duminică, 16 februarie 2014

ftr

Pedeapsa cu moarte de Cezar Bolliac I

Gemea poporu-n curtea palatului Dreptății.
-Era o zi de august și gura răutății
Scrîșnea, se schidolea
Voind să fete moartea.
Sclipea-ntre dinți mînia,
Plîngea, rînjea schiloadă, dar nu ieșea, pustia,
Căci legea o oprea.
O sală larg întinsă și-n roșu îmbrăcată
Își resfrîngea coloarea prin raza sîngerată,
Coloarea de tartar,
Pe searbedele fețe, bătrîne și zbîrcite,
Plecate către piepturi, cu frunțile-ncrețite
Țintind un act barbar.
P-un jelț ascuns sta unul de a-nsemnat păcatul
Pe-a inimii icoană: buhav, c-un ochi, spurcatul,
Rînjea rînjit uscat.
Cu cap de cucuvaie, cu gheare mituite,
Cu ochiul tras în sticle, în sticle îndoite,
Chiora pe vinovat.
Dup-amuțirea lungă citiră, mai citiră,
Își mai cătară-n barbă, gîndiră, mai șoptiră,
–Se scoal-ăl însemnat
Și-ncepe să vorbească: „Boieri!
Eu zic să moară,
Să moară vinovatul; căci moartea înfioară
Și trebui pilde-n stat.
Gîndiți c-avem și suflet! să facem răzbunare:
O cere omorîtul; o cere-n gura mare;
O cere din mormînt.
Pedeapsa o dă legea ca să se corecteze
Acel ce face crima, — ca să se îndrepteze.
–Eu nu vorbesc în vînt.
– Eu nu suntde părerea acelui Becaria;
Eu știu ce se cuvine; nu-mi place flecăria
Lui domnul Monteschiu,
Lamartine, Hugo, șaizeci dintr-o societate:
De-mi scapă-omorîtorul, eu voi, după dreptate,
Să-l osîndesc în fiu.”

II
Pălit de o durere adîncă, ne-mpăcată,
Pe care-o dă speranța cînd este înșelată,
Greșită-ntr-al său plan,
Se dobora pe fiare, flămînd, în baionete,
Cu mădulări rănite, cu coatele-ntre spete,
Un biet uitat țigan!
Se clătina de boală, de crudă disperare.
Cînd hotărîrea morții citiră-n adunare,
Suflarea-i se curmă.
Copii, soție, mumă deloc i se iviră.
Se-mpletici să cază; da-n spăngi îl sprijiniră
Și iar se întremă.

III
Gîndiți voi la durere? gîndiți voi vre odată
Că și țiganul ăsta e soț, e și el tată,
Va fi iubind ceva?
Se află și într-însul dorința-naintării;
–Căci firea nu a dat-o-n veci numai puterii;
–E-n om, natura sa.
Cum vreți voi ca țiganul, ce-n hulă se tîraște,
Cînd vede libertatea a fiilor ce-o naște,
A neamului său tot,
A lui și a soției; cînd știe c-o să fie
D-aci-nainte liber, asupra-i nu-i sclavie,
Stăpînii nu mai pot;
Va fi stăpîn pe timpu-i, va rîde cu natura,
S-o bucura de munca-i și va simți căldura
Ce Domnul a sădit în sînul de familii, în vorba asta: tată!
Să fie surd la toate? natura lui stricată,
Gîndiți că s-a răcit?
E crudă, crudă legea ce-apasă și strivește
Gîndirea zeității, mister ce cîrmuiește
Materie și spirit și face de suntem!
Amor și Libertate sunt legea Provedinței;
Sunt osia naturii; și cin’ le ia ființei,
–Urgie! anatem!
Statistica de crime nu poate să v-arate
–Pe cînd bîntuia răul pe om, societate,
Opincă și boier, În zile de tortură, de țepe, sugrumare?
Și cînd era mai bine: în vremile barbare,
Sau azi cînd nu s-omoară, cînd n-avem nici hengher
Gîndiți la instituții, la școli, înnobilare,
La înlesnirea vieții, l-a țării destulare,
Ș-atuncea s-a stîrpit
Și crima și hoția.
E vițiul în prăvili;
D-aci se naște răul.
Curmați aceste stăvili
Ce revoltează omul și cel mai liniștit.
Ș-apoi țiganul ăsta e lucru, e avere,
Proprietatea voastră; el nu e în cădere
Să judece ca omul; nu poate a gîndi;
E vită brută: n-are nici drept, nici datorie;
Incult ca dobitocul ce paște în pustie;
Și prăvilile voastre nu pot a-l osîndi.
Cînd face vita moarte o osîndiți să moară?
–El a privit ciocoiul cum bate și doboară,
Lăsînd pe zile morții țiganii ce-i robește,
–Și nu se face vorbă.
I-au dat de băut bine,
I-au dat o armă-n mînă, cînd nu era în sine,
I-au zis: omoară-ți gîdea și eu te ocrotesc.
Tu mîine vei fi liber cu copilașii-n pace;
Îți dau de cheltuială, îți dau orice-ți va place,
Te-oi face negustor,
Te-oi face om pe lume; iar altfel, — vai de tine
Acuma dar alege-ți, ca ce-ai voi mai bine:
S-omori sau să te-omor?
Voi osîndiți țiganul ce, beat d-a lui dorință,
A săvîrșit o crimă.
Gîndiți, în conștiință,
Cine e mai mișel:
Țiganul ce omoară, omoară a da viață
Și lui și seminției, — sau voi carii de gheață,
Călcînd și instituții, îl omorîți pe el?
Voi osîndiți o crimă făcută în beție,
În disperații crude, în patimi, în mînie,
Cînd omul e nebun;
Ș-apoi, cu sînge rece, în bine, fericire,
Nempinși deloc de patimi, strigați c-o glăsuire
Că morții își răzbun?
Strigați: să moară omul! să moară-n agonie!
Vă duceți la biserici?
— Nu-i asta barbarie, Să fiți neiertători?
–Cîrmuitori ai țării și ai societății,
Exemple-ai răzbunării și ai moralității?
Chiar voi omorîtori?
Și unde se sfîrșește această răzbunare
După principul vostru? gîndiți voi o-mpăcare
În fiii ce trăiesc?
Voi singuri dați exemplu și-i invitați la ură,
Deschideți rană nouă prin nouă lovitură,
Dați sînge de privesc.
Cînd ziceți vorba: moarte!
simțiți oari cum vibrează în mumă,
fii, prieteni ce plîng și sîngerează;
–Vedeți-i stînd la porți
Cu gurile în aer, cu ochii fără viață,
Cu brațele spre ceruri; îi trec sudori de gheață;
-Vedeți? ei sunt mai morți!
Voiești să dai exemplu ș-omori un om ce plînge!
Voiți să-mblînziți tigrii și îi hrăniți cu sînge!
Voiți a-i corecta
—Și îndemnați la crime!
— O! cu brutalitatea
Nu se civilizează deloc societatea;
Căci crima naște crimă și crima n-o-nceta.
Atîtea milioane ce dați pe la poliții,
La temniți și la paznici, la dorobanți, miliții,
L-atîtea născociri, Nu pot ca să vă scape de astă barbarie?
Nu pot să ție omul nebun, sau în mînie,
De relele-i porniri?

IV
Mulțimea s-adunase ca-n zi de sărbătoare.
Era o zi senină; era mărețul soare
Ajuns în culmea sa.
Juca pe cîmp copiii, mulțimea făcea glume;
Sileau și dregătorii țiganul să sugrume;
–Dar gîde nu era.
Puțin, și dorobanții un alt țigan găsiră,
L-aduseră în bice, și-n bice îl siliră
Să-nvețe-a sugruma.
Cînd se-nălță țiganul să scape de robie,)
Răcneau și fii și rude, răcnea a lui soție
Și soțul își chema.
Căzu de trei ori robul din ștreangul infamiei;
Văzu de trei ori moartea în munca agoniei:
Zbiera fără puteri.
Mugea-necat în sînge, cu ochii scoși afară;
Se zvîrcolea ca șarpe și se zburlea ca fiară
Martirul în dureri.
Poporul, plin de scârbă, în groaza lui cea mare,
Era uimit de spaimă și fără răsuflare
Fugea necontenit.
Priveliștea aceasta el nu o mai văzuse
Încă de cînd cu turcii.
De mult nu se produse
Revista de-ngrozit.

V
Buzăul șoptea nopții, spunea d-o grozăvie,
Plîngea pe unde luna, și cîinii pe cîmpie
Urlau neîncetat.
A doua zi, în aer, pe liniște, răcoare,
Sta, vînăt ca porumba, cu ochii albi în soare,
Țiganul spînzurat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu