sâmbătă, 22 februarie 2014

Vasile v, 134 poezii


211 POEZII DIN CREATIA  POETULUI  VASILE VOICULESCU
Cuprins alfabetic:
21 DECEMBRIE
ALBA IARNĂ DUNĂREANĂ
AMINTIREA
AMPUTATUL
ARIPI DE LEMN
AUTOPORTRET ROMANTIC LA 67 ANI
BALADA FIULUI PIERDUT
BALADA MIERLEI
BĂTEA LA POARTA CERULUI
BIVOLII
CA-N BASMUL CU GREUL PĂMÂNTULUI
CANTEC DESPRE REGELE ION
CÂNTEC PENTRU DEZBRĂCARE
CÂNTECUL CĂLĂTORULUI ÎN TOAMNĂ
CARAVELA
CC
CCI
CCII
CCIII
CCIV
CCIX
CCV
CCVI
CCVII
CCVIII
CCX
CCXI
CCXII
CCXIII
CCXIV
CCXIX
CCXL
CCXLI
CCXLII
CCXLIII
CCXLIV
CCXV
CCXVI
CCXVII
CCXVIII
CCXX
CCXXI
CCXXII
CCXXIII
CCXXIV
CCXXIX
CCXXV
CCXXVI
CCXXVII
CCXXVIII
CCXXX
CCXXXI
CCXXXII
CCXXXIII
CCXXXIV
CCXXXIX
CCXXXV
CCXXXVI
CCXXXVII
CCXXXVIII
CEAS
CEREASCĂ FLOARE
CERŞETORUL
CETATEA MOARTA
CHARON
CHEIA DE AUR
CINCIZECI DE ANI
CLIX
CLV
CLVI
CLVII
CLVIII
CLX
CLXI
CLXII
CLXIII
CLXIV
CLXIX
CLXV
CLXVI
CLXVII
CLXVIII
CLXX
CLXXI
CLXXII
CLXXIII
CLXXIV
CLXXIX
CLXXV
CLXXVI
CLXXVII
CLXXVIII
CLXXX
CLXXXI
CLXXXII
CLXXXIII
CLXXXIV
CLXXXIX
CLXXXVI
CLXXXVII
CLXXXVIII
CONTEMPORAN
CORN DE VANATOARE
CRUCEA-JUG
CU DOMNUL LA MASĂ
CUPA
CUVINTE CATRE PATRU PRIETENI
CXC
CXCI
CXCII
CXCIII
CXCIV
CXCIX
CXCV
CXCVI
CXCVII
CXCVIII
DE PROFUNDIS
DEDICAŢIE
DESPĂRŢIRE
DESTINUL
DIN CÂTE TRELE
DOAMNE
DOR DE TINEREŢE
DRUM PRIN CIMITIR
DUPA FURTUNA
DUREREA NEAMULUI
ECCE TEMPUS
ECHINOCŢIU DE TOAMNĂ
EDERA
ELEGIE ÎN AMURG
FATA DIN DAFIN
FRATELE
GLAS DE CLOPOT
GOTTERDAMMERUNG
GRAI VALAH
HOREB LĂUNTRIC
IA TU ARCUŞUL…
ILUZII
IN COLIBA ÎNTUNECOASĂ (Colind)
ÎN GRĂDINA GHETSEMANI
IN TIMP
INIMA LUI DUMNEZEU
INIMA MEA ÎN ANUL…
INSCRIPTIE
INTÂIA DRAGOSTE
ÎNVIERE
IUBIRE ÎMBATRÂNITĂ
JALE
JALE LA INCEPUT DE NOIEMVRIE
LA POARTA PARADISULUI PIERDUT
LA RASCRUCE
LANGA VATRA
LUMINĂTORUL
MAGII
MÂNTUIRE
NEBIRUITA ARMĂ
NOAPTE DE MARTIE
NORUL
NOUL  ARHITECT
NOUL  MAG
NU SUNT SINGUR
NU TE MIRA…
O, BRAD FRUMOS!
OBOSEALA  ANULUI
PASAREA
PE CRUCE
PE MUNTE
PEISAJ
PLÂNS DE TOAMNĂ
POATE
POD PESTE MURES
POEZIA
POEZIE
PRĂPASTIA
PRIZONIERUL
PUSTIUL
RUGĂCIUNEA
SAPA, FRATE, SAPA, SAPA
SCARA LA CER
SCOATE  PLUGUL  LINIŞTIT
SIHASTRUL
SIMPLICITATE
SINGURĂTATEA
SOSEŞTE FERICIREA
STĂ SUFLETUL FĂRĂ IUBIRE
ŞTIINŢA
ŞTIU FĂRĂ CA SĂ PRICEP
STRIG
STROFE PENTRU O FATĂ
STUDIUL BUCURIEI - ANALIZA EI ÎN OPOZIŢIE CU DUREREA
SUFLETUL S-APLEACA SOARTEI
SUNT CULMI ÎNFRICOŞATE
SUNT PEŞTERI
TÂLHAR
ŢĂRII MELE
TE AŞTEPT: INTRĂ
TE ÎNALŢ
TEMPLUL
TIMP FARA PATRIE
ŢIPARUL
TOIAG DE ÎNGER
TOIUL PRIMĂVERII
TREC VREMILE…
UN FIR DE PĂR
VARSTA DE FIER
VAS DE ALABASTRU
Versuri pe tabloul unui primitiv
VIZITA
ZILELE


nota: Eu, Nicolae Tudor, mi-am permis să corectez nenorocirile din aceste versuri (găsite pe internet), acolo unde mi s-au părut greşeli de virgulă, spaţii între cuvinte, diacritice sau de redactare (unde am fost sigur de greşeală), fără să am posibilitatea să consult, pentru comparaţie, manuscrisele originale.

 
Adam se desteapta : il arde in coasta.
Femeia din fata senina-i zimbeste.
Uimit, el se-ntreaba, ca-n vis, ce e asta?
Balaie si goala, la ce foloseste?
Deodata privirea in miez isi tinteste,
Sta gol de rasuflet o clipa : din casta
Fiinta-i un licar de jinduri tisneste.

Iar Eva, patrunsa de dulcea sageata,
Varsindu-si pe spate a pletelor unde,
Isi plimba surisul cu-o gratie-nceata,
Pe sini, peste coapse, pe trupu-i oriunde,
Sa afle ce taina-i deschisa ... si iata,
Ferindu-si rusinea cu palme plapande,
Mai mult o arata decit si-o ascunde .
 
CLIX (lipseste un vers)

A câta oară zorii mă prind fără de somn?
Dă iarna buzna, anul îşi leapădă coroana,
Eu în surghiun, departe... Când ai să-mi curmi prigoana,
Iar să mă chemi la tine, puternicul meu domn?
Dar tot veghez --de-aicea-- iubirea ta plăpândă,
Ca peste o comoară-n veci hărăzit mie
De inimi arzătoare şi toate stând la pândă.
Fereşte mai cu seamă să pleci pe mare-albastră
Cu oacheşa aceea făţarnică şi rece;
Năvalnicele-mi gânduri, gonind pe urma voastră,
Vă va stîrni tempeste, corabia să-nece:
Căci te iubesc cu ură, întreg, şi numai eu;
Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.     
(Marţi, 7 decembrie 1954)
TE AŞTEPT: INTRĂ
Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o şi mi-a rămas nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făr de rost, inimă răsfăţată.
Credeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!
Dar iată, acum mi-e plină de toane şi nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!
Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi. Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.
UN FIR DE PĂR
O, Doamne, trişată, viaţa-mi trece,
Si m-a sleit misteriosu-Ti joc,
Tu stai de faţă-n tot ce se petrece,
Nu Te ascunzi, dar nu Te pot găsi deloc.
Căci depărtările de Tine nu-s departe,
Eşti pretutindeni - ierţi, îndrepţi, mângâi-,
Un fir de păr de Tine mă desparte
Si, totuşi, dincolo de orice fel de dincolo, rămâi.
SIMPLICITATE
Păstorii au văzut lumina
Şi cei dintâi au alergat...
N-au stat să caute pricina,
Ci, umiliţi, s-au închinat.
Târziu, când cei trei Magi sosiră,
Cu ochii sus, la steaua lor,
Nedumeriţi se sfătuiră...
Şi întrebară pe-un păstor.
De nu le vrea ciobanul bine
Şi-n staul nu-i călăuzea,
N-ar fi ştiut cui să se-nchine
Căci copilaşu-n fân dormea
INTÂIA DRAGOSTE
Cu ce adânc să Te masor? de unde
Atâta înalţime, să Te ating?
Mă urc în cer şi cerurile-s scunde,
M-afund în mari, amare funduri ling.
Bat, pân'ce fruntea de întrebări îmi crapă,
Cer, se-ntorc goale aprigile-mi rugi.
Cât îmi rămân în mâini noroi şi apă...
Ca un vampir tot sufletul îmi sugi.
Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată,
Intâia dragoste... Cât am iubit!
Dar într-o zi s-a mâniat deodată
Făr'un cuvânt de atunci m-a părăsit.
Un fir din taina-i nu mă strabatu:
Si mă întreb de n-ai fost, Doamne, Tu.
NU SUNT SINGUR
Obârşiile-izvoare mă mai leagă.
Nu sunt singur.
Mi-a crescut pe câmp o floare,
unde sunt, să nu fiu singur.
Jaruri sfinte, nor fierbinte trec pe cer,
să nu ard singur.
Inimi bat, se spun cuvinte, pe pamant
să nu cânt singur.
Umbra-alături ia fiinţă, unde merg,
să nu merg singur.
Neguri vin din nefiinţă -marturii
că nu sunt singur.
Vulturi din robie scapă şi se-nalţă;
nu lupt singur.
Cade în abis o apă, în adânc
să nu cad singur.
Focuri sunt şi o credinţă.
Acest gând cât mai palpită
schimbă moartea-n biruinţă:
nu sunt singur,
nu sunt singur.
PE CRUCE
Iisus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă
Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii
Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii
Părea că varsă lavă.
Si chiar în clipa morţii huliră cărturarii
Cu fierea oţelită îl adapau străjerii...
Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocărau tâlharii.
Zdrobită, la picioare-i zăcea plângând Maria
Si-adânc zbucnea blestemul din inima-i de mamă
Alături Magdalena, în lunga ei maramă,
Ţipa văzând urgia.
Departe, ucenicii priveau fără putere...
N-aveau decât să fugă în lumea cea pribeagă
Cu el se năruise nădejdea lor întreagă
Si fără mângâiere.
Târziu, porni mulţimea în pâlcuri, spre cetate,
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecura fariseii cu feţele smerite
Si bărbile-argintate.
Măslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste
In vale, ca-ntr-o pâclă, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.
PEISAJ
S-a abătut pe şesuri un stol greoi de pluguri
Ce sfâşiară câmpul în lung şi-n lat, lihnite,
Iar peste carnea vie trecură tăvăluguri,
Si cheaguri mari de humă se mărunţeau, strivite.
In piept, c-o rană neagră, zăcea, lungit, pământul,
Mâncat de ciori şi singur - fără un pai ori floare:
Doar cerul milostivnic şi fratele său, vântul,
Il mai spălau cu ploaie şi-l oblojeau cu soare.
GLAS DE CLOPOT
Se tânguia un clopot din turla lui de lemn
Şi-adâncu-i glas, ca unda, se-mprăştia departe.
Prin noaptea fără stele purtând chemări de moarte.
Cătunele, buimace, se deşteptau la-ndemn
Neogoit, amarnic, prin văile deşarte
Chema dogitul clopot din turla lui de lemn.
Şi-nfioraţi de jalea năvalnicului zvon,
Creştinii, din bordeie treziţi fără de veste,
Ieşeau făcându-şi cruce şi întrebau ce este:
- Ce mort în miezul nopţii purtat e la amvon?!
- Aprinseră opaiţi miloasele neveste
- Şi prinseră să plângă cu-al clopotului zvon.
Iar glasul de aramă aici parcă tuna,
Sălbatecă putere de blestem dând durerii,
Aici murea de jale şi-n mijlocul tăcerii
Mulţimea-ngrijorată şi cruntă s-aduna.
Toţi se-ntrebau de nu sunt în noaptea Învierii,
Căci clopotul din turlă înverşunat tuna.
Şi-n apriga lui limbă certări se tălmăceau,
Din buzele-i de schije curgea înţelepciune,
Proorociri grozave şi psalmi de-ngropăciune,
Mânii întunecate ce greu se-năbuşeau
Căci duhul răzvrătirii părea că însuşi spune
Frânturi de psalmi amarnici ce-n zbor se desluşeau.
Nedumeriţi, o vreme, sărmanii poporeni
Străinul glas de clopot cu frică ascultară;
Dar, fără să priceapă strigarea lui amară,
Pătrunşi de frigul nopţii, şi preoţi şi mireni
Intrară în bordeie şi iarăşi se culcară
Luminile stingându-şi sărmanii poporeni.
Şi-n van nălucul clopot din turla lui de lemn,
Împrăştiindu-şi glasul prin văi şi munţi departe,
În noaptea fără stele zvârlea chemări deşarte;
Nu s-a clintit un suflet la vajnicu-I îndemn,
Ci numai pentru sine a jale şi a moarte
Suna năuc un clopot din turla lui de lemn.
MÂNTUIRE
La temelia lumii minunea doarme încă,
Mereu mă-ncercuieşte un orizont de dor.
Pe-un fraged ţărm de sunet apăs o umbr-adâncă,
Văd aurora morţii pe-un munte viitor.
Ce greu să treci din carne iar în eternitate,
Un continent de suflet se-afundă în uitare.
Dar altele din sânge ies noi şi înfierbântate,
Tiparele durerii se-abat pe fiecare.
Fără liman m-aruncă la capetele firii
Lăuntricele mele cumplite depărtări.
Când tropicul iubirii cu jungla de visări,
Când dincolo de cercul polar al amintirii.
Trec veacurile- cete cu frunţile în tină-,
Rămâne-n mâini viaţa ca zdrenţe de tristeţe.
Cât nu vom smulge vremea din noi cu rădăcină,
Nu este mântuire decât prin frumuseţe.
PRĂPASTIA
Cei ce încă Te caută deznădăjduiţi, zic
Că între Tine şi noi netrecute prăpastii străjuiesc.
Mulţi, întorşi din cale, te tăgăduiesc.
Câţi Te-au aflat zâmbesc şi nu spun nimic.
Doamne, unde încep abisurile acele?
Ce drum s-apuc, oricât de lung?
Nu cruţ nimic, numai s-ajung,
La marginea Ta, să m-arunc în ele.
Deodată, o spaimă mă ţine,
O bănuială strivitor de grea:
Prăpastiile Tale încep chiar din mine,
Dintru-nceput deschise în inima mea.
(vineri, 27 mai 1955, Bucureşti, în spital)
NEBIRUITA ARMĂ
În van luptam cu sabia mea slabă,
Mă răpunea duşmanul nempăcat,
Când Te-am chemat în ajutor şi-n grabă
Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat.
Pot tăbărî de-acum asupra-mi zbirii:
Lăsându-mi, Doamne, cuget pur de prunc,
Mi-ai prins în mână praştia iubirii
Ca în vrăjmas cu inima s-arunc.
STUDIUL BUCURIEI - ANALIZA EI ÎN OPOZIŢIE CU DUREREA
Durerea e palpabilă, accesibilă, fizică, o localizezi în mână, în picior.
Bucuria e cel mai mare mister sufletesc…
Nu o simţi nicăieri şi e în tine.
Durerea vine din afară, pe calea văzduhului şi a intemperiilor, se hrăneşte cu spaţii, se adapă cu timp.
Bucuria vine dinăuntru şi-ţi umple fiecare celulă cu osanale.
Bucuria e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului.
Durerea e un val, bucuria – marea…
Durerea e pârghia vieţii. Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.
Bucuria e o minune neştiută şi nefolosită de om.
Noi o întrebuinţăm ca cineva care nu ar şti să zboare cu aeroplanul
şi s-ar mulţumi să alerge cu roţile, dar pe pământ.
Dacă ţi-ai îngropa bulbul inimii în pământ, ce fel de flori ar răsări: crini sau mătrăgună ?
Cugetaţi în ceasurile vii ale vieţii, nu amânaţi cugetările tocmai pentru ora morţii.
Căci atunci nu mai puteţi avea gânduri, ci, ca într-un apocalips al propriei vieţi, vedenii şi descoperiri.
Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei:
goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului,
aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.
FATA DIN DAFIN
Te dezgolesc şi-n braţe îţi strâng rotunda noapte,
Lumina cărnii pipăi cu degete de orb,
Şi mâna, ospătată cu sâni, culege şoapte,
Tot trupul cu migală de mângâieri să-ţi sorb.
Lucizi, genunchii candizi mai stăruie-n răscoală,
Descui blândul lor lacăt cu chei de dezmierdări,
Minunea jăfuită să nu rămâie goală,
Te-acopăr cu horbotă de sărutări.
Când, albă muşcătură înfiptă-n cer, pătrunde
Altoiul aurorii în carnea beznei vii,
Sub aşternutul rece ca sub obroc te-ascunde
Şi stinge ale coapselor tale dulci făclii.
Sub ceara dimineţii ce lină arde-n soare
Grav sufletul la margini de fericiri stă-n loc,
Culege oboseala ca pe-o suavă floare
Şi patima-l închide în trunchiul ei de foc.
DE PROFUNDIS
Am căzut, fiindcă m-ai smuls tu din tine,
Pentru că m-ai svârlit, am căzut...
Aşa strigă toată eternitatea din mine.
Umple-mă cu păcat, umple-mă cu ruşine,
Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la început,
Vina mea s-a iscat în lut.
Eu, a patra ipostază, ţip de ruşine:
Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine?
Nu dragoste, nu milă, nu iertare,
Vreau dumnezeiasca mea stare,
Dă-mi-o, dă-mi înapoi ceea ce am avut,
Întregeşte-mă şi întregeşte-te, Doamne, iar cu mine.
CCXXIX
Nu-ti spun nici adio: cum n-ai mai exista...
Rămâi doar coaja celei pe care o iau cu mine...
Ti-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine...
Plec numai cu splendoarea şi frumusetea ta;
Las ochii, falşi luceferi, şi iau privirea dragă,
Las buze reci de idol şi iau sărutul lor,
Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă,
Fur neagra avalanşă de păr, când se dezleagă,
Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor...
Zvârl inima stricată, ce-ţi şchioapăta alene,
Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri
Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene
Capcana-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri...
Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu,
Am să te alcătui altfel, dar suflet îţi dau eu.
(Luni, 31 decembrie 1956)
BĂTEA LA POARTA CERULUI
Bătea la poarta cerului o rază,
Bătea sfios şi-ncet ca o streină...
Târziu, un înger a deschis să vază
Si-a stat uimit de palida lumină.
Era o biată rază scăpărată
Dintr-un adânc de minte omenească,
Ce străbătuse calea-nfricoşată
De la pământ la graniţa cereascăa.
Părea atât de tristă şi umilă,
Dar totuşi credincioasă şi curată,
Că îngerul a tresărit de milă
Si-a prins-o blând de mâna tremurată.
Apoi, grăbit a luat-o-n cer cu dânsul
Si-a dus-o-n sfănta îngerilor horă;
I-a podidit pe toţi, privind-o plânsul
Si-au strâns-o-n braţe toţi, ca pe o soră!
Ea le-a zâmbit ştergându-le plânsoarea
Si s-a rugat, apoi, de ei fierbinte
S-o-nfăţoşeze bunului Părinte
Ca să primească binecuvântarea;
-"Stăpâne veşnic, dătător de viaţă,
Din ce-ntuneric mă-nalţai la Tine.
Din ce prăpăstii crâncene de gheaţă,
Din ce vârtej de patimi şi ruine!
Cât am luptat cu oarba rătăcire,
Cu nebunia surdă şi păcatul,
Dar n-am putut să samăn o sclipire
In largul nopţii stăpânind de-a latul.
Si-n van am ars un creier, ne-ndurată,
Ca pe-o feştilă, fără de cruţare,
Invinsă, goală, stinsă, spulberată
Doar în surghiun găsesc acum scăpare.
Să pot s-ajung la cerurile albastre,
Ca dintr-o grea cătuşă ce mă strânge
Am străbătut prin veacuri de dezastre
Si-abia trecui oceane-ntregi de sange!"
Cum sta, smerit în faţa strălucirii,
Silită ochii sarbezi să şi-i plece
Sărmana rază - far al omenirii-
Părea o umbră lâncedă şi rece.
-"Tu vii aicea singură şi-nvinsă? -
Grăi cel veşnic, nevăzutul Tată- 
Tu fugi de teama să nu fii stinsă?
Dar când s-a stins lumin-adevarată?
De te-am trimis în lumile-nvrăjbite
Nu te-am chemat, cu pumnii strânşi şi goi.
Ca pe-un mănunchi de raze împletite,
Eu te-aşteptam s-aduci pe toţi la noi!
Dintr-un biet sâmbur 'năbuşit în faşă,
Din scăpărarea unei minţi senine
Să fi crescut o mare uriaşă,
Să porţi pământul însuşi pân' la Mine!
Plângând, stingheră şi tremurătoare,
C-ai fost înfrântă, vii să-mi dai de ştire?
Nu te primesc săracă şi datoare!
Cui ai lăsat bogata moştenire?"
Mergând, apoi, spre raza-mbărbătată,
I-a sărutat obrajii amândoi:
- "Copila mea, fii binecuvântată,
Ia-ţi, deci, putere şi-ntoarce-te-napoi!
Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină
Să-l părăsească oştile cereşti,
Tu să rămâi, căci tu eşti doar lumină
Si nu trăieşti decât când străluceşti!"
CCI
Iubirea-i neclintită? Îţi schimbi numai iubiţii?
Arunci alte noi vreascuri pe-acelaşi foc mereu?
Gheena ta nu arde decât pe osândiţii
La dragostea eternă? Atunci, acela-s eu.
În alba-ţi demonie, căzut fără scăpare,
Presimt că-i veşnicia cu fiecare chin.
Simţirile-mi, şase năpârci spăimântătoare,
De tine asmuţite, mă-mbată cu venin.
De gerul voluptăţii durerile-mi scânteie,
Şi viţiul, deodată, năprasnic diamant,
Plăcerea îmi resfiră în mii de curcubeie,
C-un capăt în edenuri, scrâşnirea-n celălalt...
Şi plâng. Adam nemernic, la sacre porţi de rai,
Din iadurile-ţi nalte afară când mă dai...
CCVI
Te-ncununam cu gânduri de slavă şi mister,
Ca într-o liturghie slujită-mpătimirii,
Cerşeam extaz cu aripi de flăcări in eter,
S-ajungem ipostază de spaime a iubirii...
Dar mi-ai părut prea fraged, prea gingaş la-nceput,
Tumultosu-mi geniu întreg să ţi se-nchine:
Ca-n dragostea-ţi îngustă să-ncap, să mă strămut,
Tot ce fu greu şi mare am azvârlit din mine.
Am îngheţat acolo, sub bolta idolatră,
Genunchi plecaţi şi frunte pe lespezi mi-am tocit...
N-a scăpărat o zare în golul tău de piatră.
De ce m-arunci acuma, când încă n-am murit?
Din ocnele iubirii, îmbătrânit, steril,
Mă-ntorc cu greu la mine, ca dintr-un crunt exil.
LUMINĂTORUL
Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra Soarele cu oborocul
În casa-i fără uşi,fără ferestre...
Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul...
Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi-a izbit naprasnic, fără milă, pereţii.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura făcută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit în lăuntrul meu.
Şi, cu el odată, Lumea toată...
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-şi înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă şi de lumină.
ALBA IARNĂ DUNĂREANĂ
Alba iarnă dunăreană
Cu zăpezi până la brâu
Culcă-n sarica bălană
Bărăganele de grâu.
Năpădind zbătăi şi rosturi,
Neaua urcă reci minuni:
Mistuiţi în adăposturi,
Oameni şi sălbăticiuni.
Peste sate fără vaduri
Işi asvârle din duium
Uriaşele plocaduri
Găurite rar de-un fum.
Nimeni liniştea nu sfarmă,
Doar că-n somn nedesluşit
Işi descarcă-n gol o armă
Chiotul înăbuşit.
Curge viscol ca pe vrană.
Nevazută s-a închis
Tara fără de prihană
In omăt ca într-un vis.
Iar la guri de văi, pe laturi,
Intr-o noapte s-au durat
Strălucite-nvoalte caturi
Pentru Crivăţ-împărat.
Fulger alb, întreaga zare
Intră-n ochi, un junghi tăios,
Albul e atât de tare,
Că ajunge veninos.
Si-n cumplita lor albeţe
Dorm adânci pustietăţi;
Pun troienii vămi razleţe
Intre mari singurătăţi.
Româneasca iarnă veche,
Albe lumi, fără drumeţi...
Trece-un lup într-o ureche
Pe gorgane de nămeţi.
AMINTIREA
Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea
Uitată-n colţul mesei, unde moare.
Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini şi-a holbat privirea.
Perdelele lungi ţin calea către soare ...
Păianjenii şi-au întrerupt urzirea.
Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veşted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală
Picând domol în umbra liniştită...
Şi floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală
În apa vremii veche şi clocită.
AMPUTATUL
Ştiu un schilav, bătrân cerşetor, care,
Ciung din copilărie, când stau să-l ascult,
Chiar şi acum peste sumedenie de ani,
Se plânge că mereu îl doare
Braţul lipsă şi mâna,
pe care nu le mai are,
Ca un duh statornic acolo,
al cărnii pierdute de mult.
Este în mine o durere tirană
A mea... şi nu pot s-o pipăi.
E aici...şi totuşi parc-a plecat.
Stăruie, ca a schilodului în golul viu;
arde, diafană: Doamne,
Tu mă dori ca o neadormită rană
Dintr-un tainic mădular de mult retezat.
(miercuri, 18 mai 1955, Bucureşti, în spital)
ARIPI DE LEMN
In van mă târăsc dând ocol
Pământului ca unei cupole
Să m-azvârl din iadul domol
In văzduhul imensului gol
Asijderi Meşterului Manole.
Doamne sfânt, fă un semn
Cu inima mea stupidă.
Zadarnic la zbor o îndemn
Si-i prind aripi de lemn-
Nu vrea să le deschidă:
Rămane tot omidă.
AUTOPORTRET ROMANTIC LA 67 ANI
Mi-am făurit o bătrâneţe bravă:
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii ţărcuind şirag,
Un chip uscat de pajişte firavă.
În pieptul liber, bântuită navă
De al talazurilor vălmăşag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă răcită, dar de lavă.
Visez mereu, căci visul mi-e trezie.
Din lene mi-am făcut amică vie;
Cu ea ţin sfat când gânduri, mii, mă trag...
Nu mai întreb ce vremuri bat afară;
Privesc, în mine, pulberea de seară
Şi coborând lăuntrica mea scară,
Mă sprijin în condei ca în toiag.
(Duminică, 11 noiembrie 1951, Bucureşti, Cişmigiu)
BALADA FIULUI PIERDUT
Cade din tărie luna pe pământ sub chip de brumă.
Zvonul stins prin noapte rece îl auzi, din moarte, mumă?
Lung, pe fusul tău de vrajă firul stelei se mai toarce.
Oare ce-i? - S-aude pasul fiului care se-ntoarce?
Sau e plopul care-şi lasă frunza galbenă deodată?
(Il auzi, din moarte, mumă?) Cade-i lui coroana toată.
Frunze una peste alta în troian-inel s-aşază.
Fiul tau cu-ntreg troianul, aiurind, se-ncoronează.
S-a întors risipitorul. (Il auzi, din moarte, mumă?)
A sosit şi pleacă iarăşi. Umblă-n brumă ca pe lună.
BIVOLII
Domol se mişcau zeii nămolului fecund.
Le picura pe frunte amurgul luat în coarne,
Că parc-ar vrea deodată în aur să se-ntoarne
Elementarul negru ce-a răbufnit din fund.
Sălbatica stihie din smârcuri s-a ales,
Ia chipuri smoala hâdă şi umblă pe picioare,
Mugesc către lumină huidume visătoare,
Noroi cu ochi nostalgici porneşte peste ses.
Ies doi, ba trei. O turmă, haotice vedenii,
De vărsători zănatici scăpaţi de dedesupt
Îşi scrie zodiacul cu mâlul tot ce-a supt.
Pe drumurile noastre Spăimântătoare genii
Aduc în sate noaptea dospită-n vrăji de stele.
Opriţi la porţi, aşteaptă, ca soarta-n ceasuri grele.
CA-N BASMUL CU GREUL PĂMÂNTULUI
«Uuu, n-aude n-avede!» ce glas obosit
Ca-n basmul cu Greul Pământului strigă?!
Tresar ascultându-l şi văd, desluşit,
Un Smeu şi-un voinic încleştaţi - verigă!
«Uuu, n-aude n-avede» urechea-mi destup:
Cum strigă stăpânul în luptele-i crunte.
Si ceata-i, puiendrii de vulpe şi lup,
Soseşte cu Ursul, cu Greul, în frunte.
«Uuu, n-aude n-avede» chemarea de sus
Ajunge la mine în van să se sfarme,
Căci sufletul strigă, ca-n basme, răpus
Iar Trupul, el, Greul Pământului, doarme!
CÂNTEC PENTRU DEZBRĂCARE
Câţi îngeri de mătase ai de pază?
Când zboară-n lături fragedul lor stol,
Ies sâni şi braţe, rază după rază,
Din visteria trupului, domol.
Mai lin ca aştrii coapsele-mpăcate
Rotunde legi scriu, boiul când ţi-l culci,
Cum vii din carne şi eternitate,
Întreagă - miez de adevăruri dulci.
Deschei o stea şi norii despresoară
Cerescul pântec, cald, cu arcuiri,
Lacteea cale a pulpelor coboară
Spre zodiile gleznelor subţiri.
Stihia-ţi pură, albă se arată:
Calc nori şi îngeri, goală li te rump,
Lung să-ţi sărut şi să cuprind deodată
Tot adevărul trupului tău scump.
CÂNTECUL CĂLĂTORULUI ÎN TOAMNĂ
Piere zvon subt zarişte,
talanga în rarişte.
Vine toamna oilor
prin pânzele ploilor.
Glas dau ceţii, patimii
cu frunza lor paltinii.
Jalea rătăcirilor,
mohorul mâhnirilor,
Ale cui sunt, ale cui?
Parc-ar fi a nimănui.
Mi-au secat pleoapele
şi-n inima apele.
Doar când urc poienele
mi se-ncarcă genele
Subt amiaza fierului
de picurii cerului.
Plâng spre zarea dorului
cu lacrima norului.
CCX
Mă-mbii doar cu o cupă de dragoste? Eu cer
Să urc iubirea toată, cum urci o înălţime:
Sub orice pas să-i crească o nouă adâncime
Şi-ntinderea-i cât lumea s-o-ncercuim cu cer.
Îţi dau împărăţia cea făr de vătămare
În care oşti şi arme sunt pururi de prisos...
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morţii cu cântec şi visare!
Nu! Stelele şi sorii n-au nici o-ntâietate,
Sunt fructele luminii, ce-a-nsămânţat pustia...
Din ale noastre râvne-şi ia hrană veşnicia:
Noi, cu o-mbrăţişare, rodim eternitate...
Înalţă-ţi suflul, duhul... şi dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr de-nceput.
(Sâmbătă, 11 februarie 1956)
CCXIII
Vrei să te smulgi din mine?
Smulgându-mi ochii poate... şi nici atunci...
De-a pururi stai dincolo de ei,
În tot ce este-n mine duh de eternitate,
În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.
Ce-mi pasă că iubirea, că luna, are faze,
Când creşte şi când scade până la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime:
Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!
Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng...
Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii,
Dar cumpăna ei fixă- pământ şi cer- n-o-nfrâng.
Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.
CCXIV
De ce numai pe tine tu însuţi te iubeşti?
E lege frumuseţea să o adori oriunde.
Oglinzi şi ochi întreabă, şi toate vor răspunde
Că domn al frumuseţii, pur archetip, tu eşti.
Cum, geamănă, te-mbibă lăuntrica splendoare –
Eter arzând de taine, de gânduri şi simţiri-
Tu, -naltă ipostază a cărnii trecătoare,
Ai luat în lume locul pierdutei nemuriri...
Nu-i crimă că picioru-ţi ne calcă, viermi în drum,
Nici viţiu că-ţi storci hrană din sufletele noastre;
Căzându-ţi jertfe,-ajungem la ceruri, măcar fum,
Şi, mistuiţi de tine, urca-vom poate-n astre!
Lăsându-ne tulpina osândelor întregi,
Tu,-n treacăt, numai floarea păcatului culegi.
CCXL
Să-mi vindec dorul, altor dureri cer lecuire:
O boală grea cu alta potrivnică s-alină;
Te uit... Uitarea numai de tine mi-este plină...
Si depărtarea-i înc-un adaos la iubire.
Pentr-un răgaz de-o clipă mă-ncătuş nopţi de-a rândul,
Stau gata să te-năbuş... Când făr-a-mi da de ştire,
Cu-ntortocheri de vulpe, mişel se-toarce gândul
Să-ti mai urmeze ochii, acolo-n amintire.
Veneam întâia oară; zâmbind, citeai alene...
Si te-ai întors: deodată, cu fulgerul orbirii,
Tâşniră pe sub puntea arcatelor sprâncene
Scăpărător de-albastru şuvoaiele privirii.
Te blestem, amintire! Ca o nebună-mi strângi
Amarul colb de patimi în stupii tăi nătângi.
CCXXVII
Ce nu-ţi scornesc duşmanii cu negre guri fiecare!
Când stau, linguşitorii, în jurul tău, ca roiul,
Ai fi descântătorul şiret din Harlem, care
Momea doar şobolanii cei proşti, sunând cimpoiul.
Zic alţii: unde intri, cobori cu tine Olimpul;
La curte, prin taverne, în port cu mateloţii,
Faci spaţiul de aur, faci primăvara timpul,
In zei schimbi bădăranii, eroi se simt iloţii...
Potrivnicele gasce te sfâşie în două,
De-o parte, ura oarbă, de alta- adulare...
Poveşti, satire, imnuri duium asupra-ţi plouă...
Tu nu vezi înaintea cui zvârli mărgăritare?
C-un bici pe toţi alungă-i, fără deosebire...
...Intoarce-te la mine: eu singur sunt iubire!
(Joi, 13 decembvrie 1956)
CCXXVIII
Nimica nu atinge iubirea mea curată.
Mânii, trădări, zavistii, ce-n zâmbete s-ascund,
Ca umbrele pe-o undă nu lasă nici o pată...
Nu tulburi apa dacă nu e noroi la fund.
Doar pura-ţi frumuseţe în mine se-nfiripă,
Ca-ntr-un cleştar răsfrântă de mii şi mii de ori...
Mi-e de-ajuns în treacăt să te privesc o clipă
Si-ntors din nou în beznă, mă umplu de splendori...
Din ritmul ei vremelnic deodata dezrobită,
Iluminatei inimi alt orizont se naşte,
Cu alte constelaţii de dragoste... Orbită.
Dă înapoi durerea şi nu mă mai cunoaşte...
Atunci, în creatorul vârtej al poeziei,
Răpindu-te în mine, luăm pasul veşniciei
(Duminică, 30 decembrie 1956)
CCXXX
Mă mir că sunt de-atuncea tot pur, ca o oglindă
In care nu rămâne nimic din ce-a trecut,
C-am şters chip, umeri, brate întinse să măa prindă,
Si negrii ei luceferi de dincolo de lut...
Se zămisleau din îngeri? din spuma nălucirii?
Genunchi de Magdalena, odihnitori de Christ...
Ca să mă smulg din iadul de flăcări al iubirii,
M-a poleit durerea cu aerul ei trist...
Dar straniul meu aur nu uită dulcea oră
Când ea, trăgând în lături noptateca perdea,
Zvârlea doar o maramă pe goala-i auroră
Si-n aşternut ca lampa lui Aladin dormea...
Plecat pe ea, ca-n basme, la dulcile-mi soptiri,
Ea-mi deschidea comoara întregii fericiri...
CCXXXI
Mai leagănă tristeţea doar pieptul ca o boare
Cu fluxuri şi refluxuri aproape aţipite...
Amurgul voluptăţii vărsase sumbra-i mare,
Suave mădulare dormeau în el, topite...
Si alb şi magic, palid se afunda obrazul
Din castaniul moale cu ţărmuri ondulate...
Plutea pe apa tâmplei un nor de vis... In iazul
De somn ieşeau profiluri de ceruri înecate...
Si nu ştiai de-i suflet, ori lună, sau un peşte
Ce se juca sub unda cu pieliţe senine...
...Când un oftat, din gura scrâşnită ca un cleşte;
Spărgea cleştarul vrăjii urzită peste tine!
Din carnea somnoroasă, din liniştea fierbinte,
Tu izbucneai, amantă mai dârză ca-nainte.
CCXXXII
Tu nu eşti în iubire decât un trântor, care,
Trândav, te îmbuibi cu miere de-a gata adunată;
Tu nu ştii chin, durere, caliciile amare
De unde-ţi sug, cu cazne, licoarea desfătată.
Tu zbori atât: doar clipa cât ţine-n slăvi o nuntă
Spre cer te-mpinge sexul, nu marele azur...
Ca iar să cazi în tina şi aripa ta ciuntă
S-o năclăiască iarăşi al poftelor huzur;
Din dragostea curată tu faci vinovăţie,
Imbrăţişarea dragă o schimbi într-un păcat,
Din glorioase viţii şi-naltă scârnăvie
Iţi împlineşti cununa pe capul neplecat.
Nimb de amăgitoare, impură poezie...
Si ideală floare a iadului suprem,
Cumplita-ţi frumuseţe o porţi ca pe-un blestem.
(Miercuri, 15 mai 1957)
CCXXXIII
Ne îmbinăm cu-atâtea deosebiri... şi ştim pe
Ce formă ideală ne împlinim unirea;
Noi unei flori unite luăm chipul şi întocmirea,
Firească împerechere, tu, trandafir, cu ghimpe,
Stau dedesubt; frunzarul curtenilor mi-e haina,
Si slava ta suavă adânc de jos privesc...
Dar cel dintâi cu harul miresmelor primesc,
Prieten morganatic, in ascuţiş c-o taină:
Sunt îngerul cu gheare demonice, anume
Să sfâşii mâna-ntinsă, ori botul ce te cată...
Stiu, geniul e ţepul urât de-ntreaga lume,
Dar cine te culege mă ia cu tine odată...
Iar când ai să te scuturi, tind spinii cu-ndrazneală.
In ei să-ţi prind de-a pururi petală cu petală.
(Duminică, 21 iulie 1957)
CCXXXIV
Nu trambiţele slavei şi-a dragostei cimbale,
Ci vuietele mării în scoica de sonet,
Taifunul unei inimi în vers prins ca-n zăbale,
Cu inima plecată pe el s-asculţi încet...
De-aş revărsa pe tine iubirea ca noianul,
Nu poate cât o rimă în care m-am răsfrânt...
Când eşti poet, o perlă-ţi destăinuie oceanul
Si spaimele iubirii s-aţin într-un cuvânt.
Ti-am făurit o-naltă şi grea demiurgie,
Un univers de patimi adânc pus sub zăvor:
Aicea orice vorbă închide o urgie
Si fiece silabă e un ciclon de dor...
Deşi sunt descântate şi dorm ca-ntr-o poveste,
Citindu-le, tu nu simţi duh aprig ce tâmpeşte
(Luni, 23 iuie 1957)
CCXXXIX
Bem pân la fund paharul... In drojdia iubirii
S-ascunde-o şi mai tare subtilă îmbătare,
Fără de aburi, rece... o neagră exaltare
Ca dup-o-naltă crimă în slujba dezrobirii:
Am fost şi noi doi îngeri, legi sumbre am călcat...
Ci-mbrăţişarea noastră, oricat de vinovată,
Păstra în ea savoarea întâia, neuitată,
Si paradisiacă a primului păcat.
In inimile noastre stă pacea nemuririi.
O veşnică ştiinţă, grăind peste mustrări,
Ne spune că sub zvârcol, blesteme şi ocări
Zac numai dor şi flăcări în gheaţa despărţirii,
Că-i pe nedrept Infernul în care ne muncim
Si-n ghearele Satanei noi încă strălucim.
(Miercuri, 9 aprilie 1958)
CCXXXV
Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup,
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg-
O veşnică-mbinare a două raze line...
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe... zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar, dinainte-ţi cad;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne...Mă doare numai visul
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.
CCXXXVI
De mult eu simt în tine o rece deşărtare:
Din mâna mea-ţi tragi mâna, privirile-ţi pierdute
Imi spun, mai înainte să-mi zică gura: "Du-te... "
Si te goleşsti de mine ca pentru o plecare...
E toamnă? Si cocorii-ţi deşteaptă nostalgia?
Pribegile corăbii te-ademenesc în zări?
Dar n-asculta de şoapta feericei pierzări!
Pentru mirajul orei nu lepăda vecia!
Câand Nordul se răstoarnă crunt peste noi şi vine
Noianul de omături pe inimi să-şi deşarte,
Nu mai râvni spre calde şi-albastre ţări departe...
Rămâi fără de teamă aicea, lângă mine,
In veci, mai credincioasă ca soarele de sus-
Iubirea mea nu are nici iarnă, nici apus.
(Miercuri, 18 septembrie 1957)
CCXXXVII
Eu nu dau niciodată cu suliman iubirii
Si, dintre dresuri, versul e singurul ei fard,
Dulci unduiri în trupul prea aspru al vorbirii...
Si-i rumenă la faţă pentru că întreg eu ard.
Nu-i ţes nici mândru valnic- izvod cu chip de floare-
Nici straie de imagini cu care s-o îmbrac:
In pura-i goliciune- unica ei splendoare-
Mii de-mbătări stau strânse ca dintr-un lan de mac.
In toată-a ei făptură nu e nici o greşeală:
Sub măsurate gratii, adâncul voluptăţii...
De-aceea nu se teme să ţi se-arate goală,
Asemenea zeitei ieşită ideală
Din spasmele cu spumă ale eternităţii:
Ca altădată Paris, încununat de laur,
Iubirii mele-ntinde-i râvnitul măr de aur...
(Marţi, 14 ianuarie 1958)
CCXXXVIII
Cu nobilă virtute nu ne culcăm... fugi:
Cum poţi să strângi în braţe un stâlp de diamante?
Ca pe-o soţie-n lume o scoatem şi-o cinstim –
In taină, cu nădejdea, cândva s-o moştenim-
Ci-n pat urcăm păcatul, amanţi mlădii şi-amante,
Transfiguraţi de-un fulger de viţii, dăm lumina,
Si dintr-o curtezană croim uşor o sfântă:
Iubirea-i scurta noapte în care totul cântă.
Dar demonul e-alături şi, în surdină,
Mocirla cărnii noastre răsfrânge cer şi stele.
Plecaţi să le culegem, în ea ne scufundăm.
Imperecheaţi pornirăm s-ajungem pân la ele,
Si-n loc să fim scafandri pentru nomoluri grele,
Ne-am prins aripi... Iubite, dă-mi gura... ne-necăm!
Necontenit viaţa are nevoie-n noi
De negre-ngrăşăminte, ca planta, de gunoi.
CEREASCĂ FLOARE
Cerească floare, albă, strălucită,
Cu blând miros de rai, e Poezia.
Sămânţa ei de îngeri e zvârlită
Si brazda caldă-i e copilaria.
Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,
Din lin izvor de lacrime amare
Si din dulceaţa bucuriei sfinte
Ea suge hrana şi se face mare.
Inmugureşte floarea minunată
Sub mângâierea stelelor iubirii,
Când, pătimaşă, inima se-mbată
De clocotul năvalnic al simţirii,
Dar nu-nfloreşte (poezia) falnică, deplină
Decât la viul soare-al cugetării,
Când patima nedreaptă se alină
Si face loc doar milei şi iertării...
CERŞETORUL
Cunosc de mult o blândă ţară veche:
Se-nvecina cu basmul şi balada,
Avea mai gingaş sufletul ca nada,
Iar inima mai pură ca zăpada.
Si milostivă fără de pereche.
Ca să-ţi încerce multa-ţi bunătate.
O, ţara mea mâncată de jivine,
Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,
Cu traista Sa, de cerşetor, în spate,
Azi, iar colindă Dumnezeu prin tine.
CHARON
Corsar al cărnii, pururi pe mările ei joase,
Între oftări de înger și-ntre scrâșniri de dinți,
Am străbătut cu stele-n catargele voioase
Bosforul alb și dulce al tainelor fierbinți.
Plăceri încornorate, șirag de triste mumii,
Sub piramida vremii în aur v-am culcat,
Și migălii zadarnic, o, paradis al lumii,
Să te deschid cu cheia frumosului păcat.
Pe cine-l zvîrle spuma cu Nordul tot în spate
Și încoifat cu noapte în loc de prădăciuni?
Din marele cutreier cu vise înecate
Aduc un fir de algă făcută cu minuni...
Tot cerul dintre brațe s-a șters... Pe-un țărm de iască
Un pusnic ars de lună încovoiat și gol.
Împotmolit în gânduri așteaptă să sosească
Ursuzul moș din umbră cu luntrea de-un obol.
CHEIA DE AUR
Pe vremea aceea mă închinam mereu,
La masă, la culcare, la sculare:
Rugăciunea era cheia de aur cu care
Întorceam ornicul sufletului meu
Şi-l potriveam să meargă după Dumnezeu,
Seara, dimineaţa şi la tot pasul,
Cum îşi îndrepta tata după soare ceasul.
Domnul mă asculta şi puteam orice să-i cer.
Isus mi-era ca frate-miu ce dormea-n copaie;
Îl născuse mama în tinda de lângă odaie,
Culcată, ca Maica Domnului, pe-o mână de paie.
Acolo mai erau adăpostite două oi bolnave,
Un viţeluş cu picioare slabe,
O cloşcă sub pat şi-o pisică cu pisoi,
Care s-au bucurat la naştere împreună cu noi.
Într-o noapte ne-au cântat îngerii la prag,
Am sărit din somn să-i apăr de câini:
Duceau, doinind, o lumină mare, ca un steag,
Şi purtau steble de stele-n mâini.
Glasurile cădelniţau în vânt:
„Hai, ler, leroi, Doamne Sfânt”.
Multă vreme le-am auzit, până au zburat din sat.
Cheia de aur s-a pierdut şi sufletul a stat.
CINCIZECI DE ANI
Cinzeci de ani de piatră şi de lut
Si-n orice pas am pus un început.
Iar de arzimea-n care mă frământ
Mi-a curs tot mirul frunţii în pământ.
Te-nalţa, cedrule umbros, şi sezi
In vipiile marilor mele amiezi,
Cu foşnet pur s-arunci peste genuni
Cununa nopţii tale de minuni
Nu pentru tihnă. Dimpotrivă. Dar
Ravnesc din veci un înger, adversar,
Ajungi mai slab, netrebnic cazi la fel
Cu cât vrajmaşul ţi-e mai mişel.
Ci-ncăieraţi sub adumbrirea ta,
Să sug puteri din cel ce m-o-ncleşta.
Când braţul meu s-o-ncolăci rebel,
Să simt cereasca greutate-n el.
Si pân-acum parcă-ntr-adins mi-ai dat
Numai cu pleava lumii să mă bat.
Stă totuşi semn în câmpul gol c-am dus
Ucenicia luptelor de sus:
Cinzeci de lespezi şi deasupra jar.
Alcătuind spre slava Ta altar.
DOR DE TINEREŢE
Ce-adânc pătrunde zâmbetul tău mic...
De dincolo de recea stăpânire
Se-nalţă-n mine vechiul inamic,
Ereditarul dor de nemurire.
Din marginea uitării mă ridic,
In coasta vremii pun împotrivire,
Arunc vestmânt cărunt şi-n răzvrătire
Logodna mea cu bătrâneţea stric....
M-agăţ de ramurile tinereţii-n cale,
Sărut dureri cu buzele avide
Port scumpe răni ca nişte mari paftale.
Am iar ochi cruzi de limpezi aguride:
Prin strâmta noapte-a rochii ce te-nchide,
Văd toată aurora cărnii tale.
CLV
Nu-mi cerceta obârșia, ci ține-n seamă soiul,
Guști fructul, nu tulpina, chiar aur de-ar părea…
Strămoșii-mi, după nume, au învârtit țepoiul,
Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea.
Dovada cea mai pură a-nnobilării mele
Ești tu și-ngăduința de-a te lăsa iubit
Mai mult ca un prieten, cu patimile-acele
Cu care-adori amantul de veci nedespărțit.
Îmi cânt astfel norocul, înalț epitalamuri
Și, pentru închinarea la care mă supun,
Culeg azur și raze și roze de pe ramuri,
Stăpânul meu, alesul, cu slavă să-ncunun:
Poporul meu de gânduri, simțire, vis, trup, dor
Te pun azi peste ele de-a pururi domnitor.
CLXV
Iubita mea, ai suflet adânc şi-ntortocheat
Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii
În care-un minotaur domneşte ne-ndurat,
Flãmând de duhul slavei şi carnea tinereţii...
Multi îndrãzneţi pierirã în tainiţele-i sumbre,
Feciori eroici, pradã daţi fiarei suverane...
Acum m-alãtur şi eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar fãrã teamă,-n vârtejul de capcane.
Cãci tu mi-eşti Ariadna şi-mi dãruieşti un fir
Din pletele-ţi de beznă, o cãlãuzã vie;
Si nu sã scap din cursă îl ţin şi îl deşir,
Ci mai afund sã intru în neagra-mpărăţie;
Dedalicul tãu suflet locaş mi l-am ales
Si jur cã niciodatã din el n-am sã mai ies.
CLXXXIII
Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea ţărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte, ca să alerg la tine.
IN COLIBA ÎNTUNECOASĂ (Colind)
In coliba întunecoasă
Din carne şi os lucrată
A intrat Hristos deodată
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge,
Ci El Insusi, trup şi sânge
Preschimbat pentru faptură
Intr-o scumpă picătură -
Dulcea Cuminecatură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut cer strălucit
Cu boltă de mărgărit
Si pe ea soare şi stele
Cu luceferi printre ele.
In mijloc, tron luminos
Si pe el Domnul Hristos
Care mult Se bucura
Duhul Sfânt Se alătura
Si acolo rămânea
Si acum, şi pururea.
Si noi, Doamne, ne-am sculat
Colibele-am curăţat
Uşi, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intră şi la noi!
Trup, tu dormi? Somnul te paşte?
Suflete, scoal’ şi cunoaşte
Luminos prunc că Se naste
Din Palatul Treimii
In peştera inimii.
Dar pruncul cine mi-i?
E Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maică Sfantă,-n braţe, ţină-L,
Sfântul Duh, cu drag, alină-L,
Ingerii, cu raze, închină-L.
“Eu nu dorm - trupul lin spune-,
Ci,-ncleştat de-o grea minune,
Stau în mută rugăciune.
Să mă mişc nu se cuvine,
Ci, cu Harul care vine,
Raiul tot se află-n mine”
CONTEMPORAN
Nu mă-nspăimântă cerul, nici pământul;
Pe unul calc, pe celălalt îl străpung;
Sunt slab, sămânţa care-o suflă vântul
Pe stepele vieţii îndelung,
Dar el mă suflă unde vreau s-ajung!
Chiar dacă eşti la infinit de mine,
Dar ştiu că eşti şi-Ţi cat Împărăţia,
Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.
O, Doamne, sunt contemporan cu Tine
Şi sunt contemporan cu Veşnicia
CRUCEA-JUG
Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,
De Tine-n veci acuma nu mai fug,
Adânc cerbicea inimi-mi plec jos
Şi sub povara Ta cerească mă înjug.
Stau să mă mâne Domnul unde-o vrea
Cu biciul Său de Duh atât de drag;
Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea
Când ştiu că brazda mântuirii trag.
(luni, 27 septembrie 1954, Bucureşti )
CU DOMNUL LA MASĂ
Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia
Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pântec.
Pe urmă, că nu-ţi place jocul, bucuria:
M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec.
Tu, însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,
Tu, Domnul marelui praznic al vietii, ne dai povaţă:
Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine,
Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!
(vineri , 27 mai 1955, Bucureşti, în spital)
CUPA
În mină stă tânjind nemărginirea.
Din ţărmurirea clipei de cleştar
Se naşte golul şi neîmplinirea:
Turnaţi şi beţi oricât, e în zadar.
Rămân tot goală, mai mâhnită după,
Pe buza mea atâtea guri se-aştern,
Oceane-au curs şi s-au vărsat din cupă:
N-ajunge nimeni, nimeni nu astupă
Fără-de-fundul visului etern.
DEDICAŢIE
O carte, scrie-n “Buch der Lieber”, Heine,
E un sicriu tăiat din lespezi reci,
Unde poetul cu-ale sale taine
Se-nchide singur pentru veci de veci.
Să nu te sperii, palid cititor,
Când, răsfoind târziu aceste pagini,
Mă voi scula oftând dintre imagini
Şi voi zâmbi livid, strigoi al lor.
DESPĂRŢIRE
Când fâlfâişi năframa în albul steag al mâinii
Se oglindea amurgul în apele fântânii;
Alături, săgetată în inimă de frică,
În clipa despărţirii gemu o turturică,
O rodie necoaptă căzu, de vierme roasă,
Crăpând, înăbuşită de iarbă somnoroasă
Şi, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii
Ieşea, pălit şi rece, luceafărul iubirii
Trecând ca peste-o rană, pe-un vânăt cer ca fierea.
Plecat peste fântână, vedeam în fund durerea
Cum turbura adâncul venind să se adape
Şi prefăcea în sânge cleştarul scump de ape,
Cum se stingea amurgul şi veştedul luceafăr
Şi cum porneai departe şi singură tu, cea făr
De milă, luând cu tine în albul steag al mâinii,
Ca-n zări să mi le fluturi, năframele luminii,
Lăsându-mă, din golul fântânii cu balaur,
Să mă privească noaptea cu ochii ei de aur,
Pe când, cerând şi dându-şi c-un bun rămas iertarea,
Se-mbrăţişau în umbră iubirea şi uitarea.
DESTINUL
Aud din fundul meu
Cum suie pe-ntuneric, dibuind,
Destinul
De ani se târâie mereu
Si urcă necurmat cu toate piedicile şi tot chinul.
De-a lungul peşterilor vieţii mele
Cu hrube jilave şi întortocheate
El vine, pipăaind cu mâinile lui grele
Pereţii reci...şi pietrele tresar speriate
Inaintează câţiva paşi şi şade,
Ascultă parcă negrăite şoapte
Porneste iar, se-mpiedică şi cade,
Invăluit de aburi şi de noapte.
Tăcut se scoală pipăind pereţii
Si dibuind prundişul cu piciorul...
Si vine aşa orbecăind de-a lungul vieţtii
Târând în urma lui, în lanturi, Viitorul.
E orb şi vine după mine... Se îndreaptă
Să mă găsească
Si urcă scări de blocuri răsturnat, treaptă după treaptă,
Un groaznic melc pornit să se târască
Prin întunericul din funduri nepătrunse,
Pe unde însuşi cugetu-mi n-ajunse:
E un dedal de săli, de gropi şi coridoare
Ce urcă, se sucesc şi se coboară
Cu iezere de ape în vâltoare,
Cu năruiri de bolţi ce te doboară
El dibuie într-una şi înaintează,
Mai stă de-ascultă, părul ud îşi stoarce,
Desfundă gurile astupate, cercetază,
Si cu ocoluri iar la loc se-ntoarce...
...Aşa de ani se târâie din fund spre mine,
Aud înabuşitu-i pas cum vine
Si-am îngheţat pe prag aici:
Mai sus de tine unde poţi să te ridici?...
E-n mine...şi mă va găsi odată!...
Ascult cum umblă bâjbâind în adâncime
Si nu-l cunosc; ghicesc de ce mă cată,
Dar nu ştiu ce-mi aduce din întunecime...
Atâta ştiu doar despre el,
Că-i orb, că-i neîndurat, că nu-i mişel;
Că vine
Din fundul meu de ani întregi
Spre mine
Bătrânul orb răsturnător de regi!
(Si că, cu cât înaintează în lumină şi-n tumult,
Cu-atâta întunericul îi copleşeste ochii tot mai mult.)
DIN CÂTE TRELE
Din câte trele Daruri ce Magi-i hărăziră
Nu i-a rămas acuma nimic să-l mai mângâie,
Nici fir măcar de aur, de smirna ori tămâie…
Şi Darurile iată în ce chip Îl slujiră:
Tot aurul, pe care l-a dat cui sta să-i ceară
L-au strâns pizmaşii preoţi şi fu prilej pierzării:
Cu el plăti Caiafa, peşin, preţul vânzării
Când s’a tocmit cu Iuda să-L cumpere ’ntr’o seară.
Iar smirna cuvioasă, amar de ani păstrată,
Abia de se ajunse când Îl îmbălsămară,
Aşa că ucenicii cerşiră de-I turnară
Pe trupul plin de sânge mireasma consacrată.
În urmă, cu tămâia i-au afumat mormântul
Când au venit să-L plângă, în stol mironosiţe…
Iar Maică-Sa, smulgându-şi bogatele-i cosiţe,
Purta pierdut hârbul şi tămâia pământul.
DOAMNE
În vârful copacului Tău sunt o floare...
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.
Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.
Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele. ...
Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum,
Doamne, până la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.
Floarea căzută din împărăţie
A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.
DUREREA NEAMULUI
Nu vin spumos, nici păcură aprinsă,
Nici blestem furios de Prometeu:
Eu sint Durerea voastră, necuprinsă,
Si sunt un dar făcut de Dumnezeu.
Din visul vostru ars, căzut grămadă,
Din dorul, astăzi zgura şi tăciuni,
V-am mai rămas doar eu, o grea plămadă-
Amestec de silitră şi cărbuni.
Nu sunt vulturul fâlfâind în cuşcă,
Nici răcnetul de leu izbit în piept,
Ci sunt un pumn de pulbere de puşcă,
Ce, sub tilindra mută, stau şi-aştept.
Un pumn de iarbă, care doarme parcă
Pe fundul sufletelor tuturor,
Dar forţa mea cumplită vă încarcă
Ca pe-o unealtă aspră de omor.
Infricoşata pulbere-i la pândă:
De-o scăpăra scânteia dedesubt,
Va nărui o lume sub osândă,
Atâta foc şi pară-n mine-am supt.
Va fi un fum, un vaier şi-o LUMINĂ...
De tunetul la ceruri va urca
Si neamul tot zbucni-va, ca o mină...
Scânteia mânioasă de-ar pica!...
Dar pân-atunci păstraţi-mă curată
In fund de suflete, la adăpost;
Să nu mă ude lacrima vreodată,
Să nu-nmuiaţi năprasnicul meu rost.
Să stau acolo mută şi-ngheţată,
Din scrum de vis urgia să-mi încheg
Un pumn de pulbere înfricoşată
In care zace TRĂSNETUL întreg.
ECHINOCŢIU DE TOAMNĂ
Vino, să ieşim dintre aceste ziduri,
de sub arcade ce apasă,
din inelul cu-nvechite turnuri, al cetăţii,
din ceaţa ce pe poduri de metal se lasă.
Vino pe deal, pe cel din urmă-n soare,
unde-un trecut de slavă cu suflare
lentă sub pietre doarme,
să strigăm de-acolo după păsările călătoare.
Să strigăm precum obişnuiesc copiii
între jocuri, sar făr-a şti ce strigă
îşi rostesc prin chiote extazul efemer
pentru cele ce au loc în cer.
Induplecaţi de soartă, nouă înşine străini,
cu patria pe umeri – moartă-, noi am vazut,
ce-i drept, de-atâtea ori,
ca-ntraripatele puteri, răzbind prin nori,
orbite de o ţintă depărtată
ne iau văzduhul prin tangenţă doar –
ca o săgeata - şi nu mai prind de jos
din ţări nici fluturări de semne şi nici veste.
Vino totuşi să strigăm de-acolo de pe creste,
să strigăm după cocorii care pleacă
şi-n vuietul de mântuire
o ţin către limanul dincolo de fire.
In cumpănăa şi-n sfâşierea acestui ceas prejmuitor,
vino, străfundul neguros, rumoarea ce ne-neacă să le lăsăm sub noi –
şi de pe dealul cel din urmă cu semne-nchipuind
în vânturi libertatea să strigăm după triunghiul călător.
ELEGIE ÎN AMURG
Vast chihlimbar, amurgul a prins în el colina...
Licăritoare umbre încremenesc pieziş;
Adâncă nestemată încheagă-n zări lumina
Pe păsări încrustate şi limpede frunziş.
Ce străveziu e timpul şi atâta de departe...
In miez de piatră scumpă ţinutul s-a închis,
Afară din viaţă şi neatins de moarte
Cu-ntunecări înalte alunecă în vis.
Cum amurgeşti, iubito, nimic nu te frământă,
Cu sloiul amintirii treci ţărmul celălalt,
Abia-ţi zăresc o mână ce-a-ngheţat, stând frântă
Alături de o foaie căzută din înalt.
Te-afunzi şi nu e cine nici mâna să-ţi ridice,
Nici gâtul să-ţi îndoaie sub jug de sărutări.
Si nu cutez din urmă să strig Euridice,
Inchisă-n chihlimbarul cu negre arătări.
FRATELE
Ca oarecând Iosif cel drept
Primindu-şi fraţii-n falnicu-i palat
Ştergea cu plâns mîrşavul lor păcat,
Îi dezmierda şi îi strîngea la piept,
Aşa-ntinzîndu-şi braţele în jos
Ne-aşteaptă-n praguri de eternitate
Dumnezeiescul nostru Frate
Iisus Christos.
(30 septembrie 1954, Bucureşti)
GRAI VALAH
Grai tamâiat, cătuie de petale,
Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale.
Umblă singur pe munţi de sare,
Vânt bătrân cu miere-n spinare.
Serpi de răcoare verde-n pârâie,
Cărări de bucium lung te stretaie.
Granguri de aur boabele-ţi ciugul',
Seşul ţi-l ară dorul cu plugul.
Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur,
Din fund oftează strămoşii de aur.
De piscul tău, unde se-mbină
Pale de nori cu limbi de lumină,
Buzele-mi razăm fremătătoare,
Slavit pristol de piatră şi floare.
HOREB LĂUNTRIC
Urc muntele de gând cu aspre galbe
Cătând frunzarul rugului aprins:
Doar mugetele tunetelor albe
Mă vor vesti că, Doamne, te-am atins
Şi-şi vor croi, făcându-le puzderii,
Pe mătcile urechilor drum nou,
Că, până-n fund, bulboanele tăcerii 
S-or turbura sub bulgări de ecou.
Atunci scoţând sandala minţii moale,
Păşind în vârful gândurilor goale,
Voi cuteza să calc pe spirit pur.
IA TU ARCUŞUL…
Cum însuţti Tu, de veci Stăpâne, m-alcătuişi ca pe-o unealtă
Pe care patima s-alerge ca un arcuş purtat de mână,
Azi simt în suflet cum se-ncheagă şi cum năvalnice tresaltă
Cântări, ce nu mai vor în noaptea vremelniciei să rămână.
De-aceea scoate-mi de pe coarde căluşul care mă sugrumă
Si lasă-mă să ţin arcuşul cu mâna mea tremurătoare...
Nu te uita că sunt o biată lăuta şubreda de humă,
Eu simt, zbătându-se în mine adânci cântări nemuritoare!
Dar ca să poată să răsune aşa cum legea lor o cere,
Din plin şi slobode, ca duhul ce le-a sădit neînfrânate
Stăpâne, pleacă-Te pe coarde... şi dacă vezi că n-am putere
Ia Tu, în mâna Ta arcuşul şi cântă în eternitate!
ILUZII
Pe lespede albă - cununa fântânei-
S-a aninat în treacăt Demonul.
In apă, a văzut faţa unui înger
Ce se uita de sus-
A crezut că e a lui şi a râs.
INIMA LUI DUMNEZEU
Inima a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Hristoase,
Cel Ce-Ti gâlgâi sângele până jos, în adâncimi,
deschide-Te rugăciunilor noastre sfioase,
dulce miez al misterioasei Treimi!
Floare a cosmosului, Frumuseţe a Dragostei ne-ncetate
Spic suprem al nestinsei Lumini Dumnezeieşti,
Unic Cuvant, Eternitate în Eternitate,
dulce Fulger care pe nimeni nu orbeşti,
nu ne lasă pe noi în bezmetica ceată,
în somnul lumii cu buimace visări:
trece-ne cu Tine din experienţa la viaţă,
sus, în minunea marii Deşteptări!
INIMA MEA ÎN ANUL…
Stelele, ce-i drept, mai sunt deasupra, toate,
dar Dumnezeu ne trece sub tăcere.
Tenebrele n-au capăt, lumina n-are înviere.
Inima mea - e-o carte care arde,
un bocet în mijlocul Patriei.
(1943-1946)
IUBIRE ÎMBATRÂNITĂ
De vreme ce iubirea, bătrână slăbănoagă,
Îşi ia de-acum toiagul şi pleacă-ncet spre schit,
Cu silă smulge-i floarea ce-n mâna ei se roagă
Şi ţăndări fă oglinda în care s-a privit;
Sfâşie-i lung hlamida, despoaie-o de inele
Şi-i zvârle-n foc condurii cu aur la călcâi.
Ucide-n cuib perechea de sure turturele
Ce v-a-ngânat sărutul în zilele dintâi;
Dar lasă-i amintirea cu miros trist de ceară:
Când va veghea în miezul tăcerii din chilii.
La iezere de apă cu negură şi seară,
Din sloiul ei să toarne urâtului faclii.
ÎN GRĂDINA GHETSEMANI
Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.
O mână nendurată, ţinând grozava cupă,
Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.
În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!
Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate după pradă.
ÎNVIERE
Zăceau în noi vechi stavili de păcat
Ne ocoleau din Ceruri mesagerii…
Dar Domnul a venit, le-a spulberat:
Trec libere-n noi căile-nvierii.
Pândeşte suflete, ia-ţi straie noi,
Cămările găteşte-ţi: poate, iată-L:
E drumul Său Hristos acum prin noi,
Prin om El suie-nvingător, la Tatăl.
Nu-i scapă colţ neluminat, pustiu,
El, fulger, cercetează pe oricine,
Aţin-te, clipa mare, cât eşti viu,
De-i place îşi face un popas în tine,
Şi-n volbura-I de slăvi te ia cu Sine…
JALE
Ascultă pe drumuri de cer, pe înalte,
cohorte de păsări sălbatice-n noapte.
Ce-ţi lasă în urmă? Ce-ţi lasă în faţă?
Tomnatic imperiu, izvoare ce-ngheaţă.
Curând, căpriorul, la ochiul de apă
Inchis, cu copita zadarnic mai sapă.
Si încă vedea-vei ce jaf în lumină
Va fi şi ce jalnic verdict în grădină.
Atât îţi rămâne: pământ în tenebre
Şi inima arsă de grijă şi febre.
Din cântec, din caldul, nimic nu mai este,
Ah, nici în viaţă şi nici în poveste.
Ia seama că mâine cocorii de seară
Vor duce şi luna, furând-o din ţară.
LA POARTA PARADISULUI PIERDUT
Azi am trecut s-o văd, înstrăinată,
Grădina-n care-o vară ne-am iubit...
Podoaba-n zdrenţe-i spânzură uscată,
Rugini a prins frunzişul răvăşit,
Iar parcul, raiul nostru de-altădată,
Cu ziduri, alţii, azi, l-au ocolit.
E ceasul vechi al dragostei, e seară
Şi, dând să intru, stau înfiorat:
Înaltul plop la porţi m-aşteaptă iară,
Dar toamna purpurie l-a schimbat
În galben stâlp pâlpâitor de pară,
Ce freamătă, de vânturi zbuciumat.
Şi-n vijelia ce s-a-ncins să-l bată,
Aprinsul plop acolo mi-a părut
Că-i sabia de foc, neîndurată,
Pe care Heruvimul nevăzut
O flutura spre lumea blestemată
La Poarta Paradisului pierdut.
LA RASCRUCE
In suflet, ca pe-o cale pustie, sunt răscruci,
Intretăieri de drumuri sălbatice, străine,
Ducând spre patru colţuri... Pe care să apuci?
Meleagurile-s rele şi nimeni nu-i cu tine.
Răspântia e moartă, şi câţi s-au perindat
Nu ţi-au lăsat o urmă, un semn care s-arate
De-a nimerit vreunul pe drumu-adevărat...
Doar cruci fără de slove de-a lungu-s presărate.
Un han, din care numai pereţii-au mai rămas,
Cu hruba părăsită, un puţ fără izvoare
Si-un plop uscat alături, ca o spânzurătoare,
Iti spun că nu e loc făcut pentru popas.
Te simţi pierdut departe... răscrucile-s pustii,
Si-ai vrea să fugi din aste paragini blestemate.
...In suflet sunt prăpăstii: ajungi fără să ştii
Si şovăi la o furca de drumuri neumblate.
MAGII
Pe urma stelei strălucite ce-a izvorât din infinit
Trei magi, sătui de contemplare, încălecară, şi-au pornit…
Ca trei lunateci prinşi de-un farmec, nici nu priviră înapoi,
Ci s’avântară ‘n largul lumii, naivii, gârbovii eroi.
Deşi, din porţile cetăţii, un pas afară n’au făcut,
Mergeau acum ca duşi de aripi pe-un drum de-a pururi cunoscut.
Străini, pe drumuri neumblate, pe mări, prin codri şi pustii
De-a dreptul cale îşi croiră pe urma stelei argintii…
Înfriguraţi, nu se opriră nici chiar când steaua-i părăsi:
… Şi nu Ştiau unde-au s’ajungă, ştiau atât, ce vor găsi!
În fundul lumii străbătură, apoi încet s’au înturnat
Prea fericiţi c’au dat prinoase şi că’n sfârşit s’au închinat.
Şi cum li se vărsa din suflet prisosul sfintei bucurii,
Bătrânii magi de-odinioară păreau acuma trei copii.
Ce ’nsufleţiţi ca de-o izbândă, îşi cred tot visul împlinit
C’au mers pe urma unei stele… ce s’a pierdut în infinit!
NOAPTE DE MARTIE
Se face moină-n suflet, cu pâcla-mpovărată;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Şi inima, hrănită, porneşte rar să bată,
Cu sânge alb de visuri şi de melancolii...
La geamul meu stă noaptea şi vrea să intre-n casă,
În carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă,
Mă scol şi suflu-n gânduri şi-n noaptea mea-i fac loc.
Ea intră şi târăşte alaiul tot afară:
Se umflă-n mine ape, trec turme de tigăi
Şi aburii lăuntrici iau chip de primăvară,
Cu sâni rotunzi de măguri şi coapse moi de văi.
Sosesc, scăpaţi şi teferi din cuşcile-ntristării;
Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi,
Şi seşurile minţii, miriştile uitării
Le-nrourează iarba cu mii de gânduri verzi.
Pe dealurile vremii iernează neaua, încă,
Dar cântă gura dulce a vântului de sud;
Momită, gheaţa-şi crapă pleoapa ei de stâncă,
Surâde şi, pe gingeni, şi-a prins sărutul crud.
Când pururi veşnicia vorbeşte numa-n şoapte,
De unde-atâta foşnet, şi susure, şi sfadă?
Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte
Şi-aud cum se dezbracă pământul de zăpadă.
NOUL  ARHITECT
lui Titi Joja
Tu, altfel, arhitecte, să clădeşti nu ştii
Decat în piatră şi materii grele?
Priveşte, sunt zidiri din carne, vii...
Si tu te numeri printre ele...
Sus! Inc-o treaptă-n tainica lucrare!
Nu mai dura palate celorlalţi,
Ia din Iisus lumina ziditoare
Un schit de Duh în inima-ţi să-I-nalţi.
NOUL  MAG
Am obosit de-atâta aşteptare
Cu ochii sus pe cer ...
Si steaua vieţii tot nu mai răsare.
De astăzi, însă, n-o mai cer.
Plec singur spre locaşul de-nchinare,
Spre Staulul râvnitului Mister.
Luceafărul menit ca să-mi răsară
Atât a zăbovit,
Cî nu mai vreau să ştiu dacă s-a stins,
Ori eu dac-am orbit...
Nu mai aştept lumina dinafară:
O alta-n mine tainic s-a aprins
Si arde,-n fund, pojarnica ei pară,
Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum
Cu ochii-ntorşi spre ea pornesc la drum
NU TE MIRA…
Nu te mira că-mi prinzi privirea,
Păienjenită de durere,
Adesea cercetând ivirea
Şi alte lumi, şi altor ere.
În toiul luptelor nebune,
Pe rana inimii ce moare
Nădejdea vremilor mai bune
Răsare pururi, ca o floare.
Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,
Ea, singură, purta-va roade,
Azi, când grădina-i scuturată
Şi toată floarea stearpă-mi cade.
Zadarnic firea mă striveşte
Mereu sub aspra-mi suferinţă,
În mine pururi încolţeşte,
Mai viu, obştească năzuinţă.
Şi-n van m-abate-n jos furtuna
Şi strâns mă ţin cătuşe grele,
În mine lumea-şi încearcă-ntr-una
Avântu-i veşnic către stele!
Din mii de gânduri turburate
Un vis curat mi se încheagă,
Precum din spume sfărâmate
Ieşit-a Venera întreagă!
O, BRAD FRUMOS!
O, brad frumos,
o, brad frumos...
Ce-nalt şi uriaş îmi creşti cosciugul
In miezul lui cu-mbălsămat miros,
Să-ncap cu neamul tot şi-ntreg belşugul.
O, brad viteaz, tâşnit din hău,
Pe lemnul neted ne-ncărcăm destinul
Când trist apuci cu noi,
rod sterp al tau...
PLÂNS DE TOAMNĂ
Bat lung peste ţară
Reci ramuri de vânt
Şi codrul de ceară
Miroase a sfânt.
Vin zile cărunte...
Spre văile moi
Se lasă mărunte
Dulci neguri de oi.
Cocoare gonace
Pe-un cer pământiu
Spre calde conace
Aceleaşi căi scriu.
Si-n poala zăbună
A norilor orbi
Văzduhul adună
Sinoade de corbi.
Dezmierzi o lumina?
Se stinge...
De-acum
Ti-e mâna de tină,
Obrazul de fum.
POATE
Încordează-ţi, frate, arcul nebuniei,
Să trosnească-n zbânturi capetele strunii:
Poate că săgeata dată vijeliei
Va lovi, departe, ţinta-nţelepciunii!
Poartă fără teamă, dreapta, lancea urii,
Înfingând-o pururi mai setos ca zbirii...
Poate că din rana ucigaşei furii
Va ţâşni odată sângele urii!
POEZIA
Cerească floare, albă, strălucită,
cu blând miros de rai e Poezia.
Sămânţa ei de îngeri e zvârlită
Şi brazdă caldă-i e copilăria.
Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,
Din lin izvor de lacrime amare
Şi din dulceaţa bucuriei sfinte
Ea suge hrană şi se face mare.
Înmugureşte floarea minunată
Sub mângâierea stelelor iubirii,
Când, pătimaşă, inima se-mbată
De clocotul năvalnic al simţirii,
Dar nu-nfloreşte falnică, deplină
Decât la viul soare-al cugetării,
Când patima nedreaptă se alină
Şi face loc doar milei şi iertării...
Cobor la floare gândurile toate,
Ca un norod de harnice albine
Şi mierea dulce, scumpă, care-o scoate ,
E năzuinţa largă spre mai bine.
Ca o fâneaţă pururi înflorită
Îmbălsămat e sufletul de floare
Şi-n toată lumea zboară risipită
Mireasma-i dulce, binefăcătoare.
POEZIE
M-am băgat surugiu la cuvinte:
Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratec,
Le strunesc în ham de gând, când lin, când sălbatec,
Le-ncing cu harapnicul dorului şi mână-nainte!
Ca să nu zboare la cer, ca puricii din basm, pripite,
Mă aplec la fiecare, migălos faur,
Şi-ncalţ agerile versuri la copite
Cu potcoavele rimelor de aur.
Oprim în nori, la palatul de cleştaruri
Să furăm umbra frumoasei din vis fără trup, nici sînge,
Dar scorpia-i după noi. Arunc în urmă zaruri,
Coif şi buzdugan, toate grelele-mi daruri:
Inima, sufletul, minţile nătînge.
Loc, loc! Rădvanul coboară pe pământ,
Dar aci se destramă crăiasa de imagini,
Amuţesc, speriaţi, zurgălăii de rime-n vânt,
Chingile se rup, caii răzvrătiţi, cuvânt de cuvânt,
Strâng aripile şi fug înapoi prin paragini.
Rămân, negre, dârele roţilor pe albele pagini.
PRIZONIERUL
Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.
O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:
O fi boala, o fi moartea
Nu mă răvrătesc,
asta mi-e partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică...
Într-o noapte paşii largi, tot mai largi...
- Domol, inimă, că te spargi -
Strig la ea -, eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:
Omule, scoală, este El!
- Care El? Cine? Stai niţel!
El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea...
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataractă mă inundă bucuria:
- Oh, Te-am prins,
Doamne, nu mai scapi,
te ţin prizonier...
- "Bine, zâmbi El,
ţine-Mă o clipă"
- Ah, gemui, pier...
O clipă, inima mi se făcuse
Cer.
(Duminică, 2 decembrie 1951, Bucureşti)
PUSTIUL
Rugându-mă de-a pururi
La tine să rămân,
Pe inima ta dragă
Mi-ai spus că sunt stăpân...
...Si te-am crezut atuncea,
Dar azi prea bine ştiu,
Că stăpânesc, iubito,
Peste-un adânc pustiu!
RUGĂCIUNEA
Ceresc bumerang al sufletelor noastre,
Fulger ţintit de inimă spre Dumnezeu,
Tu, rugăciune, biruitoare mereu
Peste orice înfrângeri, orice dezastre
Străbaţi genuni, la Domnul te sui
Şi, de-L atingi, te întorci îndată
Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată
De toate bogăţiile milelor Lui.
SCARA LA CER
Un fir de paianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite si Scara la cer - zic,
Mi se aruncă de sus.
Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicată.
- Suflete, ia-o tu înainte. Pâs! Pâs!
SCOATE  PLUGUL  LINIŞTIT
Nu căta c-ai rătăcit
Azi într-o Sahară,
Scoate plugul liniştit,
Pune-te şi ară...
Şi din tot ce-ai semănat
Trudnic, să nu-ţi pese
Că din lutul blestemat
Nici un fir nu iese...
Va rămâne-n viitor
Înfruntând arsura
Pentru alt semănător
Gata arătura!
SIHASTRUL
Sãlaşul lui pe râpile surpate
Este demult un orb cotlon de minã
Cu beznele de-apururi îngheţate
Sihastrul arde-ades ca o luminã.
La rãsãrit el face o-nchinãciune
Cu ochii închişi pe radiosu-i vis
Şi intrã încet smerit în rugãciune
Ca în pridvorul cerului deschis.
SINGURĂTATEA
Adorm adânc Bucegii şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
Broboane mari de rouă.
Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi darele de ceaţă, ca nişte serpi, la poale,
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
Cu apele la vale.
Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată,
Şi cată-n adâncime.
Dă drumul unei pietre şi-ascultă,-ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân nu se mai aude,
Cu faţa-n sus, pe urmă, se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.
Se uită lung la stele, cum ard nălucitoare...
Ascultă-n fund moliftii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Ca lebăda pe ape.
Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine ...
Din când în când tresare şi şade... parc-aşteaptă,
Dar, nimenea nu vine!
SOSEŞTE FERICIREA
Coliba ta din vârful colinei e-o minune.
Apusul îi clădeşte un coif de paie noi,
Si aurind tristeţea pustiilor păşune,
Prelung surpatul soare se uită înapoi.
Lucind ca o troiţă mutată-n bătătură,
Se-nalţă lin năluca fântânii cu vârtej,
Găleata aninată de lanţuri peste gură
Se leaga in umbra ca floarea pe un vrej.
Lumina îşi dă duhul şi-ţi zace la picioare,
Prelinsă în ţărână schimbată în chilim.
Un sânge cald de înger sclipeşte pe ponoare
Si calci cu teama-n iarbă ca-n fulgi de heruvim.
Iţi simţi un ceas profetic şi nu poţi sta în casă,
Ci ai porni-mpreună cu soarele spre mări;
Neliniştit, trecutul, ca un destin, te-apasă
Când, răspunzând, deodată, uitatelor chemari,
Suind domol poteca bătută de ispite,
Pe sub gutuii pustinici şi sub uscaţii meri,
Cu gura-mpodobită de zâmbete maâhnite
Soseşte fericirea albită de dureri.
STĂ SUFLETUL FĂRĂ IUBIRE
Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.
Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăgănit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.
Stă sufletul, fără iubire, cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulci azimi, mirositoare, ce se coc.
STRIG
Nu ştiu să mă rog, că nici cuvântul
Şi nici cugetele nu-şi au rost.
Prin închipuire-mi bate vântul,
Mâinilor în dar cer adapost,
Aş psălmi, n-am ghiers şi nu ştiu cântul.
Fac ca pomul, iarna, în grădină
În pamânt genunchii mi-i înfig
Şi cu inima-nălţată spre lumină
Tac şi-aştept ca soarele să vină...
Iar, în viscole, mă vaier şi Te strig.
(joi, 29 aprilie 1954, Bucureşti)
SUNT CULMI ÎNFRICOŞATE
Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,
Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,
Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre
Pe ele niciodată lumina nu se stinge ...
Acolo, răsăritul trimite-ntâia rază,
Amurgul tot, acolo, lucirea lui din urmă,
Pe fruntea lor lumina de-a pururi scânteiază,
În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă.
Arareori, un vultur cu aripe bălane,
Rătăcitor, ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,
Căci, prins adânc de vraja senilelor arcane,
Rămâne sus, acolo, şi nu se mai coboară.
STROFE PENTRU O FATĂ
Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare ...
Carnea ta e suflet îngheţat; de ger,
Aburii stau încă şi ninsoare-i
Toata dimineaţa zilei lui prier.
Gerul dimineţii şi-al copilăriei
Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin ...
Sânii duri, doi turturi, spun din creţul iei
Prourul vieţii rece şi senin.
Carnea ţi-e de suflet, sufletul de carne,
Unul şi acelaşi sloi, de ce să-l rup?
N-a-nceput în aburi gheaţa să se-ntoarne,
Albă, numai suflet, suflet încă trup!...
Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară,
Moleşită-n zâmbet, sau în lacrimi noi,
Toată amintirea strânsă-n carnea clară
Aburind, sui-vă sufletul înapoi ...
Izvorăsc din carne sufletele, oare?
Ştiu, atât, că, dacă astăzi eşti de stei,
Carnea-nduioşată şi-atotştiutoare
Îţi va face-un suflet din topirea ei.
SUNT PEŞTERI
Tu nu uita că sunt în tine peşteri...
Un pas, o şoaptă, numai un suspin,
Sporesc acolo-n mii şi mii de creşteri,
Se-ngroaşă-n hăuri, se izbesc şi vin
Să zguduie pereţii arşi de lavă
Si tainiţa să umple de tumult,
Ca cerurile, sus, când tună-n slavă...
Si creşte larma surdă tot mai mult,
De parcă sparge urletul tavanul:
Cutremur lung iscat dintr-un oftat ...
Si-adeseori când zvonul, ca orcanul,
Nebun s-azvarle-n steiul detunat,
Ca-n peştera pierdută sub pământ
De larma izvorâtă din suspine
O piatră cade, altele-şi fac vânt.
ŞTIINŢA
Primeşte lacrima amarelor căinţi
Şi iartă-mă că Te-am vândut, Iisuse...
Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,
Ci spre mândria proastei mele minţi,
Pentru-ngâmfarile ei: Si cât de sus eşti!
Căci Cerurile-Ţi cu minuni în ele
Din inima în cap cercai să-mi mut...
Dar, jos aici, în gândurile mele
Înaltele misterioase stele,
În pietre şi pământ s-au prefăcut.
Şi-n creieri port cenuşile lor grele.
(25 septembrie, 1954, Bucureşti)
ŞTIU FĂRĂ CA SĂ PRICEP
Ştiu, fără ca s-o pricep, Treimea
Şi pe Ea viaţa îmi aşez,
Cum îmi cred, cu toată adâncimea,
Inima, pe care nu mi-o văz:
Tainica, neistovita ei lucrare
Într-o rană mi s-a-mpărtăşit:
Rodnicul de viaţă fără încetare
Sânge, în trei feţe, dar nedespărţit...
(luni, 19 aprilie 1954, Bucureşti)
TÂLHAR
Doborât de ananghii, la poalele Tale,
Doamne, nu mai ştiu să mă rog, nătâng.
Mă strivesc munţi de angarale;
Ce ţi-aş putea cere? Parale?
Bat cu fruntea ţărâna şi plâng.
Zac, aşa despuiat, dosădit.
Dar cozile ochilor îmi fug viclene
Şi iscodesc pe sub gene
Dincolo de roata pământului zgârcit...
Ce de avuţii ai strâns, Părinte,
Acolo, sus, în ţărmurile sfinte!
Gânduri păgâne îmi dau ghes...
Nu mă mai rog... Doamne, ai înţeles:
Cum te-aş prăda! Cucernic tâlhar,
Aş sări hoţeşte pe o fereastră
În împărăteasca Ta bazilică albastră,
Să jăfuiesc dumnezeieascul altar.
Nu mă ispitesc necuprinsele Tale taine,
Putere, slavă, minune, har,
Nici ale îngerilor aurite vestminte,
Deşi n-am haine,
Nici înţelepciunea Ta, deşi n-am minte,
Ţi-aş lăsa raiul şi stelele neatinse,
Nu-mi trebuiesc nemurirea cu vieţi nestinse,
Nu jinduiesc nimic, la nimic alt nu m-aş bucura,
Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar:
Din toată holda de splendoare,
Din visteria de frumuseţi şi odoare,
Cu inima mea cutezătoare,
Doamne, numai Dragostea Ta aş fura...
(1951, iunie 2, Bucureşti)
TE ÎNALŢ
Te înalţ din carne, frumuseţe pură;
Te desprind din coapse moi, desăvârşire;
Viu soseşti la mine dincolo de fire,
Zâmbet al veciei sprijinit pe-o gură.
De sub proslăvire şi închinăciune,
Gânduri fără pată smirnă la picioare,
Rece şi senină te dezlegi, minune,
Dintre patimi, albă şi nepieritoare.
Au murit în preajmă spaţiul şi leatul,
Ruptă-i rădăcina care-abia te ţine.
Ca să ies din vama trupului la tine,
Până la visare subţiez păcatul.
Pe femeia goală altoiesc zeiţa,
Mângâi lung tiparul formelor eterne
Dar o tresărire mi-a trezit arşiţa
Şi-ncovoi grumazul visului în perne.
TEMPLUL
Lasă de acum
Piatra şi argila,
Cată-ţi subtil
Sprijin de fum.
Stâlpi, zidării,
Turle... deloc.
La temelii,
Limbi mari de foc.
Jertfă?
Nici gând.
Nici un amvon:
Singurul zvon
Duhul trecând.
Cu chin şi azur
Acoperit.
L-a ctitorit
Sufletul pur.
Aici s-aşază
Dorul ucis
Si-ngenunchează
Vis după vis.
Pară şi nor,
Urcă la cer
Templu, uşor
Mongolfier.
TOIAG DE ÎNGER
Îmbătrânesc. Destinul mi-e, însă, tot copil;
Isteţ să prinză păsări şi să doboare poame
Aruncă lesne pâinea la câini şi când i-e foame
Întinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril.
Hoinar prin codrii lumii, nu ţii cu el la mers,
Dar n-are spor, ci cată comori peste coclaur,
În pietre sparte vede scântei de-argint şi aur
Şi-n orice suferinţă, sămânţa unui vers.
Sătul de slovă neagră, cu degetul condei,
Izvoade noi de stele şi flori vrea să dezlege.
Şi-ades se pleacă-n tină cu frică şi culege
Porunci de mult uitate în urme vechi de zei.
În van îi spui de moarte, de Domnul Sabaot,
Zâmbind curat ca unul ce nu-şi ştie păcate,
El se şi vede-n ceruri, mai mare peste toate,
Că-şi ia toiag de înger şi umblă raiul tot.
TOIUL PRIMĂVERII
Pe coaste ierburi spânzură nebune,
Vâlvoi de flori, salcâmi ies din uluci,
Duc tei adânci miresme în zăbune
Şi-i verde viersul mierlelor prin nuci.
S-amestecă în clocot firi şi lume,
Foi bat în vânt, aripi aşteaptă-n ou,
Şal nou pe ape-i lacul fără spume,
Răsfrângerea de sălcii - un ecou…
E primăvară până-n slăvi… Şi grele
De seva cerului ţâşnită-n nori,
Azurul înfrunzeşte rândunele
Şi zările dau muguri de cocori.
TREC VREMILE…
Trec vremile... ca nişte ape
Şi faţa lumilor o spală...
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.
Ca-n încleştarea agoniei
S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-I, să-i spuie,
Şi iar s-afundă... şi se suie!
ŢĂRII MELE
Desprins de veci cu nori şi vijelie
Stă pururi trainic muntele de stâncă,
Ce-i pasă lui că-n aspră-i temelie
Şuvoaie rod şi ape iuţi mănâncă!
Ştiţi voi ce fac în cremenea bătrână
Atâtea ploi, cu munca lor grozavă?
O spală doar de clisă şi ţărână,
Dar lasă-ntreg străvechiul cheag de lavă.
În van puhoiul spumegă şi creşte
Scobind prăpăstii fără de hotare:
Pe cât la poale râpa s-adânceşte,
Pe-atât se-nalţă muntele mai tare.
-O, ţară mea, tu, culme-ncremenită,
De-atâta sânge roasă şi brăzdată,
Azi din adâncuri, grea şi neclintită,
Te-nalţi în slăvi mai sus ca niciodată!
ŢIPARUL
Tu care smulgi ţiparii din nămolurile noastre
Şi, împinşi de un fără de împotrivire alean,
Îi întorci peste orice stavile şi dezastre,
Sub meridianele pururi albastre,
La baştina lor caldă din Ocean.
Nu ne uita în aceste tărâmuri cu vină
Ţipari nostalgici unor tărâmuri sfinte,
Strămută-ne-n baştina noastră cea din-nainte
Acolo unde-am văzut paradisiaca lumină,
În oceanele nesfârşitei fericiri din sânul Tău,
Părinte.
(luni, 4 martie 1957)
VAS DE ALABASTRU
Vas de albastru, plin cu mirul lunii,
Cerul nopţii calde-ţi curge la picioare.
Poposită-n stele – taină călătoare –
Lumea ia imensul chip al rugăciunii:
Te iubesc, o Doamne, mai presus de toate
Pentru-aşa iubire-i prea puţin o viaţă
Tu o ştii, de-aceea,-n mila Ta măreaţă,
Celui ce Te-adoră, dai Eternitate.
(1954, aprilie 10, sâmbătă, Bucureşti)
VIZITA
Eu nu ştiu dacă voi putea urca vreodată la Tine,
Tu, însă, Doamne, cobori când vrei:
măcar în treacăt Vino,
Te-aştept în cămăruţă la mine…
…Cum n-am pe nimeni, nici zăvor, nici lacăt,
Pune straja Ta la uşă şi la fereastră,
Să nu intre peste noi nici bine, nici rău,
Care să tulbure petrecerea noastră,
O zi întreagă, Doamne, să fiu numai al Tău.
(vineri, 27 mai 1955, Bucureşti, în spital)
ZILELE
Trec zilele cu sacii grei în spate,
Ca nişte cerşetoare alungate,
Din casă-n casă şi din poartă-n poartă,
Pe ulita vieţii cea deşartă.
Cu tălpile rănite, zdrenţuroase,
Sunt numai piei întinse peste oase.
Zadarnic tot întind căuşul mâinii,
Le-ntâmpină şi le petrec doar câinii.
Câte-un copil pitit pe după uşă
Le-azvârle-n poală pietre şi cenuşă.
Trec zilele ca nişte cerşetoare,
Bureaza des şi nu-i un pic de soare.
Si ele bat flămânde la zăplazuri,
Dar nimeni nu le-ntreabă de necazuri.
Aşteaptă lung, dar, poate, nu se-ndură
Să plece, iarăşi, făr-o-mbucătură.
Târziu, când toţi cinează pentru seară,
Pornesc târăş şi ies din sat afară;
Acolo e o casă-n drum, pustie,
Fără de gard, cu geamuri de hârtie.
Nu-s uşi, nu-i foc, dar ele dau de bine,
Si intră să se culce-ntre ruine.
Si-adorm, aşa, lihnite, despuiate,
Că le găseşti a doua zi-ngheţate.
EDERA
Ca edera spre dreptul stejar, aşa-mi întind,
Isuse, către tine iubirea-mi arzătoare;
Cu slabe mreji de gânduri cutez să te cuprind
Şi orice rugăciune e o îmbrăţişare.
Împărtăşit tot timpul din seva ta fierbinte
Să nu-mi mai spulber frunza în viscole şi ger,
Ci-ncolăcit de-a pururi pe trunchiul milei sfinte
Urcând, s-ajung la vârful dumnezeiesc din Cer.
CCXLI
Când n-o mai fi nici urmă din noi, în amintiri,
Cu spaimă, dezgropa-vor, dintre hârţoage roase,
Un alb colos de versuri, mai tari ca nişte oase:
Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri.
De-a pururi ard în ele, din focul cel etern,
Ca-n măduva de stâncă, titanicele febre.
Un osuar de patimi, năprasnice vertebre
C-un cap s-atingă cerul, cu celălalt, infern...
Şi-or întreba, ce-arhanghel s-a prăbuşit din zbor
Şi-a-nsămânţat ţărâna cu marea-i fulgerare?
Slăbitelor fărâme clădi-le-vor altare
Popoare-ntregi cu fruntea sub frumuseţea lor;
Ci-atât prinos de glorii asupra lor vărsat
Nu va-mplini statura iubirii ce-au purtat.
(Paştele, 1958)
CCXLII
Surâd? Obişnuinţă... Cred c-aş putea chiar râde:
Tu spui că-n cea mai dulce iubire-i o prigoană?
Îmi amintesc: pe-o veche şi stranie icoană
E un martir ce-şi duce tăiatul cap la gâde.
Cu inima-mi aşijderi s-a petrecut de mult:
S-a strămutat în tine şi m-a lăsat strigoi...
Tu nu ştii că ea bate acuma pentru doi?
Nu simţi în piept adaos de glorios tumult?
Necontenit în preajmă-ţi, să sug răsuflet, sânge,
M-aduce ca din groapă misterioasa sete...
Când plec, ajung acasă o umbră pe perete,
Ca-n palida icoană ce-aievea mă răsfrânge...
Zâmbesc? Obişnuinţa... Cred c-aş putea chiar râde:
Ştiu un nebun ce-şi duce cap, inimă... la gâde.
(Dumineca Tomii, 1958)
CCXLIII
Îmi scânteiază-n mână azi, iarăşi, stinsa pană
Şi-mi bate-n ea tot gândul, asemeni unui puls...
În inimă de-a dreptul o-nmoi: păstrez o rană
De unde nici o forţă săgeata nu mi-a smuls.
Îţi scriu: şi dintr-o dată mă năvăleşte-o lume;
Ca-n bobul pur de rouă, în orice strop de vers,
Din care înfloreşte strălucitoru-ţi nume,
Se-nghesuie să intre întregul univers.
Din când în când, în zboru-i, dezvăluind secretul,
Condeiul se izbeşte în ţărmuri de hârtie...
Şi s-a oprit din zbucium c-un freamăt de mândrie.
"Ah, cine vrea să-i poarte cât mai curând sonetul?"
Frumoasă, tăinuită, în straie de solie,
Durerea mea aleargă să-ţi ducă bucurie...
(Duminică şi luni, 20-21 iulie 1958)
CCXLIV
Stric oare faimei tale? Îngăduie să-ţi spun,
Oceanule de geniu ce-neci chiar şi uitare,
Cine-ar putea, cu atâta mai mult, un biet nebun,
Şi în ce chip pe lume, să pângărească marea?
Ţi-am bântuit viaţa, eu, badăranul Will:
Nu am putu ajunge năpraznica-ţi mărire!
Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,
Să te cobor... jos... până-n adânca mea smerire...
De-am tălmăcit, cu umbre, lumina ta regească.
De lacrimi, ca şi ochii, mi-s visurile ude.
Te-am îngânat, ca pruncul ce-nvaţă să vorbească
Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude...
Dar tu eşti soare veşnic: o clipă poţi ierta,
Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.
(Duminică şi luni, 20 -21 iulie 1958)
CCXX
Am scris iubire? Iartă... citeşte: adorare...
Sus pân' la tine, unde râvneşte al meu dor,
Cuvântul e omidă, când eu îl vreau condor,
Să spintec vremi, spaţii, cu geniul în gheare...
Stă necurmat în poartă-ţi, cu ochiul la ospeţe,
Şi-ţi cere milă Timpul, hainul cerşetor;
În scârnava lui mână, tot mai nepăsător;
Tu, zilnic, zvârli fărâme din marea frumuseţe...
Nu-s rege, nu am aur să-mprăştii, nici onoruri;
Atât: eternitatea mi-e singura unealtă
Să nemuresc în spirit icoana ta înaltă,
Sub ea să-ngheţe vecii cu cârdul lor de zboruri,
Să-nmărmurească lumea de o iubire, care...
...Iar scriu iubire! Iartă... citeşte: disperare!
(Miercuri, 5 decembrie 1956)        
CCXXI
Cătând să te-nnegrească, o clică bârfitoare
Ţi-aruncă-n spate viţii şi crime neiertate,
Aşijderi celor care, ca să se uite-n soare,
Pe ochii lor nevrednici şi cioburi afumate;
Ţi-e drag să-ţi zvârli lumina prin uliţi şi taverne;
Unde s-aţin pizmaşii la splendida-ţi risipă?
Dar tu eşti din acele înfăptuiri eterne
Ce iadul se smulge cu-o batere de-aripă,
Domesticeşti veninul, pui patimile-n fiare,
Struneşti în voie răul supus puterii tale,
Şi-nlănţuite-n cuşca din colţul tău cu fiare,
Te joci cu cele şapte păcate capitale.
Din zestrea grea de haruri nimic nu ţi se fură,
Te-mbracă frumuseţea în sacra ei armură.
(Vineri, 7decembrie 1956)          
CCXXII
Iubirea ta, ştiu bine, e numai o minciună,
Mă-ndeamnă răzvrătirea să fug, să mă dezbăr...
Dar inima, sărmana, îmi dă-n genunchi, să-mi spună
Că dragostea ta este un tainic adevăr...
Ea zice că-ţi cunoaşte orgolioasa fire,
Tu crezi că numai cei slabi ar fi iubit curat,
Şi-atunci te ascunzi de tine sub altă amăgire;
Ca să-ţi înşeli minciuna, nu minţi adevărat,
Ci, înţeleşi, cu schimbul suveicile iubirii
Trec între voi pe fire chiar înadins sucite,
Ca, neştiuţi, să ţeseţi zăbranic fericirii:
Pe faţă reci contururi, pe dos flori strălucite...
Vai, inimă nătângă, nu vrei să bagi de seamă
Că mânile perfide nu ţes, ci,-n joc, destramă
Tot ce urzeşti, zi-noapte, din propria ta scamă!
(Duminică, 9 decembrie 1956)         
CCXXIII
Acum pricep, nobleţea-i o dulce putrejune:
Cu-atât mai nobil fructul, cu cât mai viermănos,
Şi rasa-i mucegaiul ajuns până la os,
Ca în moşmoana coaptă gustoasa stricăciune...
Clocelii blazonate tu ai scăpat aievea;
Magiile iubirii te-au strămutat la noi,
În largile risipe unde, schimbat în seve,
Trecutul nu s-adună asupră-ne, gunoi...
Pe-ai tăi de mult i-nghite o ceaţă somnoroasă;
Strigoi ai vechii slave, ei în ruini s-au strâns...
Aici, la mine, bate furtuna generoasă
Cu fulgere de patimi, salubre ploi de plâns...
Jilavi bureţi de umbră sub tine zac ceilalţi;
Tu, gloris, ca cedrii Libanului, te-nalţi.
(Decembrie, 1956)       
CCXXIV
Tot timpul disperarea, mie, mi-a fost lumină...
Aprinsă-n absolutul de veghe-n fundul meu,
Stă nemişcată, centrul de linişte deplină...
Jos, uraganul lumii se pierde-n gol, mereu.
Mă face-atotputernic această arătare.
Cu-naltă bărbăţie, îndur dispreţul tău.
Nu e dumnezeirea suprema disperare,
C-un univers potrivnic rotind în jurul său?
Mă scol din morţii zilei în fiecare seară,
Când urc până-n mansardă, cum aş sui în cer...
Cetatea, tu, vă zbateţi în furia de-afară;
Eu, dezbrăcat de mine, universal, disper.
Chem şi aştept lumina, adâncu-mi se-mfioară;
Ce-ar fi, zbugnind, să intri tu, ca odinioară?
(Decembrie, 1956)          
CCXXV
Vei şti şi tu că plânsul adesea e o rouă
Ce cade milostivă pe sufletul uscat:
Ea, adunând tot cerul într-o bobiţă nouă,
Ţi-adapă rădăcina c-un ţel de mult uitat.
O lacrimă curată e geniul iubirii:
Pe doborâţi ridică din iaduri, izbăviţi...
Doar una să-ţi lucescă în zările privirii,
Şi vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziţi.
Ni se făgăduieşte sus, dincolo de moarte,
Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;
Ce-am să mă fac acolo, dacă ne va desparte,
Fără de-această mană cu care mă hrănesc?
De nu vei fi cu mine, suflarea-mi să te strângă,
Învăţ eternitatea cu hohote să plângă.
(Decembrie 1956)       
CCXXVI
E drept că nu-ţi adaug nimmic; ba, dimpotrivă,
Îţi fur mereu din raze, în chip ne-ngăduit,
Să-mi încălzesc o muză rămasă costelivă,
Ce nu şi-a pus pe frunte un nimb făgăduit...
Dar nu-s nici un uşarnic deprins cu huiduială,
Să-ţi vând poemul şi-apoi un geniu să mă crez;
Delirul meu e-n casă; în lume-s cu sfială,
Cu versurile mele întâi mă flagelez.
Dar cum? Valeţi ignobili au har să te dezbrace?
S-atingă aşternutul cu laba lor de rând?
Când eu te-mbrac cu cerul, închipuind mijloace
Să te feresc de-a pururi de orice ochi şi gând!...
De ce nu pot fi, Zeus, stăpân pe slăvi? Acolo
Te-aş lua, eternităţii să fii un nou Apollo!
(Luni, 10 decembrie 1956)
CCXI
     
Nu mai cunoşti această licoare cristalină?
E dragostea: strivită în teascul greu de chin,
Dintr-un sonet într-altul, am tras-o, ca pe-un vin,
Şi, vers cu vers, de-a lungul, am limpezit-o, lină.
Ca ochiul unui înger îi este-acum candoarea:
Tumult şi spumă, drojdii în drum a lepădat;
Din cruda fermentare atât a mai păstrat:
Îmbătătorul spirit, tăria şi ardoarea.
De oriunde ţâşneşte, o rază stă viaţă:
La piept strângând cu milă amarul nostru ieri.
În tainica-i lucrare iubirea ne învaţă
Că e şi-o fericire urzită din dureri:
Potrivnicele-arome, zâmbind, în ea le-mbină...
Pocalul sus... şi-nchină: îţi torn în veci lumină.
(Sâmbătă, 11 februarie 1956)     
CCXII
Iar îţi citesc răvaşul, nu îndeajuns de lung;
Vai, tu strecori minciuna şi în cuminecătură...
Venin îmi este dorul, că uneori  ajung
Să nu mai ştiu iubirea deosebi de ură...
Crezi tu că poţi cu vorbe să-nşeli eternitatea
Şi dragostea s-o saturi cu pleava ta măruntă?
Ca o fecioară vorba îşi dă virginitatea
Doar mirelui, poetul, şi scrisul e o nuntă...
Îmi fac din orice cuget o patimă adâncă,
Şi-n spaţiul durerii te caut nempăcat.
Întoarce-te din valuri, sunt ţărmul tău de stâncă,
Chiar de-ai făcut periplul întregului păcat.
Vom arde tot trecutul cu spaime şi ruşine
Pe rugul bucuriei ce-ai să aprinzi în mine.
(Duminică, 16 februarie 1956)
CCXV
Tu îţi vânezi iubiţii tot ca pe cerbi, din goană,
În zvonul de petreceri, cu spăngi de poftă-n mâini,
Doar să le smulgi din creştet, trofeu, mândră coroană...
Ce-a mai rămas laşi, apoi, pentru valeţi şi câini.
Dar nu-i nimic, iubeşte, în orice chip, n-ai frică:
Cereasca moştenire - păcatul radios -
Din carne sau din suflet asupra ta ridică
În van un pumn de fulger... nu cade mânios;
În spaimă să nu-i fie tocmirea lui zmintită
De vreun sărut, de-o taină, din şarmul ei etern.
Oricât de blestemată ş-oricât de osândită,
Iubirea-n veci nu este primită de Infern.
În loc de iadul paşnic, ferit de-a ei dezastre,
Ea arde în gheena din inimile noastre.            
(Marţi, 15 mai 1956)
CCXVI
Tu ai numai ureche de-ţi trebuie cuvinte?
Alt soi de graiuri nu simţi? Cu inima n-auzi?
Vai celor ce au sfetnic doar creierul cuminte
Şi pentru taina lumii doar ochii călăuzi!
Eu schimb, încurc stihia: poet şi-argonaut,
Cer părului tău aur şi pântecului vis,
Lumina feţei tale cu buzele o caut,
Şi-n strânsu-mbrăţişării m-afund ca-ntr-un abis.
Nu-mi cârmuiesc eroii corabia iubirii,
Ci tu mi-o porţi - zeiţă de gheaţă şi furtuni-,
Din tremurul nădejdii în spaimele pieirii,
La nici un ţărm, prin tulburi talazuri de minuni.
Şi rătăcesc în tine, cu versuri sfâşiate,
Sub sumbra fericire de stele cu păcate.
(Duminică, 15 iulie 1956)         
CCXVII
Iubirea este geniu: cum poţi s-o pui în frâu,
Să-ţi poarte faetonul în trap, la preumblare?
Că mă sfâşie leul, nu-i crimă, nici desfrâu,
Şi gloria-i un monstru la fel, cu colţi şi gheare.
Să te câştig, bat cerul şi iadul, nemurirea,
Rup aripile vremii şi-- demiurg rapsod--
Sub tine-mi pun vorbirea, chiar de mi-ai fi pieirea,
Dar inima ta mândră, ce dulce eşafod!
Cu-naltele abateri, semeaţă erezie,
Croim albastre zboruri peste-un noroi bătrân
Şi ni-e datoare viaţa că-i dăm o poezie
De care o s-asculte, cândva, ca de-un stăpân:
Noi doi lăsa-vom lumii un duh ce nu se schimbă,
Căci noi şi veşnicia vorbim aceaşi limbă.
(Duminică, 22 iulie 1956)            
CCXVIII
Îţi scriu sonete... râvnă pitică şi deşartă,
Când tu eşti întruparea celui mai pur sonet!
Nu te-a făcut natura, ci, în suprema-i artă,
Chiar Cel Etern te scrie cu mâna de poet.
Ce-adânc rimează ochii-ţi cu cerul vast de vară,
Şi buzele sunt rima suavei aurori,
Iar duhul, panoplie de foc, fără povară,
Stă-n carne, cu lumina, aşijderea surori...
Cum se mlădie versul grumazului, răsare
Un istm de frumuseţe, să lege-n armonii
Nemuritoare strofă a pieptului, din care
Ies braţe-ngemănate, ca două melodii:
Şi-un orizont de slavă în tine-nchizi şi iei,
Cu glorioase coapse, sonetul când închei.
(Duminică, 19 august 1956)
CCXIX
Cum dragostea de tine mă vrea pe veci sonor,
Melodios din creştet şi până-ntălpi, mă ţine
Mereu între fiole şi alambicuri pline,
Cu sucuri de cuvinte, miresme tari de dor,
Plecat peste esenţe, cu tainice şoptiri,
Să migălesc cerescul venin în lacrimi acre,
Şi-n cumpăna de aur a sunetelor sacre
Să aflu elixirul râvnitei nemuriri...
Fierb muzici mari de sfere în magicele scule,
Se rânduieşte-n zodii tot clocotul de hău...
Şi e aproape gata... Dar albelor formule
Le mai lipsesc silabe: rostesc numele tău:
Închis, fără de moarte, doar într-un singur vers,
M-a sărutat pe gură întregul Univers.
(Duminică, 30 septembrie 1956)  
CXCI
Am azvârlit cu dreapta ale Ursitei zaruri
Şi mi-ai căzut, vajnic mântuitor din rău;
Azi toate-mi vin prin tine... şi între mii de haruri
Primesc chiar zorii zilei ca pe un dar al tău.
Alături de lumina creată-n empireu,
Iubirea fu o nouă lumină pentru lume;
De-atuncea fiecare-n opaiţu-i de hume
O poate aprinde singur, el, sieşi, Dumnezeu.
In inima mea arde acest lăuntric soare,
Din haosul vieţii mi te-a dezvăluit
Pe tine, frumuseţe atotcotropitoare.
Vast cosmos, ce-n orbita-ţi m-ai prins, biet satelit;
Şi-n juru-ţi, cu alaiul de aştri, mă avânt,
Pe muzica din sfere de-a pururi să te cânt.
(Luni, 3 august 1955)
CXCII
Mi-a-mbătrânit iubirea şi gloria-i pe moarte,
Că-mi ocoleşti surâsul şi fugi de ochii mei?
Alăturea: şi parcă pământul ne desparte;
Vorbim: şi-i flecăreală, prin gard, ca-ntre femei...
Te măsluieşti cu-o artă prea înfiorătoare
De nu ţi-aş şti lăuntrul şi meşteşugul tot;
Porţi crima ca pe-o roză înfiptă-n chiotoare.
Şi viţiile,-n tine, suavi boboci îşi scot.
Acum cerci să te scuturi: de ele? ori de mine?
Dar nu te vreau prieten şi nici vrăjmaş sublim;
Înapoiază-mi iadul, demonicele-ţi stele,
Îl vom preface iarăşi în cer, de ne iubim;
Nu-mi hărăzeşte locul, nici timpul fericirea,
Ci tu; la piept cu tine mi-e paradis pieirea.
(Marţi, 9 august 1955)  
CXCIII
Aşa cum, zilnic, hrana o mărunţim în gură,
Aşijderea viaţa o destrămăm în clipe...
Iubirea de mai poate la loc s-o înfiripe,
Cum izvorî din sine, dumnezeiesc de pură.
Robi traşi pe roata vremii, stăm făr' împrospătare,
Şi viitorul nostru e plin doar de trecut...
Nici moartea nu ne scapă... arar câte-o visare
Ne înfierbântă fruntea, fugarnic cu-n sărut.
Dar dragostea ne-adună trăirea spulberată,
Trunchiatele-i silabe poem întreg s-aştern,
Zbătăi, izbândă, fapte, cenuşă cad îndată,
Şi numai inutilul din noi este etern;
Aievi supun vecia şi strâns de clipe-o leg
Când mâna-ţi, fructă albă, cu buzele culeg.
(Marţi, 9 august 1955)  
CXCIV
Eu nu cred bucuria ce-mi trimiseşi, capcană,
"Că iar ţi-e drag poetul, şi-l chemi"... ci iau aminte,
Mă-ntreb lăuntric, pipăi nemuritoarea rană:
Fidelă, durerea niciodată nu ne minte.
Tu nu ştii ce amară e gloria târzie,
Când nu mai un dinte, s-o muşti în gura hâdă...
Nevolnic, ţi-e ruşine de cruda poezie
Ca de-o femeie gata de râvna ta să-şi râdă...
Iubirea, cât de pură, tot cere o ispăşire,
Chiar între om şi îngeri păcat e socotită;
E drept să fiu eu, singur, prinos de izbăvire,
Nu m-ai jertifit tu, însuţi, victimă osândită?
De ce, cu lănci de slove, acum, din nou, m-ajungi
Şi-mi hărţuieşti, iubite, Destinul, să-l străpungi?
(Joi, 11 august 1955) 
***
Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţã o privesc
Si ochilor tãi, aştri tulburãtori de cale,
Opun intensu-mi geniu în care mã topesc.
Mã-nfãţişez cu duhul, nu te sãrut pe gură,
Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...
Si nu mai eşti de-acuma trupeascã o fãpturã,
Ci un potir de unde sug viatã şi strâng mir.
Nu-mi numãra anii, seva nu stã în gingăşie:
Cu ideala fortã mi-apropii ce mi-e drag,
Injug virtuţi şi patimi la marea poezie
În care. fãrã urme de pulbere târzie,
Te-amestec şi pe tine, cu sila; pentru mag,
Pãmântul n-are margini, nici cerurile prag.
***
Mi-a trebuit întreaga vãpaie-a poeziei
Cãrbunele iubirii sã-l schimb în diamant;
Dar strãluceşti de-acuma pe fruntea veşniciei,
Rãscumpãratã de-a pururi obştescului neant...
Puterea mea e jarul închis, ca-n nestematã,
Ce arde dur şi rece-n lãuntricul sãu joc:
De la crearea lumii, cu aştrii toţi, deodatã,
Nu se mai stinge-n mine originarul foc.
E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei;
E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei...
Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei,
Sã intre nemurirea, cu tot vãzduhul ei.
Si-ntr-un vârtej de versuri arzând diamantine,
Seduc eternitatea, iubito, pentru tine.   
CXCV
Tu mi-ai cules, iubite, pentru eternitate
A cugetelor mele mireasmă, poezia.
Acum trimiţi asupră-mi dispreţul şi urgia,
Dar fagurul rămâne când pier florile toate.
Iubirea ta cu grindeni, zorită să zdrobească
Şi-n drumu-i meteoric să treacă mai departe,
Nu mi-a cruţat un petec de suflet... Totuşi, iar te
Implor să cazi pe mine cu vipia-ţi cerască...
Se sparge norul... iată, tu eşti întreg lumină,
La care zvânt durerea, urc crengi, dau flori, rodesc...
Chiar gheaţa ta mi-e hrană: în taină o-mblânzesc,
Ea-mi ţine duhul proaspăt şi inima virgină...
Şi,umbră, în tot locul de tine-alături sunt,
Căci umbra e ecoul luminii pe pământ.
(Miercuri, 17 august 1955) 
CXCVI
Alungă vicleşugul şi nu da crez poveţii
Să minţi iubirea, strâmbă s-o guşti, ca pe-o merinde:
Lumina voluptăţii depline îţi aprinde,
Ea pârguieşte carnea, acest fruct dulce-al vieţii...
Vrei să rămâi copila cu sâni suavi şi coade?
Dar floarea fecioriei se scutură la fel:
Închipuirea, vierme flămând, în duh o roade
Şi-i putrezeşte sacra sămânţă, fără ţel.
Oricât ar fi făţişă, iubirea-i tot o taină:
Ne vizitează-aicea, dar stă în altă parte;
Sărutu-mbrăţişază, îi sunt numai o haină
Cu care se-nveşmântă în lumea de sub moarte...
Atunci într-o văpaie şi noi ne-nvăluim,
Măcar ca licuricii să ardem cât trăim.
(Miecuri, 17 august 1955)   
CXCVII
Nu-ţi cer deloc credinţă, mi-e de ajuns iubirea,
Ca sfântul trup, în orice fărâmă ea e-ntreagă
Cu-tine-odată-n braţe am strâns nemărginirea;
Ce-mi pasă că şi alţii râvnesc s-o mai culeagă!
Urzind din haos lumea, în vasta-i rătăcire,
Stăpânul a-ncărcat-o de nebunia sa;
I-a dat adaos unic leac de tămăduire.
Iubirea - cheia bolţii cu harul de-a visa...
Eram în aurora de aur a iubirii,
Privirile aprinse creară ceruri noi;
De cum veni amiaza, canicula iubirii,
Tu tot mai groase umbre de-ngheţ pui între noi.
Dar te strămut în mine când ploapele s-aştern,
Alcătuită-aievea din tot ce ai etern.    
(Duminică, 28 august 1955)   
CXCVIII
Îţi altoiseşi firea pe glorii şi trufie,
O gingaşă mlădiţă pe-un vechi trunchi scorburos;
Cu vine tari, flămânde, zvâgnite drept în glie,
A mea-şi urcase soiul sălbatec şi vânjos...
Pornisem din obârşii potrivnice unirii,
Dar ne chema lumina aceluiaş văzduh;
Cu vârfuri deopotrivă în slăvile gândirii,
Ne-am întâlnit acolo, în pur azur de duh!
Sus, creştete-mpletite în artă şi visare,
Zvârlisem orice amestec cu lumea de sub noi,
Când, din seninul aprig, suit, pân' la piezare,
Larg, fulgerul iubirii izbi în amândoi:
De-atunci mă zbat şi suflu, văpaia să-i sporesc,
Să ardem împreună de-acelaşi foc ceresc.
(Luni, 29 august 1955) 
CXCIX
Domniţă a grădinii cu merele de aur,
De-acolo ţi-ai luat sânii de mândră Hesperidă?
Şi verzii ochi atlantici, din ce pierdut tezaur?
Şi părul tors din noapte, somptuos ca o hlamidă?
Eu singur îţi ştiu taina când lung ţi-alint aleanul
Şi trupul în sărutări ţi-l prind ca-ntr-un năvod.
Vizez că sunt Hercule şi iar despic oceanul,
Ostrovul feciorelnic să-ţi jefuiesc de rod.
N-am să fug: nu caut alte măreţe fapte,
Poeţii rămân astăzi eroii omenirii!
La albele-ţi picioare torc versuri zi şi noapte...
Mi-ai cleştat pe soartă cătuşele iubirii:
Să-ţi cânt doar frumuseţea mi-e unica ispravă,
Nemuritoare-ţi formă pe veci s-o-nalţ în slavă.
(Marţi, 30 august 1955)  
CLXXXVI
Urâi perfecţiunea de când te-am cunoscut,
Reci limite rigide cu aer de-nchisoare;
Viaţa-i schilodită de ea şi visul moare.
Acolo niciodată tu nu ai fi-ncăput.
Îmi place-n tine sporul, viu, gata tot să spargă,
Scăderi neaşteptate cu-adâncul monstruos.
Azi bunul plac, schimbarea cu unduire largă,
Lumină-n beznă, norul ca viţiul frumos;
Dar spiritul în tine stăpânitor vegheaza,
Nimic nu are voie să intre nechemat;
Râzi, inima s-aprinde îndată cu o rază;
Un semn şi negrul clopot cleştar a îngheţat;
Struneşti ca Bacchus tigrii, şi-n lanţ cu mândri lei,
Pe mine, înjunghiatul la caru-ţi, lângă ei...
(3 iunie 1955)   
CLXXXVII
Eu nu-mi ador în tine iubirea mea răsfrântă,
Cum, oglindit în ape, se contempla Narcis:
În volbura de valuri ce-ntiderea-ţi frământă
--Unde foiesc balauri-- nu-i tihnă pentru vis.
Dar uneori eşti numai azur, rodeşti sirene,
Din spumele-ţi de patimi se zămislesc mari zei,
Îţi scoţi toţi înecaţii la ţărmuri, ca, alene,
În dragostea-ţi cu toane iar să te joci cu ei.
Atuncea plec în tine să-ţi cuceresc favoarea;
Îţi flutur oriflame, pun purpura veşmânt,
Ca dogii când, în larguri, se logodesc cu marea,
În sufletu-ţi oceanic, nuntind, mereu m-avânt;
De sus, din mândru-mi geniu armat în Bucentaur,
Ţi-arunc, inel, iubirea-mi, cătuşa grea de aur.
(Vineri, 8 iulie 1955)   
CLXXXIX
Nu m-au târât spre tine nici stearpa desfrânare,
Nici viţiul făţarnic, ci patima senină;
Când fluturul îsi arde aripa-n lumânare,
El nu râvneşte seul, ci magica lumină.
Mă sprijin pe-amintire-acum... şi apoi pe moarte;
Toţi ceilalţi stâlpi, cu lumea, deodată, s-au surpat,
Iubirea putrezeşte pe undeva departe,
Eternitatea-i încă un vis dezaripat.
M-adun de pretutindeni, mă-nchid de-o grijă sumbră,
Mi-e sufletul zadarnic şi cere să se culce;
Prin slăvi amurgul trece misterios de dulce
Şi-n umedul lui giulgiu mă-nfăşură cu umbră...
Nici stea, nici cântec: vine alt soi de noapte, grea,
Mai limpede ca gheaţa... şi rece tot ca ea.
(Duminică, 24 iulie 1955
CLXXX
S-a străduit natura ca omul să nu-i scape;
Iubirea îl urcase deasupra ei prea tare,
Şi-a-nmormântat-o-n carne... Din fundul oarbei groape
Eterna rădăcină spre ceruri dă lăstare.
Din sumbra putrejune cu viermii laolaltă
A mea-şi umfla toţi bulbii cu patimi şi ruşine...
Dar adiaşi deodată tu, primăvară-naltă,
Şi izbucni, suavă, în chip de crin, spre tine.
La dulcea-ţi alchimie gunoiul se supune,
Sub părul tău de soare şi-albastrul ochi deschis,
Se prefăcu-n mireasmă spurcata stricăciune.
Tot ce fu somn şi beznă-i, acum, azur şi vis,
Şi-n slujba ta stau puse-n genunchi -- să nu le cruţi--
Puternicele-mi viţii întoarse în virtuţi...
(Miercuri, 30 martie 1955)    
CLXXXI
Oricât de drăgăstoasă ţi-e iscusita limbă,
Ştiu când mă minţi, cu tot ce-mi spui şi faci pe plac,
Neaşteptat culoarea privirilor se schimbă
Şi ochii tăi o clipă se bâlbâie şi tac.
Cât mi-eşti de drag atuncea! Cum îţi iubesc minciuna!
Întreg te afli-acolo, tu, cel adevărat,
Tu, candid plin de viţii, amestecând într-una
Păcatul ce luceşte ca aurul curat...
Şi nici o vină... Răul sub tine-i calul sprinten,
Sfărâmă stavili, inimi, să zboare unde-i ceri,
În coastele Iubirii cruzimea-i ager pinten,
Stau bine stropii roşii pe negrele plăceri,
Şi-ademenind lumina cu îngerii-ţi perfizi, 
În iadul tău tragi cerul şi astfel mi-l deschizi...
(Miercuri, 13 aprilie 1955) 
CLXXXII
Eu n-am fost niciodată ucenic;
Dintru-nceput deplin maestru... numa
În faţa ta mă-nchin; stăpân unic,
Revarsă-ţi harul peste mine-acuma.
Nu te mira că-ţi cer să nu-mi măsori,
Să-mi dai tu singur tot; nu se desparte
Iubirea ta de marele-i surori:
Eterna Artă, suverana Moarte...
Azi, fericite, ele nu mai sunt
Fărâmiţate-n lume şi răzleţe:
Din cer, din iad, de pe întreg pământ
S-au strâns în geniala-ţi frumuseţe.
Când ţin la piept făptura-ţi luminată,
Le-mbrăţişez pe câtetrele-odată...
(23 aprilie 1955)      
  CLXXXIII
Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă sevă nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-i van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.
(Luni, 2 mai 1955) 
CLXXXV
Nu mai hulesc, iubite, această tristă ţară,
Nici lumea rea şi strâmtă în care te-ai născut,
Cum nu urăsc ţărâna vulgară şi avară
Din care pomul mândru zbucni, neîncăput...
Ci lupt s-o scap de viermii ce rod la rădăcină,
O-nobilez cu soiul unor fiinţe noi.
Îţi zămislesc amante cu suflet de lumină,
Îţi plăsmuiesc soţi vrednici din ideali eroi...
Turnate din iubire-- titanice modele--
Am stors în ele sucul a sute de vieţi,
Trăiesc în veci. Tu însă, mult mai presus ca ele,
Întreci aceste-nalte virtuţi şi frumuseţi.
E oastea ideală, trimisă-n sârg de mine
Să ia Eternitatea cu-asalt şi pentru tine.
(Luni, 30 mai 1955)      
CLXXXIV
Tu ştii ce lung şi aprig luptai ca să te capăt,
Cu mine-ntâi, cu tine, cu pizma tuturor...
Războiul crâncen, însă, urmează fără capăt;
Să ţin rob, eu, sclavul, pe tine,-nvingător,
Nu cruţ nimic; cuvântul îţi cântă osanale,
Dar lănci de gând, catrene de versuri te pândesc,
Duh, inimă şi minte, aprinse arsenale,
Zi, noapte, geniale unelte-mi iscodesc;
În dragoste nu este-odihnă, numai moarte...
O pace-nseamnă saţiu, surâsul lânced minte,
Acel ce-ţi strânge mâna şi pleacă se departe,
Dar rana mă trezeşte ca un sărut fierbinte:
Iubirea mea-i ca steagul în lupta norocoasă,
Cu cât mai sfâşiată, cu-atât mai glorioasă.
(Luni, 23 mai 1955)  
CLXXVI
Cu chipul tău pe masă, trudesc să mă inspir...
Ca un jongleur ce scoate când flăcări, când cordele,
Aceste versuri scrise să te desfeţi cu ele
Din inima mea arsă le-am scos să ţi le-nşir.
Sunt psalmii mei de taină, o rugă necurmată,
În ei am pus Iubirea lângă Eternitate,
Să lupte cu vrăjmaşul Destin, îngemănate:
M-au părăsit şi ele trădând, cu tine-odată.
...Grăbită, cărunteţea mă-mbracă-n promoroacă,
Amarnice vântoase de gânduri şi nesomn,
Smuls unul câte unul, de visuri mă dezghioacă...
Pe râpile uitării, însingurat, mă-ntomn.
Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi,
Pân' nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi.
(Sâmbătă, 5 martie 1955) 
CLXXVII
Mereu îmi vine în minte un cântec ţărănesc...
Îl îngânau la hanuri poznaşii cimpoieri:
"Să nu te-mbraci în zdreanţa zvârlită de boieri,
Cu straiul lor odată şi râia-ţî dăruiesc!"
Iubirea ta purtată-n saloane şi la curte,
Smulsă-n alcov de pofte cu colţii lor nebuni;
Îmi stă-ntr-un peş, îngustă, cu poalele prea scurte,
Reci drojdii de dantele pe-amare goliciuni...
Eu totuşi am primit-o, înflăcărat s-o schimb,
Şi migălesc s-o curăţ, s-o înalţ, să-i dau lărgime,
Dar vino cum te afli, în haina ta de crime:
Ţi-am pregătit o alta din străluciri de nimb;
Vestmânt slăvit, mai trainic ca globul pământesc,
E mantia-mi de visuri în care te-nvelesc.
(Luni, 7 martie 1955)  
CLXXVIII
Spun unii de-un ostrov vrăjit, pe mări departe...
Corăbiile-n preajmă-i se năruiesc în valuri,
Orice metal din ele se smulge, se desparte,
Sar cuiele şi-aleargă să se înfigă-n maluri.
Oh nu e basm... Cu mine s-a petrecut la fel:
Tot ce-mi încheie firea şi cârma drept o ţine,
Orgoliosul geniu, voinţa de oţel
M-au părăsit năuce şi s-au lipit de tine.
Da, dragostea, îndată, le luă la toate locul,
Cu lanţuri fermecate mă ferecă şi leagă;
Zvârl ancora la ţărmul, unde-mi aflai norocul,
Vreau să rămân aicea viaţa mea întreagă.
Şi, ca să nu mai vie din lume nici un rău,
Oceanele Iubirii revărs în jurul tău...
(Vineri, 11 martie 1955)  
CLXXIX
Nu! Gloria iubirii nu este îmbuibarea -
Ospeţe de săruturi, orgii de-mbrăţişări-,
Ci dorul lung şi taina-mpletită cu-aşteptarea
Sunt duhul ei pe-o lume de vane desfătări.
Prin înfrânări şi chinuri asceţii-ating extazul;
Eu te ador cu-acelaşi canon ce-ntreg mă-nfrânge,
Căci dragostea nu-i apă, să-ţi umfle-n vânt talazul.
Laşi gloabele în voie; în ştreang pui purul sânge...
Eu nu ţi-am scris, ca alţii, pe lefuri sau merinde,
Simţiri gălăgioase cu arderi măsluite;
Sonetul meu e cuget şi patimă,-mpietrite.
Cu inima ciocneşte-l, că scapără, s-aprinde...
În scoica mea închisă, dârz, făr' de răsuflare,
Încet ia suferinţa chip de mărgăritare.
(Joi, 17 martie 1955)
CLXXI
Iubirea pentru tine-mi veni, nu ca un fur,
Ci ca un rege cărui uşi largi i s-au deschis;
Nu strecurată-n noapte din adâncimi de vis,
Ci în lumina-naltă a marelui azur,
Abia acum descopăr măreţele-ncăperi
Ce stau deşarte-n mine cu obloane de-nchisoare,
Te aşteptau, să-mi umpli tu, tânărul meu soare,
Adâncul vast, cât lumea, cu raze de dureri...
Căci nu e fericire mai gravă decât chinul
Şi dulcea zvârcolire, să-ţi plac, să te câştig.
Mândria de-a-ţi fi scaun, să-ţi odihneşti destinul,
La patima mea, truda, mai strâns să te-nverig,
Şi inima îmi bate în mine, ca un faur,
Zorind să-ţi împletească un lanţ de vrăji de aur.
(Miercuri, 2 februarie 1955)   
CLXXII
Să n-asculţi ponegrirea, nici clevetiri mulţime,
Cu care azi ne-mproaşcă prietenii de ieri;
Iubirea ni-i sfinţită de marea-i înălţime,
Ne urcă la lumina eternelor dureri.
Acolo, sus, păcatul n-ajunge nici ca gând,
Şi viţiul nu suie nici în închipuire;
E ca un iad în ceruri, unde se-ntorc, plângând,
Râvnirile nebune ce n-au, jos, împlinire;
Îngheaţă-mbrăţăşate gigante disperări,
Amoruri fulgerate de tragica trufie,
Neîmpăcate arderi, spre-aiurea încordări,
Ce-au ispitit neantul cu îndărătnicie.
Din lumea lor purcede şi dragostea-mi, iubite,
De-aceea-i fără saţiu şi fără de limite.
(Noaptea vineri spre sâmbătă, 5 februarie 1955)
CLXXIII
Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,
Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie,
Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,
În tainica-i văpaie să arzi far' de cenuşă.
Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,
Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă;
Îşi cată-n noi duh geamăn... şi, de-l îmbii cu humă,
Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii...
Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocarte?
Dar trebuie-nfrutată cu spaimă, ca o moarte...
Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,
Preface în genune lăuntrul tău, anume
Ca să încapă acolo, cu ea, întreaga lume.  
(Sâmbătă, 19 februarie 1955)
CLXXIV
      
Îmi spui zaraf? Schimb versuri pe-o dragoste de aur?
Pentru-ai iubirii tale ducaţi îţi dau sonete?
Viclean, îţi iau aleanul şi dorul amanete,
Cu camătă închise-n avarul meu tezaur?
De-ai şti! fiece slovă ce-ţi scriu ţi-ar fi mai scumpă
Ca mii de nestemate din frunţile regeşti;
Cutezător scafandru-n oceanele cereşti,
Zvârl duhul meu din duhul etern, să ţi le rumpă...
Şi nu mă plâng că poate iubirea ta mă-nşală,
Nu cât de-i mincinoasă moneda ce-mi strecori,
Că simt ce grea şi seacă îmi sună uneori,
Şi nici nu zgârii plumbul sub calpa poleială,
Ci smulg tăriei verbul, de dincolo de fire,
Şi orice vers ce-ţi dărui i-un fir de nemurire.
(Joi, 17 februarie 1955)
CLXXV
Să fie, dar, Iubirea o mască a Durerii?
Alt chip al ei când, poate, adoarme şi visează?
De ce atunci în mine rămâne pururi trează,
Făr' de ogoi chiar până pe perina plăcerii
Voi doi mă chinuirăţi cu-acea perfidă artă
Cu care inşii meşteri strâng roze cu duiumul;
Strivite-n teascuri grele şi stoarse, le deşartă
De tot ce au în ele adânc etern: parfumul.
Închisă în cleştare, esenţa lor străbate
Departe, peste veacuri... nici moartea n-o învinge,
Şi duhul rozei umple pe toţi câţi va atinge...
Aşijderi eu, de-a voastre torturi neîndurate,
Mă distilez în versuri, prin harul poeziei
Vă-mbălsămez în pura mireasmă-a veşniciei.
(Miercuri, 23 februarie 1955)
CLXVIII
Ne bate primăvara în inimi!... Să-i deschidem:
Lapislazulii lumii sunt toţi în ochii tăi,
Cât negurile vieţii putem să le desfidem,
Alt soare să aprindem pe vechile ei căi...
E mâna ta în aer? Sau prima rândunică?
E tremur lung de pleoapă? Ori gingaş flutur viu?
Bob roşu de măceaşă mi-ntinde gura-ţi mică,
Trunchi zvelt de măr cu roade e trupul tău mlădiu...
Şi înţeleg prin tine, acum, întreaga fire.
Mă-apuc cu rânduială din asprul univers,
Typhonul ce sfărâmă corăbii în neştire,
Picioru-ţi scump ce calcă o biată gâză-n mers,
Zăpezi şi flori şi fructe în drum ţi se aştern,
Pe rând, supuse toate la ritmul tău etern!
(Miercuri, 12 ianuarie 1955)
CLXVII
Pe noi prietenia nu ne mai încăpu...
Prea mult crescu şi grabnic năvalnica simţire.
Atunci ne strămutarăm pornirile-n iubire
Şi-o dragoste înaltă şi-adâncă începu.
Se prefăcu deodată coliba în palat,
Iar casnicele scule, în zâne, ca-n magie;
Eu regăsii în mine un suflet de-mpărat,
Purtând puternic sceptru de vis şi poezie.
Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumuseţii atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii
Din lumile ţărânei spre unicul meu dor;
Să-ţi cuceresc şi ţie, în dreapta stăpânire;
Alăturea de mine, un tron în nemurire!
(Luni, 10 ianuarie 1955)
   CLXVI

Eu, ce trăiesc tot timpul printre semnificaţii
Şi nu mă amăgeşte uşor o-nfăţişare,
Pot să prefir minciuna din minunate graţii,
Zăresc ascuns pumnalul sub calda-mbrăţişare.
Te-am străvăzut prin toate a tale pavezi grele,
Nativu-ţi bloc de aur a rezistat întreg,
Supus regalei ape a răutăţii mele,
Cu care muşc pe oameni, să-i cerc şi să-i aleg...
Căci e înţelepciune a şti să fii şi rău,
Sub încercări şi cazne dă probe tari simţirea...
Nu mă cruţa, izbeşte!... iubite,-i rândul tău:
Cu cât e mai fierbinte, lovită de-i iubirea,
Ca fierul roş, de faur bătut cu măiestrie,
La fel se oţeleşte şi ea şi se mlădie...
(Duminică, 9 ianuarie 1955)
CLXIV
Perechea este ţelul, porunca sacră-a firii:
Stârniţi de ea, vulturii se caută prin spaţii,
Delfinele iau marea în piept, să-şi afle mirii,
Chiar stelele în ceruri se-njugă-n constelaţii...
Ca viaţa către mândrul stejar, spre tine-ntind
Ciorchinii-mi plini de patimi cu sevă-mbătătoare;
În mrejele-adorării te-nfăşor, te cuprind,
Şi orice vers îţi scriu e înc-o-mbrăţişare.
Noi doi suntem victime ale suavei legi,
Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare:
Dac-ai fi fost femeie, te-aş fi ales eu oare?
De ce mă laşi acuma? Te smulgi şi te dezlegi?
Tăiat în jumătate şi-n pulberea zdrobirii,
Cum am să port eu singur poverele iubirii?
(Anul nou 1955) 
CLXII
Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate
Cu rimele creneluri şi orice vers un zid.
Pe tine, prinţ hermatic, ca-ntr-o eternitate,
Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid.
Haină, marea lumii să-l bată furioasă,
Cu haita ei de pizme, zavistii, hâdă ură,
Nu vor clinti o iotă din mândra-i armătură,
Nevolnice să-i spargă enigma glorioasă.
De-acum nu ne mai pasă ce are să se-ntâmple...
Punând în lanţ uitarea şi ferecându-i zborul,
Cu laurii veciei neofiliţi pe tâmple,
Vom înfrunta trecutul, ce-asmute viitorul:
Ca-n inimă-mi ascunsă, stă slova nemuririi
Şi-o scriu cu diamantul caratelor iubirii...
(Solstiţiul de iarnă, 1954 )
CLXI
Dintre atâtea chinuri, venite-asupra-mi, hoarde,
Păstrez dureri de care nu pot să mă despart;
Tot sufletul mi-e-n ele, ca sunetul în coarde
Ce încă vii vibrează vioara, când s-a spart.
Ca viermele mătasei ţesusem nencetat
În jurul tău un magic cocon de poezie;
Tu, strălucitul flutur, l-ai rupt şi ai zburat
Din gingaşa-nchisoare păzit cu gelozie.
Şi astăzi, mari otrăvuri cu care m-am deprins,
Dispreţul tău, trădarea îmi sunt trebuitoare;
Intrate-adânc în carne-mi, ţin viaţa de învins,
Cât lipsa lor mi-ar fi şi mai ucigătoare,
Căci ele, printr-o vrajă, sunt înseşi răsturnate,
Iubirea şi credinţa, pe dos şi blestemate!  
(Marţi, 14 decembrie 1954)
 
CLVII
Te miri că nu scot gheara să-mi sfâşii bârfitorii?
Unde-ai văzut tu leul vânând gândaci sau poame?
Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,
Cu-mbătătoarea-i carne s-aline sacra foame.
Şi eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre
Şi m-am bătut cu tigrii şi şerpii pentru ea.
Am fugărit-o până-n capcane şi dezastre,
Dar când s-o prind, în cale-mi ieşişi tu, scumpa mea!
Tu m-ai vânat cu ochii, oţele zâmbitoare,
Şi lesnicioasă pradă-ţi cad astăzi la genunchi;
Hai, inima sfâşie-mi, mi-o faci nemuritoare,
Şi dulcea ta cruzime pătrunză-mă-n rărunchi:
Căci stihurilor mele le dau alte destine,
Cu nobilul lor sânge de-a te hrăni pe tine.
(Sâmbătă, 4 decembrie 1954)  
CLVI
Iubirea mea e trează ca un priveghi de arme,
Un lung ajun de luptă eroic încordat;
Nimic nu lâncezeşte în mine, cum nu doarme
Ţintitul arc, în sine vibrînd, dar nemişcat.
Aştept ceva, de-un farmec mai sus ca o izbândă,
Nu bruta-ncoronare a sângelui aprins;
Dincolo de plăcere, pândesc altă dobândă,
Slăvită-mpreunare de genii, fără-nvins...
Râvnesc nefăptuitul vis al desăvârşirii;
Ca-nalta-ţi frumuseţe să nu fie-o nălucă,
--Cu clipa-n zbor venită, cu alta să se ducă--
Voi sparge-ntârziatul decret de lut al firii:
Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare,
Îi altoiesc, din mine, puterea gânditoare.
(Vineri, 3 decembrie 1954) 
CARAVELA
Stă pe comodă caravela.
De ani mai vechi e tot aci.
Mi-o-nchipui dintr-o dat' mărită.
De-un timp e gata a porni.
Emblemă are o cetate
ţinută-n braţe de doi lei,
un scut cu câmpul alb şi roşu
şi-o cruce-alăturea de ei.
La proră poartă, dat în aur,
prelung în aer, magic semn,
căscată gură de balaur,
furtuni să-nfrunte, ea de lemn.
S-a ruginit încheietura
în portul jalnic unde-a mas.
Acuma, de plecare, cârma
e unsă şi odgonul tras.
Cuprinse-n vânt, sărat, amarnic,
de sănătosul dor spre larg,
ca nişte sâni de fată mare
se umflă pânzele-n catarg.
De pe limanul aşteptării,
bătut de valuri monoton,
pornim din visul trist spre altul
deschis ca un senin eon.
Un cer pe care nici o umbră
nu cade iar ni s-a ivit.
Un cer cum trebuie să fie
ne mai surâde la sfârşit.

Trăim ca să cuprindem totul
şi să ne pierdem într-o zi.
Un Dumnezeu adânc, albastru
e marea-n care vom pieri.
[1955-1956]  
CORN DE VÂNĂTOARE
Subt o geană de dumbravă
sparg mistreţii luncile.
Cornul sună, cânii latră,
auie speluncile.
Vino şi tu. Vânătoarea
drum deschidă-ne pe grind
spre arhaice izvoare
şi spre evul de argint.
Vom lăsa în urma noastră
cugetul, cetăţile.
Şi-om stârni din aşternuturi
roşii vietăţile.
Veveriţa coadă-lungă
sare ca o flacără.
S-a purces prin plai alaiul,
suliţele scapără.
Chiotind se ţin gonacii
către iezere şi stânci,
unde jneapănul se-ntinde
căţărându-se pe brânci.
În Arcadia de brume
ţapii negri-s fără griji,
îşi ridică numai capul,
când din fundul văii strigi.
Sângelui i s-or deschide
prin păduri lăcatele.
De pe frunţi de cerbi, din coarne
strângem nestematele.
Sus, la capătul baladei,
arşi de sete fără leac,
încorda-ne-vom săgeata
după nori - prin vânt de veac.
[1951-1957]
DUPĂ FURTUNĂ
Şi ani şi luni
şi iarăşi ani nimic nu s-a-nchegat.
Fără-ncetare, sub tenebre, marea
frământându-se a cotropit liman şi plaje.
Şi tunete sub zare necerească
s-au ridicat din adâncimi. Şi luni şi ani
şi iarăşi luni văzduhul a fost plin - de-un freamăt
ca de cohorte-naintând pe sarcofage.
Rumoarea-atom se-mprăştie
şi curţi albastre se aleg deasupra în senin.
Răzleţii, norii ce-au rămas, se duc să se-odihnească.
Să fim noi doi întâii cari ieşim, după tumultul stins,
pe ţărm! Întâii cari lăsăm
pe maluri în nisipul pur o urmă.
Întâii cari ne bucurăm că luna parcă într-adins
ne dăruie-n acest ţinut de linişti
un contur şi-o umbră.
[1946-1951
DRUM PRIN CIMITIR
Prin locul acesta când treci
seara pe cărăruile nimănui,
pe pietrele albe şi negre urechea
pe rând să ţi-o pui.
Ca în clepsidre
prin orbitele morţilor ţărâna curge
măsurând timpul cetăţii. Pune-ţi urechea
s-asculţi. Şi-apoi iarăşi
s-asculţi dacă inima, jalnica, vechea;
mai bate - şi-a cui?
A nimănui - cuteza-vei să spui?
Treci numai, treci fără frică.
Şi, dacă poţi, amăgeşte-te singur să crezi
că zvonul ce-n cale ţi se ridică
e numai vântul ce vine din lună
şi-n ţară sună.
[1946-1951]
CUVINTE CĂTRE PATRU PRIETENI
Voi sunteţi patru, nu mai mulţi,
voi cei din urmă prieteni.
E plină luna sus şi e de aur. N-ar fi drept
să n-o privim, când între noi vorbim
despre o slujbă ce-o aştept.
Viaţa-ntreagă gânduri am rostit
şi cântece am spus,
în ele căutându-mi vrednicia.
Pândeşte-acum de undeva declinul şi aminul.
Primejdii fulgeră din Nord, nechez s-aude
de-apocaliptici cai prin nouri sus.
În urmă a tot visul, în faţă doar destinul.
Mi-e teamă, prieteni, că sfârşitul
n-am să mi-1 pot alege singur. S-ar putea
să cad cu faţa-n jos
pe un tărâm netrebnic, ruşinos.
Voi patru însă, pomenind de alte fapte,
să mă luaţi de unde voi fi fost căzut,
pe-un drum de seară sau în miez de noapte
în satul meu pe umeri să mă duceţi
întins pe lună ca pe-un scut.
[1946-1951] 
OBOSEALA ANULUI
De unde vine aboseala anului?
Din râul cu ape obosite de mori,
Din vântul cu duhul ostenit de flori,
Din suferinţa-nvârtită în inimi de-atâtea ori!
Oboseala ce-n coapse o port ar putea
să fie, totuşi, numai a mea.
O simt în pas şi în ochi, subt pleoape,
cum dincol-o simt în ceţi şi-n ape.
Sau, poate, vrăjit sunt de Greul-Pământului.
El, din străfund, ca un descântec, ce lesne
poate să toarne oricând geologicul plumb
în suflet şi-n glezne!
Vine-oboseala aceasta din faptul c-am îndurat
pustiirea fără de seamăn a unui poem,
în care suferinţele omului gem,
şi care nici unul din zbuciume nu m-a-mpăcat?
Ce oboseală în toate. În pădurea de brad,
printre ferigi, unde străbat şi unde cad,
mă pătrund în faţa muntelui nalt şi a stâncelor
de oboseala, în straturi, a vârstelor.
Cuprinsu-m-a oare, în miezu-i, un strop uriaş şi amar,
ambra-lumină, răşina de chihlirnbar,
ce altădată-nchidea pentru totdeauna în sine,
din zboruri răpuşi, cu aripi întinse, fluturi, albine?
[1951-1957]   
PE MUNTE
Cumulii albi prin azururi
Gândul nu-1 fură de-a pururi.
Fii-mi tu pe plaiul din slavă
Lină şi moale otravă.
Vezi tu cum anii se sfarmă
Curme-se grije şi larmă,
Timpul prea tulbure, multul
Aprigul chin şi tumultul!
Scutul şi coiful cu pană
Ia-mi-le, ca de pe-o rană,
Pune-le-alăturea-n iarbă.
Soarele-n ele să ardă.
Verdele fără prihană
Stingă-ne epoca vană.
Apele-n iezer - ce caste!
Roagă tu norii - s-adaste!
[1946-1951]  
BALADA MIERLEI
Ce te miri că-n Cluj, prin soc şi nuc,
mierla fluieră ca un haiduc?
Pune mierla-n glas şi-n cânt ce ştie.
Fost-a Clujul scaun de domnie.
Unde-s turnuri şi păragini, lupte
fost-au, trudă, jurăminte rupte.
Fete-n şea luând, învingători
treceau vaduri tulburi şi strâmtori.
Scârţâiau în sus pe deal rădvane.
De la curţi fugeau în codri Ane.
Fost-a, unde zidul poartă spini,
vrajbă ca de foc, printre calvini.
Unde-i cimitir, erau podgorii,
struguri frământau în căzi feciorii.
Li s-a dat de-atunci la toţi să-şi culce
crucea oaselor în humă dulce.
Unde-i caldarâm, erau livezi,
Lucruri fost-au, unde umbre vezi.
Fost-a Clujul scaun de domnie.
Mierla fluieră în vânt ce ştie.
[1951-1957]  
SUFLETUL S-APLEACĂ SOARTEI
Sufletul s-apleacă soartei,
jalea-1 bate, nu-1 destramă.
Vântu-n apă face-o undă,
bucură-te, că nu-i rană.
Inima se mai frământă,
bântuită - se întramă.
Vântu-n apă face-o undă,
unda-i undă, nu e rană.
[1951-1957]  
TIMP FĂRĂ PATRIE
Timp fără patrie: râu fără ape,
secetă-n albie şi subt pleoape.
Timp fără patrie: inimi învinse,
vârste nerodnice, cugete stinse.
Timp fără patrie: sură poveste,
vuiet de cetină neagră pe creste.
Timp fără patrie: ţarini ne-ntoarse,
zboruri defuncte şi suflete arse.
Timp fără patrie: stingere-a torţei,
boltă neprietenă, clopot al sorţii.
Timp fără patrie: dragoste-amară,
roiuri tânjind după raiuri şi ceară.
[1951-1957]
 
CÂNTEC DESPRE REGELE ION
Avem acelaşi nume, tu şi eu,
că-i iarnă sau că-i primăvară
ne cheamă azi pe toţi la fel:
Ion fără de ţară.
Când râde cineva pustiu
în casă sau pe-afară,
să ştii că unul singur e:
Ion fără de ţară.
O umbră de se clatină prin vânt
scâncind sub grea povară,
nu întreba, căci este el:
Ion fără de ţară.
Un vaier dac-ar fi s-auzi
a zecea mia oară,
să ştii că unu-i pentru toţi:
Ion fără de ţară.
[1951-1957] 
ÎN TIMP
Natura-şi împlineşte ciclul
şi iarăşi de la cap şi-1 ia.
Istoria înaintează pe Via Appia.
Astăzi ca şi alte dăţi
înalţă apeducte-n deşerturi,
pentru tot mai depărtate cetăţi
duce pe umeri argila arsă,
dezmărgineşte pământul, grădină după grădină,
şi pune pietre de hotar în timp,
aici o bătălie, colo un gând.
În catacombe s-adună şi iar se revarsă.
Dar faptele mele unde sunt?
Faptele ce ar putea pentru mine mărturie să stea
în grădină, în lumină.
[1943-1946] 
21 DECEMVRIE
Părere asemenea unui
cuvânt scris de-o mână pe apă
ce, încă-naintea citirii,
în cercul de unde ne scapă
e orice legendă. Dar ţine,
trăieşte, pe vaste aceste
tărâmuri, pe-adâncile, altfel
decât pe un prund de poveste?
Amară e însă amiaza
de astăzi, şi nu se-nfiripă
în larguri nici tâlc, nici visare.
Doar frunzele zboară-n risipă.
În iarnă stă ţara. Vai, unde-i
albastrul ei, sfânt atribut?
Pădure, restituie-mi zeii,
pe cari ţi i-am dat împrumut.
[1959]
  
GOTTERDAMMERUNG
Ceas de cumpănă. Amurg.
Vai, toate către soare curg -
tărâmul larg şi noi cu el.
Pe-o lină aurie apă
Thule şi Orplid, ţară după ţară,
toate trec prin soare
ca printr-un inel.
Se curmă ziua, vine seară.
Un fluviu purtător a toate
duce plute, vârste mute,
către cele nevăzute
'n marea noapte.
[1946-1951]
ECCE TEMPUS
Numai în arbori inelele anilor
mereu se lărgesc.
În trupul meu timpul sporeşte subţire
de la o zi mai firav - la alta, subt crugul ceresc.
Tinere sunt încă, tinere toate popoarele -
Eu, fiul lor, cât de bătrân!
Munţii mai cresc, cu umbrele lor, din adâncuri.
Nici frunte, nici inimă n-am să-i îngân.
Fosforul şi apa, cărbunele, galbenul sulf
de subt scoarţă în lamură dau.
Stihiile, ele mai cred în obşteasca poruncă.
Eu trepte în sus - nu reiau.
[1946-1951]
NORUL
Durerile noastre sunt multe, dar cea mai mare
este - să vezi. Să vezi că o noimă-ncepută
nu se-mplineşte, că sfântul, preexistentul tipar,
după care prin ani eşti ţinut să-ţi croieşti obrazul şi calea,
în mâini ţi se sfarmă. Să vezi
cum legenda, ce fiinţă a prins, se opreşte curmată
la drum-jumătate.
Mire-se nimeni că-n văi sublunare
adast ca Orfeu,
ca un alt Orfeu încercat într-alt chip,
sfâşiat de accese
de cântec, azi, ca şi mâine, dezamăgit
că stâncile pe care le-a pus în mişcare
refuză-a-1 strivi, precum dat îi fusese.
Ce greu rămâne şi cât de-anevoie te-ndemni
norul să-1 mai ascunzi, norul melancoliei, albul cel trist.
Îl porţi deasupră-ţi şi-1 tragi după tine
dintr-o stradă într-alta fără de rost
şi din poartă în poartă.
[1946-1951]
CEAS
Târziu, pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că-n zadar
cuvintele toate mi le-am rostit,
că până la tine-nţelesul lor n-a mai ajuns,
în noapte-am ieşit.
Crezusem, vai, cu tărie
că niciodată sfârşit nu va fi.
Ţi-am spus uneori: ia sfatul vestalelor, dacă
flacăra vrei s-o-ntreţii.
Ţi-am zis alte dăţi: vezi tu jeraticul, truda în vatră?
Din fumul albastru ce iese
mereu cerul se ţese.
Bănuiesc că ai stat încă mult timp la masă, în jale
cu capul în mâni,
cu privirea pierdută-n ocoalele tale
de vis. Bănuiesc că nici astăzi nu-ţi este uşor
în cetatea cu punţile trase.
Pentru că vinul, lăsat printre cele rămase,
nimeni să-1 bea,
toarnă cenuşă-n urcior.
[1946-1951]
VÂRSTA DE FIER
Să ieşi pe stradă ţi-e dat,
dar nu fără griji, ca-n zilele de altădat.
La fieştecare pas, la fiece colţ, te-ntâmpină: timpul.
Ăst timp ce veni peste noi,
întâi ca pustiul Gobi, apoi cu tumultul unei urniri
de ape şi continente,
sălbatic ca o revărsare peste toate
a magmelor din noapte.
Unde, în ce întuneric
ţi s-au ascuns mulţii semeni şi fraţii, surorile,
cu suferinţele lor, te întrebi.
S-aude, sumbră, o şoaptă adusă de vânt
că, deşi în viaţă, încă,
noi suntem o amintire doar, fabulă,
deznodământ aşteptând între veac şi morrnânt.
Fericită-i acum numai valea ce are un sfânt!
Un sfânt de la care umanele umbre să-nveţe
cum trebuie între pământ şi tărie să stea.
Un sfânt neclintit care cată mereu la aceeaşi stea
şi-n spaima de pretutindeni
nu-şi absoarbe în trup aureola.
[1946-1951]
SAPĂ, FRATE, SAPĂ, SAPĂ
Sapă, frate, sapă, sapă,
până când vei da de apă.
Ctitor fii fântânilor, ce
gura, inima ne-adapă.
Prinde tu-n adânc izvoare -
de subt strat stihie blândă.
Să se-aleagă din argilă
ochiuri lucii, de izbândă.
Călători cu turme vie
să se-aplece, să se mire
de atâta adâncime
şi de basmele din fire.
Să se curme-n piept cuvântul,
când s-arată că pământul
stele şi-năuntru are,
nu numai deasupra-n zare.
Osteneşte-te-n amiază
să aduni răsplată dreaptă.
O privelişte de noapte
negrăită te aşteaptă.
Zodii sunt şi jos subt ţară,
fă-le numai să răsară.
Sapă numai, sapă, sapă,
Până dai de stele-n apă.
[1951-1957]
POD PESTE MUREŞ
La vad, un pod de lemn, cu coperişul de şindrilă,
lung cât o uliţă de sat,
se-ntinde peste Mureş. Mal vrea de mal în veci să lege.
Astfel ţara moştenitu-1-a din leat.
Îşi au măreţele-ntâmplări şi lucruri cântăreţii lor,
dar podului îi cântă numai apa, ce sub el se-ndeasă;
despre toţi şi toate-i cântă, câte au trecut
pe el ca printr-o casă, lungă dreaptă casă,
ca printr-o casă la al cărei prag
sfârşeşte drumul, ca să iasă
la cellalt capăt iarăşi drum, drum vechi - în lume
precum pravila îl vrea - lăsat în voie să pornească.
Oşti trecură-n veac pe-aci, şi Radu cel Frumos,
roţi ferecate, roibi domneşti, comori şi lacrimi,
moţi cu ciubare, turme, vânturi,
răpuşi şi-nvingători, stindarde, patimi.
Pe toţi şi toate-n nopţi, când vâlvele se bat,
îi poţi vedea-n lumini de-o clipă încă,
aşa cum ceasul, de pe-un ţărm mutându-i,
i-a mântuit spre celălalt peste vâltoarea-adâncă.
Dar ce linişte-i acum la vad! Ce trează-amiaza!
Prin istorie adie doar miros de otavă.
Subt pod un şarpe se soreşte, lung şi nemişcat,
ca-ntr-o emblemă rară, de străveche slavă.
[1946-1951]
PASĂREA
Neguri acopăr
câmpuri şi dâmb.
Freamătă ulmul,
duhul cel strâmb.
Cuiburi mai multe-n
creste se văd.
Semn că-n coroane
dat-a prăpăd.
Neagră făină
cade prin scoc
colo la moara
lui Nenoroc.
Macină el doar -
gârbov, cărunt.
Curge urâtul
greu şi mărunt.
Lut fără slavă,
umed absurd.
Umblu-n ne-lume,
drumul e surd.
Unde răzbate
silnicul pas,
lung peste creştet
cântă un glas.
Cântă prin ceaţa
care căzu -
veşnic deasupră-mi
pasărea U.
[1950-1952]
LÂNGĂ VATRĂ
În străinătate-mi, pământean în lacrimi,
stau de veghe lângă vatra mea de patimi.
Suflet prăbuşit în humă, ca în perne -
nici o veste - de odihnă nu-mi aşterne.
Nu cu ochii mai privesc - hotar - poiană.
Cat în preajmă, pretutindeni, printr-o rană.
Iscodesc prin văi, prin larga-mpărăţie,
vreo făptură de mai este - să mă ştie.
Chem spre miazăzi şi noapte, n-am răspuns.
Să ard singur, orice zare să mă-nfrângă
ursitoarele-nceputului m-au uns
şi, tânjind, să-mi scape clipa când o stea
sare, ca spre-o altă lume, să se stângă
şi să-nvie-n picurul din geana mea.
[1943-1946]
CETATEA MOARTĂ
Ce gol în toamnă mi-e Sibiul!
Printre câte turnuri sunt
aş mângâia atâtea drumuri,
ce-ar fugi de pe pământ
Aş mângâia-ntr-un loc o frunză
ce mai sună în urechi
şi soarele mâncat de greieri
pe sub zidurile vechi.
[1943-1946]
JALE LA ÎNCEPUT DE NOIEMVRIE
Ascultă pe drumuri
de cer, pe înalte,
cohorte de păsări
sălbatice-n noapte.
Ce-ti lasă în urmă?
Ce-ţi lasă în faţă?
Tomnatic imperiu,
izvoare ce-ngheaţă.
Curând căpriorul
la ochiul de apă
închis - cu copita
zadarnic mai sapă.
Şi încă vedea-vei
ce jaf în lumină
va fi, şi ce jalnic
verdict în grădină.
Atât îţi rămâne:
pământ în tenebre
şi inima arsă
de grijă şi febre.
Din cântec, din caldul,
nimic nu mai este,
ah, nici în viaţă,
şi nici în poveste.
Ia seama că mâne
cocorii în seară
vor duce şi luna,
furând-o din ţară.
[1946-1951]
INSCRIPŢIE
Drumurile pe cari nu le umblăm,
drumurile ce rămân în noi,
ne duc şi ele, fără număr, undeva.
Cuvintele pe care nu le rostim,
cuvintele ce rămân în noi,
descoperă şi ele, fără de margini, făptura.
Luptele ce nu le dăm,
luptele ce rămân în noi,
ne lărgesc şi ele în taină patria.
Sămânţa pe care n-o dăruim,
sămânţa ce rămâne în noi,
multiplică şi ea fără capăt viaţa.
Moartea de care nu murim,
moartea ce rămâne în noi,
ne adânceşte şi ea tăcerea.
Şi pretutindeni prin toate
îşi pune temei poezia.
[1946-1951]
CXC
  Nu te-am putut cuprinde să fii numai al meu, E cum aş cere lunii să-mi ardă noaptea-n sfeşnic; Ţi-e locul între stele... Ci, oricât de pigmeu, Mi-e dragostea cer, iar tu, luminătoru-i veşnic. Ştiu, între noi sunt două iubiri: a mea şi a ta; Nu ne-a-nchegat în sine o unică simţire: Tu firul tău oricând vrei poţi rupe sau scurta, Dar lanţul meu rămâne şi-i fără-mpotrivire, Nici spaţiul, nici timpul nu izbutesc să-l roadă, Rugina deznădejdii îl lasă neatins: Nu-l simţi cum freamătează sălbatic de întins ? Ca să te urmărescă, năvalnic, ca pe-o pradă, Chiar pân' la cellalt capăt al lumii de-ai fugi, Înverigat de tine, cât lumea s-ar lungi.
(Duminică, 31 iulie 1955)
CLXXXVIII
  Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte, Şi lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse; Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe, Ca o mireasmă, somnul, în cărnurile stinse. Eu stau mereu în beznă: lumina mea-i la tine Şi ochii mei o alta nu vor să mai primească. Cum iroseşti aiurea plăcerile divine? Nu ţi-a rămas o umbră de cuget să-ţi şoptească Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură, Ţi-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe? M-am despoiat în taină, de-nalta-nvestitură, Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe; Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă,  Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.
(Vineri, 22 iulie 1955)
CLXX
  Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul, Eternul se ascunde sub coaja unei clipe, Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe, Pîn' ce-i soseşte timpul în slăvi să-şi ia avântul; A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii, S-au spart şi veac, şi lume; ţinut prizonier A izbucnit din ţăndări, viu, vulturul iubirii, Cu ghearele-i de aur să ne răpească-n cer. Cine ne puse-n suflet aceste magici chei? Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamă, Am descuiat tărâmul eternelor idei; Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate, Să ne topim în alba, zeiasca voluptate...
 (Joi, 20 ianuarie 1955)
CLX
 La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimã, fantezie...
M-ai pãrãsit... şi toate se sting, reci scânteieri.
Pentru rãnitul vultur aripile-s poveri,
Zbãtaia lor, zadarnic adaos de-agonie.
Si mã supun... Osânda de gura ta rostitã
E lege pentru mine, de aur pur şi greu;
Durerea de la tine mi-e încă o ispitã,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Si neguri lungi de veacuri las iar sã mã înghită...
Din groapa mea zbucni-va o flacãrã târzie;
Atunci întreaga lume va desluşi, uimitã,
Crescând misterioasã a noastrã poezie,
Din dragostea nãscutã în zbucium şi ardori,
Pe-ascuns, din tainic tatã, ca un copil din flori!
(Duminică, 12 decembrie 1954)
CLXIII
Din spulberul iubirii atât doar mai pot strânge,
Sã-mi fac un ştreang, eu singur, cu fragedele-ţi rochii...
Mã-ndeamnã alte gânduri sã iert şi sã-nchid ochii,
Privighetoarea oarbã cu mult mai dulce plânge.
Înduplecã-te, darã, durerea mea-ntr-atât,
Sã preaslãvim fugara, şi-n loc de rãzbunare,
Sã stoarcem nemuririi şi artei lacrimi, cât
Sã stea podoabã lumii hidoasa ei trãdare.
Dar cine viers şi suflet acum sã-mi împrumute
Dacã-mi lipseşti tu, însãşi esenţă a minunii?
Ah, inimă şi coarde-mi sunt, deopotrivã, mute,
Când limpede vãd astãzi prãpastia minciunii:
Cãci orb eram atuncea când te aveam în faţã,
Splendoarea-ţi, luându-mi ochii, da cântecului viaţă!
(25 decembrie 1954)
CLVIII
Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.

Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...
Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie
În care, fără urme de pulbere târzie,
Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
Pământul n-are margini, nici cerurile prag.
(joi, 2 decembrie 1954)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu