miercuri, 19 februarie 2014

Vvv, poezii


CCXXIX

Nu-ti spun nici adio: cum n-ai mai exista...
Rămâi doar coaja celei pe care o iau cu mine...
Ti-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine...
Plec numai cu splendoarea şi frumusetea ta;

Las ochii, falşi luceferi, şi iau privirea dragă,
Las buze reci de idol şi iau sărutul lor,
Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă,
Fur neagra avalanşă de păr, când se dezleagă,

Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor...
Zvârl inima stricată, ce-ţi şchioapăta alene,
Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri
Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene
Capcana-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri...

Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu,
Am să te alcătui altfel, dar suflet îţi dau eu.

(Luni, 31 decembrie 1956)

Bătea la poarta cerului...

Bătea la poarta cerului o rază,
Bătea sfios şi-ncet ca o streină...
Târziu, un înger a deschis să vază
Si-a stat uimit de palida lumină.
Era o biată rază scăpărată
Dintr-un adânc de minte omenească,
Ce străbătuse calea-nfricoşată
De la pământ la graniţa cereascăa.
Părea atât de tristă şi umilă,
Dar totuşi credincioasă şi curată,
Că îngerul a tresărit de milă
Si-a prins-o blând de mâna tremurată.
Apoi, grăbit a luat-o-n cer cu dânsul
Si-a dus-o-n sfănta îngerilor horă;
I-a podidit pe toţi, privind-o plânsul
Si-au strâns-o-n braţe toţi, ca pe o soră!
Ea le-a zâmbit ştergându-le plânsoarea
Si s-a rugat, apoi, de ei fierbinte
S-o-nfăţoşeze bunului Părinte
Ca să primească binecuvântarea;

-"Stăpâne veşnic, dătător de viaţă,
Din ce-ntuneric mă-nalţai la Tine.
Din ce prăpăstii crâncene de gheaţă,
Din ce vârtej de patimi şi ruine!
Cât am luptat cu oarba rătăcire,
Cu nebunia surdă şi păcatul,
Dar n-am putut să samăn o sclipire
In largul nopţii stăpânind de-a latul.
Si-n van am ars un creier, ne-ndurată,
Ca pe-o feştilă, fără de cruţare,
Invinsă, goală, stinsă, spulberată
Doar în surghiun găsesc acum scăpare.
Să pot s-ajung la cerurile albastre,
Ca dintr-o grea cătuşă ce mă strânge
Am străbătut prin veacuri de dezastre
Si-abia trecui oceane-ntregi de sange!"

Cum sta, smerit în faţa strălucirii,
Silită ochii sarbezi să şi-i plece
Sărmana rază - far al omenirii-
Părea o umbră lâncedă şi rece.

-"Tu vii aicea singură şi-nvinsă? -
Grăi cel veşnic, nevăzutul Tată- 
Tu fugi de teama să nu fii stinsă?
Dar când s-a stins lumin-adevarată?
De te-am trimis în lumile-nvrăjbite
Nu te-am chemat, cu pumnii strânşi şi goi.
Ca pe-un mănunchi de raze împletite,
Eu te-aşteptam s-aduci pe toţi la noi!
Dintr-un biet sâmbur 'năbuşit în faşă,
Din scăpărarea unei minţi senine
Să fi crescut o mare uriaşă,
Să porţi pământul însuşi pân' la Mine!
Plângând, stingheră şi tremurătoare,
C-ai fost înfrântă, vii să-mi dai de ştire?
Nu te primesc săracă şi datoare!
Cui ai lăsat bogata moştenire?"

Mergând, apoi, spre raza-mbărbătată,
I-a sărutat obrajii amândoi:
- "Copila mea, fii binecuvântată,
Ia-ţi, deci, putere şi-ntoarce-te-napoi!
Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină
Să-l părăsească oştile cereşti,
Tu să rămâi, căci tu eşti doar lumină
Si nu trăieşti decât când străluceşti!"

CCI

Iubirea-i neclintită? Îţi schimbi numai iubiţii?
Arunci alte noi vreascuri pe-acelaşi foc mereu?
Gheena ta nu arde decât pe osândiţii
La dragostea eternă? Atunci, acela-s eu.

În alba-ţi demonie, căzut fără scăpare,
Presimt că-i veşnicia cu fiecare chin.
Simţirile-mi, şase năpârci spăimântătoare,
De tine asmuţite, mă-mbată cu venin.

De gerul voluptăţii durerile-mi scânteie,
Şi viţiul, deodată, năprasnic diamant,
Plăcerea îmi resfiră în mii de curcubeie,
C-un capăt în edenuri, scrâşnirea-n celălant...

Şi plâng. Adam nemernic, la sacre porţi de rai,
Din iadurile-ţi nalte afară când mă dai...

CCVI

Te-ncununam cu gânduri de slavă şi mister,
Ca într-o liturghie slujită-mpătimirii,
Cerşeam extaz cu aripi de flăcări in eter,
S-ajungem ipostază de spaime a iubirii...

Dar mi-ai părut prea fraged, prea gingaş la-nceput,
Tumultosu-mi geniu întreg să ţi se-nchine:
Ca-n dragostea-ţi îngustă să-ncap, să mă strămut,
Tot ce fu greu şi mare am azvârlit din mine.

Am îngheţat acolo, sub bolta idolatră,
Genunchi plecaţi şi frunte pe lespezi mi-am tocit...
N-a scăpărat o zare în golul tău de piatră.
De ce m-arunci acuma, când încă n-am murit?

Din ocnele iubirii, îmbătrânit, steril,
Mă-ntorc cu greu la mine, ca dintr-un crunt exil.

Alba Iarnă Dunăreană

Alba iarnă dunăreană
Cu zăpezi până la brâu
Culcă-n sarica bălană
Bărăganele de grâu.

Năpădind zbătăi şi rosturi,
Neaua urcă reci minuni:
Mistuiţi în adăposturi,
Oameni şi sălbăticiuni.

Peste sate fără vaduri
Işi asvârle din duium
Uriaşele plocaduri
Găurite rar de-un fum.

Nimeni liniştea nu sfarmă,
Doar că-n somn nedesluşit
Işi descarcă-n gol o armă
Chiotul înăbuşit.

Curge viscol ca pe vrană.
Nevazută s-a închis
Tara fără de prihană
In omăt ca într-un vis.

Iar la guri de văi, pe laturi,
Intr-o noapte s-au durat
Strălucite-nvoalte caturi
Pentru Crivăţ-împărat.

Fulger alb, întreaga zare
Intră-n ochi, un junghi tăios,
Albul e atât de tare,
Că ajunge veninos.

Si-n cumplita lor albeţe
Dorm adânci pustietăţi;
Pun troienii vămi razleţe
Intre mari singurătăţi.

Româneasca iarnă veche,
Albe lumi, fără drumeţi...
Trece-un lup într-o ureche
Pe gorgane de nămeţi.

Amintirea

Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea
Uitată-n colţul mesei, unde moare.

Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini şi-a holbat privirea.
Perdelele lungi ţin calea către soare ...
Păianjenii şi-au întrerupt urzirea.

Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veşted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală

Picând domol în umbra liniştită...
Şi floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală

În apa vremii veche şi clocită.

Amputatul

Ştiu un schilav, bătrân cerşetor, care,
Ciung din copilărie, când stau să-l ascult,
Chiar şi acum peste sumedenie de ani,
Se plânge că mereu îl doare
Braţul lipsă şi mâna,
pe care nu le mai are,
Ca un duh statornic acolo,
al cărnii pierdute de mult.
Este în mine o durere tirană
A mea... şi nu pot s-o pipăi.
E aici...şi totuşi parc-a plecat.
Stăruie, ca a schilodului în golul viu;
arde, diafană: Doamne,
Tu mă dori ca o neadormită rană
Dintr-un tainic mădular de mult retezat.

(miercuri, 18 mai 1955, Bucureşti, în spital)

Aripi De Lemn

In van mă târăsc dând ocol
Pământului ca unei cupole
Să m-azvârl din iadul domol
In văzduhul imensului gol
Asijderi Meşterului Manole.

Doamne sfânt, fă un semn
Cu inima mea stupidă.
Zadarnic la zbor o îndemn
Si-i prind aripi de lemn-
Nu vrea să le deschidă:
Rămane tot omidă.

Autoportret romantic la 67 de ani

Mi-am făurit o bătrâneţe bravă:
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii ţărcuind şirag,
Un chip uscat de pajişte firavă.

În pieptul liber, bântuită navă
De al talazurilor vălmăşag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă răcită, dar de lavă.

Visez mereu, căci visul mi-e trezie.
Din lene mi-am făcut amică vie;
Cu ea ţin sfat când gânduri, mii, mă trag...

Nu mai întreb ce vremuri bat afară;
Privesc, în mine, pulberea de seară
Şi coborând lăuntrica mea scară,

Mă sprijin în condei ca în toiag.

(Duminică, 11 noiembrie 1951, Bucureşti, Cişmigiu)

Balada fiului pierdut

Cade din tărie luna pe pământ sub chip de brumă.
Zvonul stins prin noapte rece îl auzi, din moarte, mumă?

Lung, pe fusul tău de vrajă firul stelei se mai toarce.
Oare ce-i? - S-aude pasul fiului care se-ntoarce?

Sau e plopul care-şi lasă frunza galbenă deodată?
(Il auzi, din moarte, mumă?) Cade-i lui coroana toată.

Frunze una peste alta în troian-inel s-aşază.
Fiul tau cu-ntreg troianul, aiurind, se-ncoronează.

S-a întors risipitorul. (Il auzi, din moarte, mumă?)
A sosit şi pleacă iarăşi. Umblă-n brumă ca pe lună.

Bivolii

Domol se mişcau zeii nămolului fecund.
Le picura pe frunte amurgul luat în coarne,
Că parc-ar vrea deodată în aur să se-ntoarne
Elementarul negru ce-a răbufnit din fund.

Sălbatica stihie din smârcuri s-a ales,
Ia chipuri smoala hâdă şi umblă pe picioare,
Mugesc către lumină huidume visătoare,
Noroi cu ochi nostalgici porneşte peste ses.

Ies doi, ba trei. O turmă, haotice vedenii,
De vărsători zănatici scăpaţi de dedesupt
Îşi scrie zodiacul cu mâlul tot ce-a supt.

Pe drumurile noastre Spăimântătoare genii
Aduc în sate noaptea dospită-n vrăji de stele.
Opriţi la porţi, aşteaptă, ca soarta-n ceasuri grele.

Ca -n basmul cu greul pământului

«Uuu, n-aude n-avede!» ce glas obosit
Ca-n basmul cu Greul Pământului strigă?!
Tresar ascultându-l şi văd, desluşit,
Un Smeu şi-un voinic încleştaţi - verigă!

«Uuu, n-aude n-avede» urechea-mi destup:
Cum strigă stăpânul în luptele-i crunte.
Si ceata-i, puiendrii de vulpe şi lup,
Soseşte cu Ursul, cu Greul, în frunte.

«Uuu, n-aude n-avede» chemarea de sus
Ajunge la mine în van să se sfarme,
Căci sufletul strigă, ca-n basme, răpus
Iar Trupul, el, Greul Pământului, doarme!

Cântec pentru dezbrăcare

Câţi îngeri de mătase ai de pază?
Când zboară-n lături fragedul lor stol,
Ies sâni şi braţe, rază după rază,
Din visteria trupului, domol.

Mai lin ca aştrii coapsele-mpăcate
Rotunde legi scriu, boiul când ţi-l culci,
Cum vii din carne şi eternitate,
Întreagă - miez de adevăruri dulci.

Deschei o stea şi norii despresoară
Cerescul pântec, cald, cu arcuiri,
Lacteea cale a pulpelor coboară
Spre zodiile gleznelor subţiri.

Stihia-ţi pură, albă se arată:
Calc nori şi îngeri, goală li te rump,
Lung să-ţi sărut şi să cuprind deodată
Tot adevărul trupului tău scump.

Cântecul călătorului în toamnă

Piere zvon subt zarişte,
talanga în rarişte.
Vine toamna oilor
prin pânzele ploilor.
Glas dau ceţii, patimii
cu frunza lor paltinii.
Jalea rătăcirilor,
mohorul mâhnirilor,
Ale cui sunt, ale cui?
Parc-ar fi a nimănui.
Mi-au secat pleoapele
şi-n inima apele.
Doar când urc poienele
mi se-ncarcă genele
Subt amiaza fierului
de picurii cerului.
Plâng spre zarea dorului
cu lacrima norului.

CCX

Mă-mbii doar cu o cupă de dragoste? Eu cer
Să urc iubirea toată, cum urci o înălţime:
Sub orice pas să-i crească o nouă adâncime
Şi-ntinderea-i cât lumea s-o-ncercuim cu cer.

Îţi dau împărăţia cea făr de vătămare
În care oşti şi arme sunt pururi de prisos...
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morţii cu cântec şi visare!

Nu! Stelele şi sorii n-au nici o-ntâietate,
Sunt fructele luminii, ce-a-nsămânţat pustia...
Din ale noastre râvne-şi ia hrană veşnicia:
Noi, cu o-mbrăţişare, rodim eternitate...

Înalţă-ţi suflul, duhul... şi dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr de-nceput.
(Sâmbătă, 11 februarie 1956)

CCXIII

Vrei să te smulgi din mine?
Smulgându-mi ochii poate... şi nici atunci...
De-a pururi stai dincolo de ei,
În tot ce este-n mine duh de eternitate,
În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.
Ce-mi pasă că iubirea, că luna, are faze,
Când creşte şi când scade până la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime:
Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!
Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng...
Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii,
Dar cumpăna ei fixă- pământ şi cer- n-o-nfrâng.
Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.

CCXIV

De ce numai pe tine tu însuţi te iubeşti?
E lege frumuseţea să o adori oriunde.
Oglinzi şi ochi întreabă, şi toate vor răspunde
Că domn al frumuseţii, pur archetip, tu eşti.

Cum, geamănă, te-mbibă lăuntrica splendoare –
Eter arzând de taine, de gânduri şi simţiri-
Tu, -naltă ipostază a cărnii trecătoare,
Ai luat în lume locul pierdutei nemuriri...

Nu-i crimă că picioru-ţi ne calcă, viermi în drum,
Nici viţiu că-ţi storci hrană din sufletele noastre;
Căzându-ţi jertfe,-ajungem la ceruri, măcar fum,
Şi, mistuiţi de tine, urca-vom poate-n astre!

Lăsându-ne tulpina osândelor întregi,
Tu,-n treacăt, numai floarea păcatului culegi.

CCXL

Să-mi vindec dorul, altor dureri cer lecuire:
O boală grea cu alta potrivnică s-alină;
Te uit... Uitarea numai de tine mi-este plină...
Si depărtarea-i înc-un adaos la iubire.

Pentr-un răgaz de-o clipă mă-ncătuş nopţi de-a rândul,
Stau gata să te-năbuş... Când făr-a-mi da de ştire,
Cu-ntortocheri de vulpe, mişel se-toarce gândul
Să-ti mai urmeze ochii, acolo-n amintire.

Veneam întâia oară; zâmbind, citeai alene...
Si te-ai întors: deodată, cu fulgerul orbirii,
Tâşniră pe sub puntea arcatelor sprâncene
Scăpărător de-albastru şuvoaiele privirii.

Te blestem, amintire! Ca o nebună-mi strângi
Amarul colb de patimi în stupii tăi nătângi.

CCXXVII

Ce nu-ţi scornesc duşmanii cu negre guri fiecare!
Când stau, linguşitorii, în jurul tău, ca roiul,
Ai fi descântătorul şiret din Harlem, care
Momea doar şobolanii cei proşti, sunând cimpoiul.

Zic alţii: unde intri, cobori cu tine Olimpul;
La curte, prin taverne, în port cu mateloţii,
Faci spaţiul de aur, faci primăvara timpul,
In zei schimbi bădăranii, eroi se simt iloţii...

Potrivnicele gasce te sfâşie în două,
De-o parte, ura oarbă, de alta- adulare...
Poveşti, satire, imnuri duium asupra-ţi plouă...
Tu nu vezi înaintea cui zvârli mărgăritare?

C-un bici pe toţi alungă-i, fără deosebire...
...Intoarce-te la mine: eu singur sunt iubire!
(Joi, 13 decembvrie 1956)

CCXXVIII

Nimica nu atinge iubirea mea curată.
Mânii, trădări, zavistii, ce-n zâmbete s-ascund,
Ca umbrele pe-o undă nu lasă nici o pată...
Nu tulburi apa dacă nu e noroi la fund.

Doar pura-ţi frumuseţe în mine se-nfiripă,
Ca-ntr-un cleştar răsfrântă de mii şi mii de ori...
Mi-e de-ajuns în treacăt să te privesc o clipă
Si-ntors din nou în beznă, mă umplu de splendori...

Din ritmul ei vremelnic deodata dezrobită,
Iluminatei inimi alt orizont se naşte,
Cu alte constelaţii de dragoste... Orbită.
Dă înapoi durerea şi nu mă mai cunoaşte...

Atunci, în creatorul vârtej al poeziei,
Răpindu-te în mine, luăm pasul veşniciei

(Duminică, 30 decembrie 1956)

CCXXX

Mă mir că sunt de-atuncea tot pur, ca o oglindă
In care nu rămâne nimic din ce-a trecut,
C-am şters chip, umeri, brate întinse să măa prindă,
Si negrii ei luceferi de dincolo de lut...

Se zămisleau din îngeri? din spuma nălucirii?
Genunchi de Magdalena, odihnitori de Christ...
Ca să mă smulg din iadul de flăcări al iubirii,
M-a poleit durerea cu aerul ei trist...

Dar straniul meu aur nu uită dulcea oră
Când ea, trăgând în lături noptateca perdea,
Zvârlea doar o maramă pe goala-i auroră
Si-n aşternut ca lampa lui Aladin dormea...

Plecat pe ea, ca-n basme, la dulcile-mi soptiri,
Ea-mi deschidea comoara întregii fericiri...

CCXXXI

Mai leagănă tristeţea doar pieptul ca o boare
Cu fluxuri şi refluxuri aproape aţipite...
Amurgul voluptăţii vărsase sumbra-i mare,
Suave mădulare dormeau în el, topite...

Si alb şi magic, palid se afunda obrazul
Din castaniul moale cu ţărmuri ondulate...
Plutea pe apa tâmplei un nor de vis... In iazul
De somn ieşeau profiluri de ceruri înecate...

Si nu ştiai de-i suflet, ori lună, sau un peşte
Ce se juca sub unda cu pieliţe senine...
...Când un oftat, din gura scrâşnită ca un cleşte;
Spărgea cleştarul vrăjii urzită peste tine!

Din carnea somnoroasă, din liniştea fierbinte,
Tu izbucneai, amantă mai dârză ca-nainte.

CCXXXII

Tu nu eşti în iubire decât un trântor, care,
Trândav, te îmbuibi cu miere de-a gata adunată;
Tu nu ştii chin, durere, caliciile amare
De unde-ţi sug, cu cazne, licoarea desfătată.

Tu zbori atât: doar clipa cât ţine-n slăvi o nuntă
Spre cer te-mpinge sexul, nu marele azur...
Ca iar să cazi în tina şi aripa ta ciuntă
S-o năclăiască iarăşi al poftelor huzur;

Din dragostea curată tu faci vinovăţie,
Imbrăţişarea dragă o schimbi într-un păcat,
Din glorioase viţii şi-naltă scârnăvie
Iţi împlineşti cununa pe capul neplecat.

Nimb de amăgitoare, impură poezie...
Si ideală floare a iadului suprem,

Cumplita-ţi frumuseţe o porţi ca pe-un blestem.

(Miercuri, 15 mai 1957)

CCXXXIII

Ne îmbinăm cu-atâtea deosebiri... şi ştim pe
Ce formă ideală ne împlinim unirea;
Noi unei flori unite luăm chipul şi întocmirea,
Firească împerechere, tu, trandafir, cu ghimpe,

Stau dedesubt; frunzarul curtenilor mi-e haina,
Si slava ta suavă adânc de jos privesc...
Dar cel dintâi cu harul miresmelor primesc,
Prieten morganatic, in ascuţiş c-o taină:

Sunt îngerul cu gheare demonice, anume
Să sfâşii mâna-ntinsă, ori botul ce te cată...
Stiu, geniul e ţepul urât de-ntreaga lume,
Dar cine te culege mă ia cu tine odată...

Iar când ai să te scuturi, tind spinii cu-ndrazneală.
In ei să-ţi prind de-a pururi petală cu petală.

(Duminică, 21 iulie 1957)

CCXXXIV

Nu trambiţele slavei şi-a dragostei cimbale,
Ci vuietele mării în scoica de sonet,
Taifunul unei inimi în vers prins ca-n zăbale,
Cu inima plecată pe el s-asculţi încet...

De-aş revărsa pe tine iubirea ca noianul,
Nu poate cât o rimă în care m-am răsfrânt...
Când eşti poet, o perlă-ţi destăinuie oceanul
Si spaimele iubirii s-aţin într-un cuvânt.

Ti-am făurit o-naltă şi grea demiurgie,
Un univers de patimi adânc pus sub zăvor:
Aicea orice vorbă închide o urgie
Si fiece silabă e un ciclon de dor...

Deşi sunt descântate şi dorm ca-ntr-o poveste,
Citindu-le, tu nu simţi duh aprig ce tâmpeşte

(Luni, 23 iuie 1957)

CCXXXIX

Bem pân la fund paharul... In drojdia iubirii
S-ascunde-o şi mai tare subtilă îmbătare,
Fără de aburi, rece... o neagră exaltare
Ca dup-o-naltă crimă în slujba dezrobirii:

Am fost şi noi doi îngeri, legi sumbre am călcat...
Ci-mbrăţişarea noastră, oricat de vinovată,
Păstra în ea savoarea întâia, neuitată,
Si paradisiacă a primului păcat.

In inimile noastre stă pacea nemuririi.
O veşnică ştiinţă, grăind peste mustrări,
Ne spune că sub zvârcol, blesteme şi ocări
Zac numai dor şi flăcări în gheaţa despărţirii,

Că-i pe nedrept Infernul în care ne muncim
Si-n ghearele Satanei noi încă strălucim.

(Miercuri, 9 aprilie 1958)

CCXXXV

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup,
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;

Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg-
O veşnică-mbinare a două raze line...
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe... zbucnite către tine,

Pâlpâitor de pofte, iar, dinainte-ţi cad;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne...Mă doare numai visul

Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.

CCXXXVI

De mult eu simt în tine o rece deşărtare:
Din mâna mea-ţi tragi mâna, privirile-ţi pierdute
Imi spun, mai înainte să-mi zică gura: "Du-te... "
Si te goleşsti de mine ca pentru o plecare...

E toamnă? Si cocorii-ţi deşteaptă nostalgia?
Pribegile corăbii te-ademenesc în zări?
Dar n-asculta de şoapta feericei pierzări!
Pentru mirajul orei nu lepăda vecia!

Câand Nordul se răstoarnă crunt peste noi şi vine
Noianul de omături pe inimi să-şi deşarte,
Nu mai râvni spre calde şi-albastre ţări departe...
Rămâi fără de teamă aicea, lângă mine,

In veci, mai credincioasă ca soarele de sus-
Iubirea mea nu are nici iarnă, nici apus.

(Miercuri, 18 septembrie 1957)

CCXXXVII

Eu nu dau niciodată cu suliman iubirii
Si, dintre dresuri, versul e singurul ei fard,
Dulci unduiri în trupul prea aspru al vorbirii...
Si-i rumenă la faţă pentru că întreg eu ard.

Nu-i ţes nici mândru valnic- izvod cu chip de floare-
Nici straie de imagini cu care s-o îmbrac:
In pura-i goliciune- unica ei splendoare-
Mii de-mbătări stau strânse ca dintr-un lan de mac.

In toată-a ei făptură nu e nici o greşeală:
Sub măsurate gratii, adâncul voluptăţii...
De-aceea nu se teme să ţi se-arate goală,
Asemenea zeitei ieşită ideală

Din spasmele cu spumă ale eternităţii:
Ca altădată Paris, încununat de laur,
Iubirii mele-ntinde-i râvnitul măr de aur...

(Marţi, 14 ianuarie 1958)

CCXXXVIII

Cu nobilă virtute nu ne culcăm... fugi:
Cum poţi să strângi în braţe un stâlp de diamante?
Ca pe-o soţie-n lume o scoatem şi-o cinstim –
In taină, cu nădejdea, cândva s-o moştenim-

Ci-n pat urcăm păcatul, amanţi mlădii şi-amante,
Transfiguraţi de-un fulger de viţii, dăm lumina,
Si dintr-o curtezană croim uşor o sfântă:
Iubirea-i scurta noapte în care totul cântă.

Dar demonul e-alături şi, în surdină,
Mocirla cărnii noastre răsfrânge cer şi stele.
Plecaţi să le culegem, în ea ne scufundăm.
Imperecheaţi pornirăm s-ajungem pân la ele,

Si-n loc să fim scafandri pentru nomoluri grele,
Ne-am prins aripi... Iubite, dă-mi gura... ne-necăm!
Necontenit viaţa are nevoie-n noi
De negre-ngrăşăminte, ca planta, de gunoi.

Cerească floare

Cerească floare, albă, strălucită,
Cu blând miros de rai, e Poezia.
Sămânţa ei de îngeri e zvârlită
Si brazda caldă-i e copilaria.

Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,
Din lin izvor de lacrime amare
Si din dulceaţa bucuriei sfinte
Ea suge hrana şi se face mare.

Inmugureşte floarea minunată
Sub mângâierea stelelor iubirii,
Când, pătimaşă, inima se-mbată
De clocotul năvalnic al simţirii,

Dar nu-nfloreşte (poezia) falnică, deplină
Decât la viul soare-al cugetării,
Când patima nedreaptă se alină
Si face loc doar milei şi iertării...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu