi de gelatină lucitoare. Le vârai pe toate în cazanul special amenajat în curte. Treaba asta nu se putea face înăuntru… aristocratica ierarhie a şefilor, tipografilor şi legătorilor şi-ar fi dat sufletul în duhoarea care se răspândea când copitele de vacă începeau să fiarbă. \par Iţi organizai, totuşi, treaba cu 'mare eficienţă, înteţeai focul cu lăzile în care veneau bidoanele! Aranjai apoi bidoanele în rând pe o scândură. Amestecai cu lopata în cazan. Fierbeai conţinutul. Turnai cu lingura scârboşenia aceea împuţită care clocotea în băşici. Te stropea. Te ardea. Ţi se lipea de păr, de haine. Lingura era mult prea grea. De aici ţi se trăgea totul. Ţi se bălăbănea în mână. Te stropeai, mânj^ndu-te de sus şi până jos cu mizeria aceea… ajungeai o mişcătoare masă de gelatină blestemată.
Apoi puneai etichetele pe bidoane. Nu, mai întâi amestecai cu lopata în şarja următoare. In timp ce asta fierbea, puneai capace la bidoanele noi şi lustruite. Apoi lipeai pe ele etichetele. Aranjai pe urmă bidoanele astfel dichisite în nişte lăzi mai mici. Băteai cu ciocanul cuiele la capacele gata pregătite, după care le târai până la stiva de „produse finite” şi le aşezai una peste alta.
Cam pe atunci începea din nou să fiarbă porcăria din cazan şi porneai în fugă să pregăteşti un nou rând de bidoane. Pentru numele lui Dumnezeu, câte bidoane vei fi umplut în viaţa ta? Câte firme şi birouri şi întreprinderi din lume au putut folosi tot tuşul acela pe care l-ai făcut tu? Cine l-a folosit? Când? Unde?
Restaurantele… cred că îl foloseau. Ospătăriile ieftine pentru a-şi multiplica foile de meniu scrise întotdeauna cu violetul acela atât de palid încât nici nu se poate citi. Apoi se mai şi exporta. Copiştii din Rio de Janeiro şi Shanhai şi Bombay, trecând cu ruloul peste litere. Doamne sfinte, erai tu singur un întreg departament.
Dar mai erai, de asemenea, un paria. In prima zi, la prânz, când ţi-ai luat cutia de tinichea pentru gustare şi te-ai strecurat timid în clădire ca să-ţi mănânci pâinea cu margarina şi ceaiul, ai înţeles tot; fetele şi tipografii şi zeţarii strâmbau din nas şi-ai înţeles că erai motiv de mare supărare. Nu puteau să mănânce din cauza mirosului respingător pe care-l emanai.
Din ziua aceea ai început să mănânci afară; ţi-ai înjghebat un mic adăpost sus în grămada de lăzi pentru ambalaj. Te furişai acolo si, ca un animal, mâncai singur.
Erai izolat de lume din cauza unei duhori. Deci tot ce-ai izbutit a fost să ajungi un mic animal care muncea, care duhnea, care trăia într-o curte pietruită, a cărui viaţă se rezuma la cleiul pentru tuşul tipograf ier Şi care înţelegea că pentru ceilalţi apropierea lui era indezirabilă.
Ţi-ai făcut deprinderea ca, seara, când te întorceai acasă, să intri întâi în pivniţă unde îţi scoteai hainele şi te spălai într-un ciubăr, cada de baie a locuinţei voastre.
Te schimbai în hainele curate pe care mama ţi le atârna într-un cui. Iar asta îţi dădea întotdeauna un sentiment de mândrie.
El vorbi mai departe:
— Am făcut clei pentru tuşul tipografic. După un timp am obţinut o slujbă la un joagăr si…
— Bine, dar nu trebuia să fii ucenic tipograf? întrebă ea. Te-au concediat?
El zâmbi şi se întinse din nou pe iarbă.
— Prue, niciodată în viaţa mea n-am fost concediat, afară doar dacă se închidea fabrica. Nu, n-a fost ceva logic, cum ar fi de pildă, faptul de a fi concediat. Nu un motiv întemeiat, obiectiv sau rezonabil m-a făcut să renunţ la slujba aceea, ci doar ghinionul şi acel lucru nesăbuit care a marcat întreaga mea viaţă şi care se numeşte orgoliu.
Un an şi jumătate am făcut clei. In afară de mine mai erau înăuntru doi copii, folosiţi ca „băiat la toate” în tipografie şi care urmau la rând să ajungă ucenici. Mă rugam întruna ca unul din ei să-şi rupă piciorul sau gâtul.
Dar erau sănătoşi tun. Aşteptau şi ei ca cineva din superiori să moară şi atunci cu toţii am fi urcat câte o treaptă pe scară. Nu cred, însă, că tipografii mor vreodată. În orice caz n-a făcut niciunul asta într-un an şi jumătate cit am stat acolo. Eu n-am apucat să pun nici măcar piciorul în atelier.
La un moment dat… oh, asta-i o istorie nostimă. Alături de tipografia.noastră se afla o turnătorie de bronz şi s-a furat ceva de acolo. Nu ştiu exact ce, probabil nişte bucăţi de bronz, într-o scară, când m-am întors acasă, am găsit la noi un poliţist cu mandat de percheziţie. La început nu mi-am clat seama cine e şi chiar mi-a plăcut tipul. Nici un suflet nu mai manifestase faţă de mine un interes atât de. mare de la profesorul meu de scoală. După ce a căutat puţin prin casă, aşa ca o simplă formalitate, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus că sunt un copil bun.
Nu-ţi dai seama ce mare onoare este pentru tine ca legea în persoană să-ţi certifice că nu furi.
Numai că după treaba asta eu nu m-am mai putut îri.toaroe acolo.
— De ce nu?
— De ce nu? Pur şi simplu n-am putui. Nu pot să-ţi explic, afară doar dacă te-aş face să înţelegi cât de cit modul nostru de viaţă, acolo în lumea mea. Vezi tu, avem şi noi un sentiment al demnităţii – oricât ţi-ar apărea de paradoxal – care face parte din acel cod de viaţă de la care nu ne abatem. Mama mea plângea: „Toată viaţa am încercat, am tot încercat”. Nu spunea nimic altceva, dar prin asta se înţelegeau toate lucrurile pe care noi le ştiam şi le simţeam şi pe care nu cred că tu le-ai putea înţelege.
— Dar ce s-a întâmplat – de vreme ce nu furaseşi nimic?
— Oh, însemna că poliţia a fost la noi acasă şi toţi vecinii care priveau de după perdea ştiau, ori asta venea să ruineze ceva la care noi ne străduisem ani de zile. în lumea mea poliţia este o teroare. Simplul fapt de a fi anchetat sau de a-ţi intra în casă îţi ştirbeşte o anume mândrie, mândria că în faţa lumii exterioare căminul tău este o stâncă de neclintit. Oh, nu-ţi pot explica.
Dar era de la sine înţeles că nu mă mai puteam, duce înapoi. Fără îndoială că firma dăduse adresa mea, deci eram suspectat, în ciuda tuturor „vorbelor bune” puse pentru mine de către cineva în faţa căruia mama se umilise, rugându-l smerit să mă ajute să obţin slujba. După o astfel de treabă nu te mai puteai întoarce. Nici dacă ai fi murit de foame.
Presupun că a te priva singur de o slujbă este o slabă apărare sau răzbunare. Dar este singura care îţi rămâne, exact după cum unii oameni fac greva foamei şi mor pentru un principiu.
Aşa că nu m-am mai întors acolo niciodată. Am început să învăţ a umbla după lucru. Am,început să învăţ a bate drumurile.
Asculţi toate acele umilitoare prelegeri despre „minunatele prilejuri” care se oferă din belşug copiilor săraci şi sârguitori, numai ca să afli că sunt slujbe fără nici o perspectivă. Nenumărate posturi în industrie care foloseau munca minorilor dar care durau doar atât cit timp te aflai într-o anumită grupă de vârstă. Iar când depăşeai această limită şi împlineai o vârstă la care salariul trebuia să fie mai mare, ei bine, apărea întotdeauna o nouă recoltă anuală de băieţi isteţi şi plini de râvnă care să-i în-' locuiască pe cei de vârstă ta.
— Şi ce-ai făcut?
În urechi îi suna vocea ei… de cât timp pusese oare această întrebare? Ce-a făcut? Aduna rumeguşul din spatele fierăstrăului la joagăr, punea şi scotea bobinele la maşinile de ţesut într-o ţesătorie. Muncise într-o fabrică de imprimat pânzeturi – împi.ngând un cărucior de la un capăt la altui al pardoselei. într-o topitorie de alamă. Nu, asta s-a întâmplat.după ce a fost vânzător într-o dugheană de peşte.prăjit. A urmat apoi atelierul de reparat biciclete şi motociclete, alături de bătrânul Goshie, dacă bietul bătrân n-ar fi murit, în felul lui, Goshie ata era un om minunat. După aceea linia de asamblare în uzina de articole de fierărie si…
— Oh, răspunse el, arn făcut nenumărate lucruri. Eşti nevoit să'âncerci încolo şi încoace căci există perioade de stagnare, falimente, greve, scăderi de producţie etc. Dar n-am fost niciodată concediat.
Vezi, mai am şi acum mândria celor din clasa de jos.
N-am fost niciodată concediat, întotdeauna am avut recomandări nemaipomenite. Recomandările mele! „Purtătorul acestor… etc.”
Cu timpul înveţi a vânn o slujbă. Devii expert în cea iriai grea dintre slujbe, aceea de a vina o slujbă. O slujbă e o slujbă, dar a obţine' tina este o profesiune, aproape o artă.
Înveţi să'accepţi orice muncă. Orice'ar fi fost, m-am identificat cu ea!
La început… nu, nu ştiam că e vital să te prefaci că ştii tot, deşi eram ager şi aveam bunăvoinţă.
Si a fi prea, onest nu-ţi aduce un număr prea mare de rezultate pozitive, după cum spun experţii în obţinerea de slujbe. Ulterior am învăţat mai bine cum să mă port.
Înveţi să spui da, cunosc meseria asta. O cunosc perfect.
Şi după ce te angajează, dacă eşti iuţeşte uiţi în jurul tău. Ceilalţi tovarăşi, înţeleg. 'Nici măcar nu trebuie să spui: hei, frăţioare, arată-mi cum merge, îşi dau seama din clipa în care te aşezi în faţa maşinii tale. în general sunt foarte cumsecade… şi când maistrul nu se uită, se reped să-ţi arate. E curios cum se înţeleg între ei oamenii care muncesc. Nu le place să te vadă că furi o meserie sau că, pe jumătate calificat, le şterpeleşti locul de muncă.
Dar înţeleg foarte bine ce înseamnă a fi neştiutor şi te învaţă anumite lucruri, iar dacă eşti destul de deştept şi mai ciuguleşti câte ceva pe ici pe colo sau deduci singur, atunci nu au nimic împotrivă. Dacă nu reuşeşti însă în trucul ăsta, afară cu tine. Sau dacă maistrul este o bestie, te pândeşte şi atunci nu rămâi acolo niciodată mai mult de o jumătate de zi.
A fura meserii! Am furat şi eu, la rândul meu, multe meserii, pot să fac toată instalaţia electrică într-o casă sau instalaţia de apă şi canal, pot să descifrez un proiect şi să prelucrez.mecanic o parte din el cu o perfectă precizie. Pot să manipulez radiotelegraful unui vapor sau să stau în faţa oricărei maşini industriale şi în zece minute să-i înţeleg tot procesul de producţie. Asta este modalita,tea de a deveni expert. Te înveţi pe tine însuţi.
Deci continui să lucrezi, schimbi meseriile, te muţi dintr-un loc într-altul, înaintezi în vârstă şi începi să te întrebi unde şi când se va realiza ambiţia şi râvna ta… până când, într-o bună zi soarta îţi scoate ceva în cale. Bump!
Te arunci cu capul înainte.
Şefii acelei întreprinderi te simpatizează şi în faţa ta se deschide perspectiva minunată de a putea ocupa imediat acest post dacă…
Şi dintr-o dată înţelegi în ce fel viaţa şi-a bătut joc de tine. Nu ştiai nimic de existenţa acestui dacă. Cunoştinţele tehnice. Avem pentru asta un cuvânt care se scrie cu literă mare. Iţi lipseşte Educaţia.
Dintr-o dată, într-o singură,zi înţelegi totul. Inteligenţa, puterea de voinţă, energia – nu sunt suficiente.
Un individ trebuie să aibă, de asemenea, educaţie. Educaţia este… este ceva pe care ceilalţi oameni o au şi tu nu o ai. Simpla ta dorinţă de a o avea aduce averi acelora care conduc nişte şcoli şi fac reclamă în ziare şi reviste: „Doriţi să deveniţi expert în radio, sau inginer hidraulic, sau mecanic auto? Toţi aceştia câştiga salarii uriaşe, înscrieţi-vă chiar azi la cursurile noastre. Sute de posturi aşteaptă oamenii cu înaltă specializare.”
Dumnezeule, toată afacerea asta e de-a dreptul lamentabilă. Copii roşii de ambiţii arzătoare, studiind noaptea, dar mulţi dintre ei nefiind în stare să-şi plătească până la capăt cursurile. Sau se trezesc brusc în faţa faptului că nu pot realiza lucrul acesta deoarece părăsiseră şcoala mult prea devreme. Cea mai mare inteligenţă şi voinţă nu modifică faptul că există elemente fundamentale de matematică, geometrie şi chimie şi care la tine sunt uriaşe spaţii goale. Primul lucru pe care 11 ai de făcut este să te întorci şi să reiei totul de acolo de unde l-ai abandonat la paisprezece ani.
Încerci să te întorci, dar descoperi că obişnuinţa de a te concentra s-a topit repede chiar şi în puţinii ani de muncă inutilă, bestială, abrutizantă. Nu eşti nevoit doar să înveţi fapte. Eşti nevoit să înveţi a învăţa din nou.
Aşa că pe măsură ce, unul câte unul, ţi se dezvăluiau mistere, treptat îţi recăpătai şi deprinderile minţii. Frecventai biblioteci. Te înscriai la'şcoli serale. Citeai pagini întregi ce păreau fără sens, cărora mintea ta rtu le putea pătrunde înţelesul. Adormeai cu capul pe cărţi, încercai să îndesi în tine întreaga lume.
Apoi… şi este un lucru cu totul neaşteptat… în cele din urmă neajutorata ta minte începe să ţi se supună din P nou. Parcurgi pagini nenumărate şi exclami: Cum se face m că lucrul acesta nu l-am înţeles clar din capul locului?
E simplu ca bună ziua.
Începe să se trezească tot acel univers de gânduri care fermentau în tine latent. Ştii că priveşti totul printr-un şir nesfârşit de lentile, căci fiecare lucru pe care îl înveţi te întoarce spre alt lucru pe care trebuia să-l ştii înaintea lui, pentru a înţelege cu desăvârşire. Te cuprinde un fel de delir al lecturii; o pătimaşă dorinţă de a şti tot. De la o maşină eşti atras spre matematici, de la matematici spre studiul industrializării, de la studiul industrializării la istorie, de acolo la economie politică. După care trebuie neapărat să pătrunzi în ştiinţă, în artă, religie, mitologie, arheologie, istorie militară, filosofie, psihologie.
Citeşti totul, dorind să asimilezi lumea întreagă şi să-ţi ridici un templu al cărţilor… până când faci un fel de saturaţie, o indigestie intelectuală.
Şi nu te vindeci până în ziua în care începi să vezi lămurit. Ziua în care înţelegi că nu cititul înseamnă tctul,, nu pedanteria de a fi un om instruit… nu educaţia în sine. >
Ci faptul de a gândi şi raţiona independent. Nu să ci-; ţesti ceea ce au gândit alţii şi să ingerezi totul de-a gata 'pentru propria ta gândire. Nu să-ţi amăgeşti propriile tale păreri cu ceea ce istoria spune că este aşa şi mai ales cu ceea ce spune că trebuie să fie aşa. Căci atunci < lumea va sta pe loc şi n-ar mai fi nici un progres.
Îţi apare limpede în minte că a învăţa fără să raţionezi este o pedanterie; că toate cunoştinţele despre lume acumulate sunt ele natură a te face să raţionezi cu mai multă claritate… să reflectezi asupra lucrurilor… greşind de multe ori… având dreptate de puţine ori. Cel puţin cugetul îţi este curat că nu te apuci să debitezi lucruri pe care nu le ştii şi nu le înţelegi… că, cel puţin, ai încercat să afli sensul lor profund. Raţionezi, nu pentru a infirma experienţa trecutului ci pentru că îţi dai seama că experienţa trecutului, a fiecărui om în parte, astăzi dispărut, te-a călăuzit pe şi mai mari înălţimi, astfel încât tu să intuieşti şi să vezi mai departe decât au putut-o face ei.
În punctul acesta mă aiflu eu acuirL. aici, în întuneric, cu tine, o fată pe care o cheamă Prudence Cathaway. Povestirâdu-ţi ţie… încercând să-ţi spun, cu bună-credinţă, de ce anume sunt ceea ce sunt… fără să povestesc aşa cum se presupune că povestesc bărbaţii… poate, fără să mă descriu pe mine aşa cum se presupune că o fac bărbaţii.
fără să-mi zugrăvesc un înfrumuseţat înveliş exterior pentru tine şi pentru lumea din jur.
Ţi-am povestit, sper, nici cu laudă, nici cu falsă modestie, fără să dramatizez, adevărul, aţi.t cât mi-a stat în putinţă… deoarece viaţa mea umilă, muncită, amărâtă, inutilă, alcătuită din expediente a fost într-atât de asemănătoare cu cea a zece, sau douăzeci, sau treizeci de milioane de alte vieţi din ţara asta. O viaţă la întâmplare, neînsemnată, lipsită de scop.
Ţi-am povestit pentru că m-a înfuriat falsa ta reprezentare a Angliei. O parte a copiilor din Anglia au, desigur, splendide posibilităţi de educaţie, o psihologică justificare a sentimentului de,,cămin” şi de securitate familială, avantajele unei alimentaţii corecte, o îngrijire medicală indispensabilă, sănătatea şi graţia în mişcare pe care ţi-o asigură joaca şi zbenguiala lipsite de griji; au de asemenea capacitatea aprecierii estetice şi bunul-gust pe care ţi-l formează îmbrăcămintea de bună calitate, vechile şcoli de elită şi ambianţa unui cămin amenajat cu gust. Dar pentru fiecare afurisit de copil de-ai voştri, Anglia numără o sută de progenituri care trăiesc, respiră, tânjesc, sunt needucaţi, adeseori curajoşi şi ambiţioşi şi îndeobşte frustraţi, aşa cum am fost eu.
Deci ce ne-ar îndreptăţi pe noi să luptăm în Anglia voastră? Pentru ce să apărăm trandafirul care nu ne-a fost niciodată îngăduit să-l mirosim… pentru ce să fim paznici la ospăţul ale cărui resturi şi gunoaie nu ne-a fost îngăduit să le adunăm?
Oh, minunat popor al Angliei! Oh, minunat şi brav şi răbdător popor al _Angliei! îţi doresc ceva cu mult mai bun decât să-ar/rţi la infinit lumii cât de îndurător îţi suporţi nevoile pe timp de pace şi cu cită resemnare poţi muri în timp de război… îţi doresc ceva cu mult mai bun.
El rămase.nemişcat un timp până cinci auzi un sunet, atunci se întoarse şi o atinse cu mâna.
— Ei, haide, haide. Nu-i nici un motiv de plâns. Dacă ai vrut să plângi, tu şi clasa ta avută, ar fi trebuit să plângeţi amarnic cu mult, cu mult timp înainte, râse el, înc'epând s-o mângâie.
Dacă eşti aşa, continuă apoi, niciodată, niciodată în viaţa mea n-o să mai stau cu tine pe-o faleză, o noapte întreagă, în timpul unei alarme aeriene şi să-ţi spun poveşti.
O simţi că se ridică şi că îşi scutură capul. Apoi. cândvorbi, vocea ei fu un amestec de lacrimi şi râs:
— Nu mă pot împiedica. Mă gândesc la bietul băieţel care n-a avut decât o singură pereche de patine cu rotile.
Râse şi el împreună cu ea.
— Ei poftim, ce-ţi aminteşti tu din toate câte ţi le-am povestit. O pereche a fost ceva impresionant. Dacă as fi avut zece perechi, aş fi uitat ce bucurie au putut să însemne.
— Şi dentistul acela îngrozitor. De ce n-ai făcut caz din asta?
— Făcea el destule cazuri de felul acesta. Dealtfel, acolo în lumea mea. toţi ştiau că la policlinicile gratuite doctorii făceau experienţe pe oamenii săraci, astfel încât să poată face operaţii bune celor bogaţi. Deci când m-au maltratat pe mine, nimeni n-a fost surprins sau scandalizat sau supărat. Era de aşteptat, deoarece eu fusesem acela care a păcătuit, ignorând practicile celor de seama mea. Toată iumea ştie că singura modalitate de a trata un dinte cariat este să pui laudanum până când trece durerea şi moare nervul, apoi dintele se descompune de la sine… iar ca să tratezi o otită sau o mastoidită incipentă ^trebuie să pui în ureche o bucată de ceapă coaptă, cât e fierbinte, şi aşa mai departe. Ar fi trebuit ca eu să ţin seama de înţelepciunea populară.
— Ştiu, răspunse ea. E ceva de groază. Tata spune că în anumite părţi ale Londrei mai există încă astfel de practici. Sunt atât de refractari. Nu înţeleg de ce.
— Deoarece ne supunem obiceiurilor… şi presiunii economice. Doctorii costă bani, noi nu putem admite că suntem săraci şi atunci decretăm că n-avem nevoie de doctori pentru că nu sunt buni de nimic. Asta-i tot.
Un timp tăcură amândoi. Apoi ea vorbi din nou:
— Dar cum ai ajuns o autoritate în materie de rotifere. Iţi aminteşti că mi-ai spus…
— Oh, Doamne sfinte, nu sunt o autoritate. Am minţit, am spus asta aşa, cum te lauzi în faţa unei fete.
— Totuşi, ştii o mulţime de lucruri despre ele!
— Absolut întâmplător, nu cumva vrei să-ţi mai povestesc alte istorii?
— Ba da. Ne-a mai rămas atât de puţin timp. Şi mi-ai povestit asta în timpul alarmei… n-am înţeles prea clar, îţi aminteşti?
— Da.
— Hai, povesteşte-mi.
— Ar trebui să ne întoarcem ca să mai poţi dormi un pic.
— Nu, vom avea destul timp să dormim, după aceea.
1 Povesteşte-mi despre rotifere.
— Ei bine, există un domn bătrân, numit Vollenbee.
Ai auzit vreodată despre el?
— Nu cred.
— O să auzi. El şi cu Blackidge… Blackidge este un tip care se ocupă cu bolile plantelor. Fusese în Hondurasul britanic şi l-am întâlnit când eram ajutor de radiotelegrafist pe un vapor. Asta s-a întâmplat după ce a murit mama. Mă îmbarcam pe vapoare doar aşa, ca să am ce lucra şi fiindcă asta îţi lăsa destul timp pentru citit… ca steward sau cu alte îndeletniciri. Pe unul din aceste vapoare m-am împrietenit cu un american, un radiotelegrafist şi când am ajuns în Statele Unite, în Galveston, a izbutit să-mi obţină şi mie un brevet, învăţasem codul în câteva zile. Căpitanul ştia că nu eram mare specialist, dar nu s-a sinchisit. Vaporul naviga sub pavilion panamez şi legea maritimă îl obliga să aibă telegrafist secund în cazul în care îmbarca pasageri, ori pe mine mă plătea foarte puţin.
Ei bine, într-una din călătoriile de întoarcere, l-am întâlnit pe Blackidge. Lucrase asupra unor paraziţi care distrugeau plantaţiile de banane… şi stăteam mereu de vorbă.
E o treabă foarte interesantă ceea ce fac ei, treaba asta cu plantele, ştii.
Ce limpede îi era totul în amintire. Vaporul se clătina în nopţile fierbinţi iar în cabină, sub curentul de aer rece al ventilatorului, Blackidge, cu degetele îngălbenite de ţigară încleştate pe pahar. Beau bere tropicală rece ca gheaţa, Blackidge vorbind într-un torent Iară de sfârşit, aşa cum fac oamenii care stau îndelung în ţările cu altă limbă, vorbind ca un om înfometat de a vorbi. Fericit să găsească pe cineva cu o minimă înţelegere faţă de munca lui şi asupra căruia să-şi reverse şuvoiul de vorbe.
Vaporul se clătina în pufăiala neîntreruptă a moto'arelor, în murmurul necontenit al vocilor…
— Da, continuă el, un an mai târziu m-am întors la Londra. Mă împrietenisem între timp cu un subinginer,
|/ unul Charlie Drewers, care avea un văr ce deschisese de | curând un garaj. Or, cum noi tocmai încasasem o sumă de bani, am intrat alături de el în această afacere de reparat maşini, aşa ca să ne găsim în treabă. Eu am pornit în căutare de clienţi; ştii cum vine asta, te duci la unul şi la altul care are maşină, oferindu-te să i-o repari, M-am dus şi la Blackidge – îmi dăduse adresa.
Şi acolo l-am cunoscut pe bătrânul Vollenbee. Am stat de poveşti toată noaptea, iar la sfârşit m-a invitat să merg la el. Presupun că m-a simpatizat, asta a fost tot.
M-am dus la el şi mi-a arătat la ce lucra. Mi s-a părut nespus de interesant, nici nu-ţi imaginezi cât de interesant. Dar avea neapărată nevoie să-şi instaleze un aparat de filmat de mare turaţie. Şi atunci, aşa, ca să mă amuz, i l-am făcut eu, a trebuit însă să fabric singur o parte din piese. Iţi dai seama că nu poţi folosi orice fel de piese pentru un instrument de precizie cum este acest aparat de mare fineţe. A fost, ei bine, ştii ce-i ăla un stuboscop?
— Nu.
— N-are importanţă. In orice caz, i-am făcut aparatul de filmat de mare turaţie şi-a fost teribil de încântat. Aînceput să-mi arate la tot ce lucra el de fapt şi, cum garajul la care mă angajasem nu era destul de mare ca să ne cuprindă pe toţi, el mi-a cerut să vin să mă aciuez pe lângă el. Rotiferele erau doar o parte din preocupările Iui.
Înţelegi, Vollenbee urmărea de mult să realizeze un nou microscop. Ceva atât de colosal, încât toate celelalte tipuri de microscoape ar fi părut vetuste. Ştii cum funcţionează un microscop? '
— Am privit prin cel al tatălui meu.
Probabil că cel al tatălui tău măreşte de 2000 de ori. Este un microscop mic. Există şi tipul de microscop cu raze ultraviolete care măreşte diametrul imaginii de 5000 de ori. Vollenbee urmărea ceva uriaş, care să revoluţioneze, un microscop atomic. Luase legătura cu nişte specialişti din Germania, dar războiul a anulat totul. Şi, înţelegi tu, ca să construieşti aşa ceva trebuie să fabrici piese componente 'de o infinită exactitate, iar eu mă pricep destul de bine la maşinării… şi Vollenbee are atâta răbdare cu prietenii! înţelegi, mă simpatizează. Aşa că mi-a permis să lucrez la construirea lui.
E un vulpoi bătrân. Dacă reuşeşte ceea ce vrea el, atunci va obţine microfotografii mărite de 250000 de ori.
Un sfert de milion, raportat la cei 2000 ai tatălui tău. Iţi dai seama ce înseamnă asta?
— Da, veţi putea afla totul despre boli…
— Probabil că noi nu, dar alţii vor putea… bacterii, viruşi, germeni pe care noi i-am bănuit doar… poate într-o zi chiar şi atomi… îi vom vedea.
O clipă rămaseră tăcuţi, după care ea spuse:
— Clive. Cu o asemenea muncă în faţa ta, şi urând războiul aşa cum îl uraţi, pentru numele lui Dumnezeu, ce anume te-a făcut să te înrolezi?
— Atunci aveam cu totul alte sentimente, Prue. înţelegi, cu toţii doream să mergem. Doriserăm să mergem cu mult înainte. Suntem un popor cu o gândire liberală, dacă vrei s-o numeşti aşa. Când în Spania guvernul ales de popor a fost răsturnat de către Germania şi Italia, noi am dorit ca Anglia să pornească vitejeşte într-acolo. Apoi când s-a ivit Miinchen-ul, am vrut să ne aruncăm în luptă.
Apoi când Cehoslovacia, a fost cotropită, de asemenea, am vrut să ne ducem.
A fost o situaţie destul de curioasă, poate pentru prima dată în istoria Angliei s-a întâmplat ca oamenii de rând să dorească cu adevărat să meargă la război iar clasele conducătoare conservatoare n-au vrut. De obicei se întâmpla exact invers. Şi când, în sfârşit, au luat hotărârea, noi toţi am pornit bucuroşi, toţi cei cu o gândire liberală, rugându-ne să nu fie prea târziu.
Acum, însă, înţeleg că a fost prea târziu şi înţeleg că vor călca mai departe în străchini în acest război, exact după cum au călcat în timp de pace. Dacă Imperiul Britanic va pieri, el se va duce de râpă cu clasica zicală In gură cum că Plitler a pierdut trenul. Zicală ce sună ca un prohod al prostiei crase.
De altfel cred că ei răstălmăcesc chiar şi obiectivele acestui război. Ar fi putut să facă din el o adevărată cruciadă dacă ne-ar fi arătat şi nouă obiectivele şi scopul lui.
I Pentru ce luptăm noi? Pentru o nouă lume? O lume l mai bună? înţelepciune în orânduiala lumii… sau s-o l facem pe fanfaronii ca nişte copii de şcoală?
Dacă întrebi… şi oamenii au întrebat… ţi se va spune doar atât: „Ne vom gândi la pace numai după ce am l câştigat războiul”. Nu este o explicaţie mulţumitoare, nu l pentru mine, în orice caz. Refuz să mor cumpărând mâţa-n sac.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu