vineri, 28 februarie 2014

Vasile Voiculescu, biografie

Biografia doctorului-duhovnic fără de arginţi, VASILE VOICULESCU, cel nebeatificat, care consulta degeaba şi cumpăra din banii săi medicamente bolnavilor nevoiaşi. 1884: La 27 noiembrie (a doua zi după Sf. Paraschieva - în calendarul ortodox) s-a născut în comuna Pârscov (Buzău), al şaselea copil al lui Costache Voicu - gospodar cu stare- şi al Sultanei (născută Hagiu) - fiica unui negustor- Vasile Costache Voicu (VASILE C. VOICULESCU), afirmat ca poet, prozator şi dramaturg român. S-a născut cu căiţă pe cap, semn ca va fi norocos şi va ajunge om mare. În vol.” Gânduri albe”, Vasile Voiculescu mărturiseşte că adevărata sa zi de naştere este noaptea de 12 spre 13 octombrie. În sprijinul acestei aserţiuni vin şi mărturiile unor membri ai familiei, între care una dintre surori. 1889: Incă de la vârsta de 5 ani ştia bine să scrie, iar în clasa I învăţase toate poeziile populare ale lui Vasile Alecsandri. 1890: Copilăria în satul natal. Şcoala primară începută în satul Pleşcoi-Berca, o continuă la Buzău, unde frecventează cursurile pensionului particular I.D. Răşcanu şi primele două clase la Liceul Al. Hasdeu (prima persoană care i-a marcat viaţa a fost Basil Iorgulescu, cunoscut în timpul liceului), apoi „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti (avându-i colegi pe George Ciprian şi Urmuz). 1901-1910: Primele încercări literare datează din perioada 1901-1908, dar nu s-au păstrat decât poemele „Lui Eminescu” şi „Generaţii sceptice”, o relatare despre construcţia şcolii din Pârscov şi un jurnal ce prezintă împrejurarea întâlnirii cu viitoarea soţie. 1902–1903: Vasile Voiculescu face un an la “Facultatea de Litere şi Filosofie” din Bucureşti, apoi trece la “Facultatea de Medicină”, loc în care rămâne mult timp marcat de orele petrecute în sălile de disecţie ale Facultăţii, unde, alături de colegii săi, studiază "pe trupuri de prostituate asasinate sau culese de pe calea ferată sau pe trupuri de cerşetori, adunaţi de pe sub podurile Dâmboviţei". 1908, septembrie: O cunoaşte la Pârscov pe domnişoara Marioara Florioara C. Miţescu (şi ea studentă la medicină, născută în 1887 la Ploieşti, orfană de la vârsta de trei ani, copila lui Constantin Mitescu, un ofiţer oltean descins la un regiment din oraşul petrolului), viitoarea sa parteneră de viaţă, în împrejurări cu o conotaţie sumbră. Aceasta însoţea o colegă ce suferea de tuberculoză (venită la ţară pentru o "cură de aer") - este solicitat în cursul unei nopţi, când tânăra are un episod de hemoptizie. Cei doi s-au întâlnit la căpătâiul acestei femei bolnave, până când aceasta s-a stins. De atunci, tânărul poet s-a lăsat pătruns de fiorul iubirii, materializat de-a lungul vieţii în versuri şi epistole. 1909, decembrie, 25: Se logodesc în ziua de Crăciun. Surorile lui Vasile Voiculescu, Maria şi Florica, ar fi vrut ca relaţia să se destrame iar frătiorul cel mic să găsească o fată cu zestre, astfel că au ”sabotat” corespondenţa dintre cei doi iubiţi. Piedici în relaţia de iubire a celor doi veneau şi din familia fetei, sora colonelului Mitescu dorind s-o trimită pe Maria în Germania. Vasile şi-a dat seama de situaţie şi a început să-i scrie pe altă adresă ori să facă trimiteri recomandate, împrejurare în care destinatarul trebuia să semneze de primire, să folosească un cifru sau chiar limba franceză, să ascundă biletul între două cărti poştale. Tânărul Voiculescu trecea la expeditor nume fictive, precum Eugenia sau Valerica şi primea, la rândul său, pe căi ocolite, epistole semnate: „Nicu”. Destinatari poştali erau mătuşa Mariei Mitescu sau vărul acesteia. Cumnatele Mariei Mitescu încercau să-i strice cu orice chip relaţia cu Vasile. În ianuarie 1910, Maria Ivănescu, una dintre surorile lui Vasile Voiculescu, la care acesta locuia pe perioada studenţiei, i-a propus domnişoarei Mitescu amânarea căsătoriei până după Paşti, când s-ar fi găsit mai uşor pui şi miei pentru nuntă, deoarece iarna nu se putea pregăti zestrea miresei. Era greu de opărit, uscat şi vopsit lâna pentru saltea şi plapumă şi o asigura că aceasta era şi părerea celeilalte surori, Florica. Maria Mitescu a dejucat conspiraţia cumnatelor iar cei doi şi-au unit destinele în ziua hotărâtă de ei. (”V. Voiculescu – Noi contribuţii biografice” - Gheorghe Postelnicu) 1910, februarie, 21 Vasile Voiculescu şi Maria şi-au unit destinele în ciuda opoziţiei familiilor. Însoţiţi de rude si prieteni, cei doi tineri au mers cu săniile, 12 kilometri, până la Mănăstirea Ciolanu unde, după liturghie, preotul paroh i-a legat pe viată în faţa lui Dumnezeu. Vor avea cinci copii (trei fete şi doi băieţi). Maria, zisă Lica, din pricina copiilor şi a războiului, a fost nevoită să renunţe la studiile de medicină. 1910: Işi susţine teza de doctorat în medicină (“Rezecţia intestinului cu sutură termino-terminală în herniile ştrangulate”) şi va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie. 1910: Cariera de medic o începe în Circumscripţia Ocolul (Gorj), la 15 iunie 1910, unde cunoaşte îndeaproape patologia şi problemele sanitare şi sociale cu care se confrunta satul românesc la acea dată. Simţindu-se izolat de familie şi de mediul cultural, Voiculescu trimite, pe 20 octombrie 1910, o petiţie (în versuri) directorului general al Serviciului sanitar solicitându-i transferul la o circumscripţie mai aproape de Bucureşti. ("[…] Vai, cărei soarte înverşunate, cărui blestem şi cărei uri / Am meritat exilul, Doamne, tocma-n Petreştii-Vărsături!… / […] … blestem destinul surd şi crud / şi mă revolt pe lumea-ntreagă, mă jur să demisionez… / Mă-năbuş, mor de nostalgie, mă ofilesc şi vegetez!… / Vreau viaţă, muzică, lumină, vitrinele de librării / Cu cărţi ce râd, ca flori la geamuri, albastre, roşii, aurii…") Cere să fie mutat măcar la Jilava, unde exista un post vacant. Urmare a cererii sale, după câteva zile, este mutat într-o circumscripţie din judeţul său, la Câmpu (Buzău). 1910: De-a lungul anilor, cariera medicală a tânărului medic generalist l-a purtat prin numeroase locuri din ţară: 1910, noiembrie: Hotarele (Ilfov); 1911: Bezdead şi Tătărani (Dâmboviţa); 1912: Bucureşti (Casa culturală a Creditului şi asigurărilor muncitoreşti) ş.a. 1911, februarie, 28: Ii trimite o scrisoare soţiei sale: „Dragă Lica, sunt zece ceasuri. Abia am sosit din Izvoarele, unde m-a chemat un bolnav. Bineînteles pe gratis. Chiar eu vreau să se înveţe aşa, de aceea le spun la toţi să nu se sfiască a mă chema în cazuri mai grave, căci vin degeaba”. 1912 (alta sursă: 1914): Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influenţele benefice ale scriitorilor Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă si George Coşbuc. Debutează în “Convorbiri literare” nr. 4/ 1914 cu poeziile „Din a vremurilor risipă” şi „Urare” Altă sursă evidenţiată ca debut poezia “Dorul”. 1913: A participat la Campania militară din Bulgaria. Este decorat cu medalia “Avântul ţării", brevet de veteran, acordat numai celor ce au luat parte la campanie. 1914, mai: Activează ca medic la Tătărani, iar din mai 1915 la Buftea (Ilfov). În perioada cât a funcţionat ca medic la Buftea – unde avea domiciliul temporar la acea vreme familia regală a României –, a cunoscut-o pe prinţesa Nadejda Ştirbei, o apropiată a reginei Maria, legând o sinceră prietenie, în urma căreia a rămas şi o consistentă corespondenţă între cei doi. A fost medicul familiei Ştirbei care l-a recomandat şi reginei, Majestatea Sa solicitându-i o consultaţie pentru prinţul Mircea (care nu a putut fi salvat). Regina Maria i-a trimis medicului Voiculescu un ceas de buzunar pe care erau gravate, pe lângă însemnele Casei Regale, şi câteva cuvinte - însemn al recunoştinţei. 1916: Este medic la Budeşti, apoi la Cocioc (Ilfov). 1916: Vasile Voiculescu debutează editorial cu volumul “Poezii” (Bucureşti Ed. Poporul). Colaborează la “Flacăra” lui C. Banu, în urma unei recomandări date de Alexandru Macedonski.. 1917: Soseşte medic la Bârlad - Casa Centrală de pe lângă Corporaţia "Sfinţii Constantin şi Elena", devine medic-şef al Spitalului Militar nr. 472, apoi, la 20 iunie, este mobilizat, cu gradul de căpitan, la Atelierele Centrale ale Confecţiei Armatei. Spitalul Beldiman şi Spitalul Israelit, precum şi multe din locuinţe adăposteau "bolnavi de tifos şi icter, de gripă spaniolă şi de inaniţie". Voiculescu contactează tifos exantematic, frebră tifoidă şi icter în timpul epidemiei, pentru că îngrijise bolnavii de aceste boli, aflaţi în refugiul din Moldova, dar continuă să-şi îngrijească pacienţii refuzând concediul pentru refacere, la care avea dreptul. Participă la serile literare ale lui Al. Vlahuţă („N-a fost gând al meu pe care să nu i-l spun, n-a fost vers pe care să nu i-l citesc, n-a fost faptă de care să nu ştie"). Ministerul de Război îi va acorda un brevet – ÎDR- prin care "Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi Ordinul «Coroana României» cu spade în gradul de Ofiţer medicului Voiculescu Vasile pentru rolul şi devotamentul excepţional cu care a dat îngrijiri medicale bolnavilor din spitalul său, în anul 1917". 1918, ianuarie, 26: Devine medicul-şef al oraşului Bârlad. Aici publică, pe lângă poezii şi traduceri, primele proze:” Singuri” şi „Momâia”. Tipăreşte “Din ţara zimbrului” (Bârlad), pentru care ia “Premiul Academiei”. Este numit medic de circumscripţie la Bucureşti. Ţine la radio o serie de conferinţe faimoase de medicină pentru ţărani. 1919: Editează la Bârlad (împreună cu G. Tutoveanu, T. Pamfile şi M. Lungeanu), revista “Florile dalbe”. 1919-1928: Publică articole de educaţie sanitară şi asistenţă medicală în “Lamura” (director: Alexandru Vlahuţă). 1920, ianuarie, 6: Majestatea Sa Regele îl numeşte medic al Administraţiei Domeniilor Coroanei” (face numeroase deplasări în ţară pentru diverse probleme de asistenţă medicală). 1920 Devine membru al "Societăţii Scriitorilor Români". 1921: Activează ca subdirector al “Fundaţiei Culturale” (director, din 1922). 1921: Tipăreşte “Pârga” (Ed. Cartea Românească). Poezia “În grădina Ghetsemani” este înclusă în volum. Aceasta depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist, prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei. 1922: Medic şi profesor de igienă la Institutul "Pompilian" din Bucureşti şi şef al Circumscripţiei 12 medicale din Capitală. Despre activitatea medicală în acest capitol al vieţii sale, mărturiseşte doctorul Constantin Daniel: "Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare. Simpatia pe care o arăta pentru fiecare bolnav pe care îl consulta era lesne receptată de pacienţii lui, care îl adorau (...) îi examina cu atenţie, le prescria medicamente, pe care, de multe ori, le aducea chiar el, le spunea cuvinte de îmbărbătare şi nu uita niciodată să le lase un mic dar, fie în bani, fie în alimente sau îmbrăcăminte". 1922: De la înfiinţarea “Cugetului românesc”, al lui T. Arghezi şi I. Pillat, Vasile Voiculescu publică aici poeziile din “Poeme cu îngeri”. 1922-1925: Publică articole de educaţie sanitară şi asistenţă medicală în “Albina - rubrica "Sfatul medicului". Revista înfiinţează un cabinet în anul 1925, pe care doctorul Voiculescu îl conduce, iar singurul onorariu, indiferent de numărul prezentărilor, era un abonament la revistă. 1925, octombrie: Îi este conferită decoraţia "Crucea Meritului Sanitar, clasa I." pentru merite deosebite în activitatea depusă în domeniul sanitar. 1927: Tipăreşte “Poeme cu îngeri” (Ed. Cartea Vremii), volum prin care poetul ia cunoştinţă de prezenţa, aproape decorativă, a făpturilor lui Dumnezeu: de la dobitoc până la înger. 1927-1928: Editează la Craiova, cu T. Păunescu-Ulmu şi N. I. Herescu, revista “Pleiada”. Colaborează la “Cuget românesc”, “Viaţa literară”, “Insemnări literare”, “Dacia”, “Kalende”, “Luceafărul”, “Revista Fundaţiilor Regale”, “Viaţa Românească” etc. 1927-1944: colaborează la "Gândirea" lui Nichifor Crainic, unde, în nr. 7/1943, i se dedică un număr omagial. În perioada interbelică, ideile tradiţionalismului au fost reluate de revista “Gândirea”, gândirismul continuă să afirme şi să susţină valorile literar-artistice naţionale în contextul nou al mişcării de idei din această epocă. Esenţială în această formă a tradiţionalismului este dimensiunea religioasă (componenta ortodoxă a spiritualităţii naţionale). La aceasta se adaugă cultul limbii naţionale, al ideii de neam şi preocuparea pentru miturile identităţii naţionale şi ale continuităţii. 1927-1936: Semnează rubrici de educaţie sanitară şi asistenţă medicală în revista "România administrativă": "Tribuna medicală", "Pagina medicală" sau "Leacuri". 1927: I se pune în scenă piesa "Măiastra fără inimă". 1928: Împreună cu publicistul Gh. D. Mugur, inaugurează o colecţie de popularizare - "Cartea vieţii" –, ce aborda o paletă largă de teme: economie, istorie, artă etnografie, igienă, medicină socială. (Lucrări publicate sub forma unor broşuri: “Boala cea nouă - Poliomielita acută sau paralizia copiilor” (în colaborare cu G.D. Ionăşescu, Bucureşti, 1927), “Sifilisul”- îndreptar pentru cei bolnavi şi pentru cei sănătoşi- (Bucureşti, 1930), “Tuberculoza” (oftica) (Bucureşti, 1930), “Cunoaşterea social-medicală a mediului. Educaţia igienică a săteanului şi muncitorului” (Cultura Sănătăţii, Bucureşti, 1933), “Călăuza farmaciei căminului”, cu leacuri de întâiul ajutor pentru conducătorii căminelor culturale şi Igiena Satelor – în colaborare cu dr. Manoliu (Editura Fundaţiilor Regale), “Toate leacurile la îndemână” (Editura Fundaţiilor Regale, 1935), “Apăraţi-vă de boli”.) 1929-1930: Publică articole de educaţie sanitară şi asistenţă medicală în “Vatra”. 1930, ianuarie: medic-şef al Secţiunii sanitare de pe lângă Primăria Sectorului III Albastru. 1930: O informaţie circulă, la data când se scrie această biografie: “Ani de zile, specialiştii de la Biblioteca judeţeană au ridicat personalitatea lui Vasile Voiculescu la rangul naţional binemeritat şi recunoscut inclusiv de rege, în anii ´30”. 1931, mai: susţine conferinţe pe teme de educaţie sanitară la radio, redactează emisiunea săptămânală „Ora satului" şi iniţiază emisiunea "Sfatul medicului” - rubrică prezentă 50 de ani sub acest nume. Teme: “Educaţia igienică a săteanului şi muncitorului”, “Apele minerale”, “Sângele”, “Buruienile de leac” etc. 1933: Tipăreşte “Destin” (Ed. Cartea românească), volum în care asistăm la confruntarea religioasă decisivă a sufletului cu trupul, în vederea atingerii desăvârşirii. Debutează în dramaturgie, pe scena Teatrului Naţional, cu drama “Fata Ursului”. Devine referent literar la Radiodifuziune. 1933-1938: Publică (în rubricile "Actualităţi medicale" şi "Spicuiri medicale") articole de interes public de strictă specialitate şi asistenţă medicală în “Farul căminului”. 1934: Publică, în revista “Azi” (a lui Zaharia Stancu) piesa într-un act “La pragul minunii”. Despre figura de autentic creştin avem descrierea scriitorului Vlaicu Bârna: “am fost profund mişcat de acel om a cărui înfăţişare era însăşi bunătatea întruchipată, în figura uscăţivă a unui bărbat al cărui obraz semăna cu sfinţii din icoane. Barba şi mustaţa le avea tuşinate, scurt, fiind înspicate cu alb; tot aşa de bine putea să pară profilul unui rege asirian într-o stampă, despovărat şi drept în rasa unui anahoret. Avea privirea dreaptă, deschisă, vorba măsurată, degajând şi ea, ca şi trăsăturile fine ale chipului său, o cuceritoare omenitate". Potrivit mărturiei aceluiaşi scriitor, marele poet a ajutat evrei în perioada conducerii antonesciene: "Scriitorul Ury Benador a pomenit o dată în paginile «Gazetei literare» cum, în anii războiului, Voiculescu i-a dat o întâlnire prin subsemnatul, ca să-i poată înmâna în secret o sumă de bani, obţinută de la Radio, pe un alt nume, pentru că scriitorii de origine evreiască nu mai aveau acces nici în presă, nici la emisiunile radiofonice.” 1934 1946: Vasile Voiculescu este director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost epurat. 1935: În faţa studenţilor de la Teologie, Vasile Voiculescu defineşte credinţa drept mod de viaţă firesc: “Numai în credinţă ne putem crea un spaţiu de viaţă mai presus decât al târâtoarelor - arhitectură cu dimensiunile adâncirii şi înălţării în infinit.” (…) "Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie, şi de necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii ale mele, deşi le simt sau le presimt ca reale... Domnilor, n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa! Caut în trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă, aşa cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să topească şi apoi să mă topească şi să mă transmută în alt metal. Dacă am încetat uneori a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira, când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip de credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios, chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată." 1937: Tipăreşte “Urcuş” (poeme). 1939, aprilie: Este medic-şef al Sectorului III Albastru, Bucureşti. Tipăreşte “Întrezăriri” (poeme) şi primeşte “Premiul pentru literatură” al Editurii Fundaţiilor Regale. Volumul "Întrezăriri" realizează o potenţare în taina ortodoxă a poetului, "cu lumina pe care aceasta o presupune, în zarea de albă întâietate, de feciorie cerească, pe care poetul o vede, o primeşte, o revarsă peste lucruri, peste sine şi peste oameni. E treapta de unde se întrezăreşte absolutul, de unde chemările pământeşti dispar, răpuse de tărâmul celălalt." „Întrezăriri” demonstrează orientarea autorului către un ideal de artă definit prin explorarea de noi şi noi modalităţi poetice. 1940, februarie: Director al Centrului de sănătate nr. 4, post din care demisionează în 4 decembrie 1943, pentru ca, la 11 decembrie 1943, să fie pensionat. 1941: Primeşte “Premiul naţional de poezie”. 1943: Tipăreşte teatru: "Duhul pământului" (conţine piesele “Umbra”, pentru care as primit Premiul teatrului Naţional, în 1936, şi “Fata ursului”, jucate pe scena teatrului Naţional din Bucureşti), "Demiurgul", “Gimnastică sentimentală”, “La pragul minunii” (capodoperă a dramaturgiei voiculesciene, jucată chiar la Paris). 1944: Ca proaspăt pensionar, tipăreşte "Poezii" şi participă la întâlnirile literare ale grupului „Rugul aprins", de la mănăstirea Antim (stareţ era arhimandritul Vasile Vasilachi). Asociaţia ,Rugul aprins" a fost creată de intelectuali ai vremii ca replică majoră la asasinatul spiritual ce se pregătea dupăa 1944 şi pentru a rezista. Ea se baza pe rugăciunea inimii înălţată milosteniei domnului nostru Iisus Hristos şi urmărea ridicarea morală şi intelectuală a vieţii bisericeşti. Reuniunile aveau loc în salonul stăreţiei sau în biblioteca mănăstirii, în prezenţa a numeroşi scriitori, oameni de cultură şi monahi: Ion Marin Sadoveanu, Anton Dimitriu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Dumitru Stăniloaie, arhimandritul Haralambie Vasilachi, părinţii Felix Dubneac, Andrei Scrima, Sofian Boghiu ş.a. Se intenţiona scoaterea unei reviste de spiritualitate românească, alături de acţiuni umanitare şi de încurajare a artelor, prin acordarea de premii. Mişcarea ,Rugul aprins" (Mentor Sandu Tudor) fusese alcătuită ca o asociaţie a cărei activitate consta în îndrumarea cu ajutorul unor monahi a unui număr de studenţi, care ar fi urmat, apoi, calea călugăriei, pentru a le fi, la rându-le, dascăli altora. În cartea sa, “Timpul rugului aprins”, Andrei Scrima, bibliotecar la Biblioteca Patriarhiei, îşi aduce aminte de prezenţa lui Voiculescu la întrunirile intelectualilor de la Antim: "Dincolo de prestigiul recunoscut al unei personalităţi de cultură, descopeream îndeaproape omul, în prezenţa lui de gingăşie şi de eleganţă intelectuală". . 1946 noiembrie, 22: soţia sa, Maria, moare pe neaşteptate, în urma unei hemoragii cerebrale, ceea ce îl va marca până la sfârşitul vieţii, amplificându-i însingurarea. Ion Voiculescu, fiul său, îşi aduce aminte de următorul dialog: "În ziua când a murit mama de congestie cerebrală, el, care ştia deznodământul, m-a luat la farmacie şi, pe drum, printr-o ploaie măruntă şi deasă, pe cheiul gârlei, ţin minte că m-a oprit şi mi-a spus: «Vreau să te rog ceva şi promite-mi că vei încerca să mă asculţi: Să crezi în Dumnezeu!». ”După moartea mamei, […] tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi, mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani“, a declarat fiul său, Ion Voiculescu (Adrian Nicolae Petcu –Revista Rost nr. 30 din august 2005). Poetul se închide într-o existenţă ascetică, albeşte, nu îşi mai tunde părul, nici barba, duce o viaţă de călugăr alb dedicat meditaţiei şi scrisului, o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale, capătă o înfăţişare de schivnic. Moartea soţiei, retragerea din viaţa publică şi refuzul de a colabora cu propagandiştii comunişti (de la “radio” fusese epurat; primeşte vizita lui Tudor Vianu, care înceacă ă-l convingă să accepte publicarea unor poeme sb auspiciile Noului Regim. Răspunsul poetului a fost unul categoric negativ - "Vasile Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată şi i-a spus un “nu” atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede") sunt doar oportunităţile istorice care îl conduc spre aprofundarea căilor lui Dumnezeu, prin practicarea Rugăciunii inimii. Puţinii biografi ai lui Vasile Voiculescu afirmă şi ei că moartea fulgerătoare a soţiei, în 1946, l-a împins la un surghiun voluntar în odaia lui, la ruperea de contacte cu lumea exterioară. Respectivii biografi afirmă că Voiculescu îşi reproşa că nu şi-a îngrijit destul soţia, că a lăsat-o să se mistuie cu necazurile şi grijile vieţii până când a căzut. ”La bunica mea existaseră, bineînţeles, grijile vieţii. Grijile pe care le aduceau cu sine cei cinci copii şi ale traiului de zi cu zi. Pe lângă aceasta avusese un accident şi pierduse un ochi. Dar şi-a îndurat cu demnitate suferinţa. Iar Vasile Voiculescu nu cred că avea motive să-şi facă vreun reproş în privinţa căldurii şi a dragostei cu care a înconjurat-o. Bunica a fost marea lui iubire, singura iubire. Aşa încât e lesne de înţeles că moartea ei a fost o lovitură pentru poet. Dar ca această pierdere să fi fost cauza însingurării lui totale nu-mi vine să cred. Într-adevăr, în jurul lui Vasile Voiculescu se prăbuşea o lume. Că această prăbuşire a coincis cu stingerea bunicii este o simplă întâmplare”, a declarat Andrei Voiculescu, nepotul scriitorului, într-un dialog cu Vasile Mănuceanu, publicat în revista “Totuşi iubirea”. Aşadar, începe ultima etapă a vieţii lui Vasile Voiculescu, ultimii aproape 20 de ani în care, retras tot mai mult de lume şi adâncit în creaţia sa, nu va mai publica nimic („Capul de zimbru” este singura scriere în proză pe care autorul acceptă să o şi publice - 1946. (DE VERIFICAT DACA N-A PUBLICAT SUB PSEUDONIMUL SHAKERSPEARE, n.a.), ci va căuta şi va descoperi "jocul" cu Dumnezeu, cu iubirea, cu nemurirea, cu moartea în cele din urmă. In „Memoriile” sale, Mircea Eliade consemnează că în „Luceafărul” din Paris i s-a publicat poezia „Adio, libertate”, semnată Valeriu Anghel. Scriitorul şi-a blocat soba cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10-12 ani, timp în care a scris “Zahei Orbul”. 1948: Gruparea “Rugul aprins” este interzisă, fiind socotită “o organizaţie subversivă, unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, a atras o serie de elemente reacţionare din rândurile studenţilor şi i-a instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orînduirii de stat democratice din R.P.R." Călugării au fost surghiuniţi la alte mânăstiri, iar ceilalţi au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Procurorul militar a stabilit că “faptele tuturor inculpaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă, de uneltire contra ordinii sociale, întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat". 1948: Vasile Voiculescu scrie “Lobocoagularea prefrontală” - lucrare edificatoare pentru scriitor, dar mai ales pentru noul sistem, care tocmai se instala -, în care redă modalitatea cea mai brutală de spălare a creierului, printr-o operaţie ce viza centrii nervoşi ai neliniştii şi ai instigării la răzvrătire (creată de “Perfectul Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii”), cu scopul de a idiotiza conştiinţa de sine şi a se obţine un perfect şi mulţumit cetăţean, aliniat în muncă, fără ambiţii egoiste, râvnă către perfecţie sau visuri de mărire, “calm şi indiferent la emoţii”, într-o eră fericită, unidimensională (clasa comunistă). 1948, decembrie: Începe să scrie “Sonetele”. Până atunci textele lui Vasile Voiculescu au o temă exclusiv mistică. “Şi, dintr-odată, în versurile lui îşi caută şi-şi găseşte loc iubirea, iubirea carnală, iubirea, în varianta ei desprinsă din mitul androginului, pe care, adesea, îl face să se întâlnească şi cu poezia creştinismului.” 1954-1955, Voiculescu petrece mult timp în spital, suferind două operaţii de prostată. Se luptă din răsputeri cu suferinţa şi cu vârsta, îndură totul, iar pe patul spitalului scrie în continuare sonete. Pe 7 noiembrie 1955, internat fiind şi după operaţie, speriat şi totuşi dorindu-şi apropierea morţii şi simţindu-i în permaneţă aripa deasupră-i, poetul descoperă din nou iubirea: "Şi mâna cu condeiul căzu ca o aripă./ Culcai pe masă tâmpla... şi, aşteptând pieirea,/ Crezui că este moartea... era, vai, tot iubirea". “Mă scol din morţii zilei în fiecare seară,/ Când urc până-n mansardă, cum aş sui în cer... / Cetatea, tu, vă zbateţi în furia de-afară;/ Eu, dezbrăcat de mine, universal, disper./ Chem şi aştept lumina, adâncu-mi se-mfioară”(1956) 1958, (Duminica Paştelui, noaptea de 4 spre 5 august): Vasile Voiculescu este arestat preventiv şi învinuit de “uneltire contra ordinei sociale şi crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Este forţat, prin mijloace specifice anchetelor din acei ani, să recunoască “desfăşurarea de activităţi ostile regimului din R.P.R", să ia asupră-şi “vina" de a fi scris “o seamă de poezii pe teme mistice cu caracter religios duşmănos”, că a participat la discuţii manifestându-şi duşmănos nemulţumirea că n-ar exista libertate.” In urma violenţelor psihice şi fizice Vasile Voiculescu îşi recunoaşte “vina" de a fi scris şi dat spre lectură un caiet cu poezii duhovniceşti, ca şi “crima" de a se fi întâlnit, periodic, cu cei ce aveau nevoie, ca şi el, de exerciţiul spiritului la lumina creaţiei. Ancheta a încercat să-l învinuiască de "activitate fascistă" pentru colaborarea cu revista "Gândirea" şi că ar face parte dintr-un "grup contrarevoluţionar", al cărui cap ar fi ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Poetul a susţinut neclintit că nu a făcut politică antistatală, iar întâlnirile sale, din casa lui Alexandru Mironescu cu Sandu Tudor şi alţi foşti din “Rugul Aprins”, erau doar cercuri literare şi religioase. Unul dintre poemele lui Vasile Voiculescu care au devenit piesă la dosar şi capăt de acuzare: "Edera Ca edera spre dreptul stejar, aşa-mi întind, Isuse, către tine, iubirea-mi arzătoare; Cu slabe mreji de gânduri cutez să te cuprind Şi orice rugăciune e o îmbrăţişare. Împărtăşit tot timpul din seva ta fierbinte Să nu-mi mai spulber frunza în viscole şi ger, C,i-ncolăcit de-a pururi pe trunchiul milei sfinte, Urcând, s-ajung la vârful dumnezeiesc din Cer." Între anchetele din 5 şi 16 august 1958 apare în dosarul P/202 (vol. 2) un Certificat medical emis de medicul închisorii M.A.I. cu diagnosticul “cifo-scolioză dorsală traumatică", diagnostic ce confirmă starea unei coloane vertebrale frânte, prin lovire brutală. 1958, noiembrie, 8: După anchete interminabile şi chinuitoare şi respingerea recursului, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentinţa nr. 125, îl va condamna, pentru “crimă de uneltire”, la 5 ani temniţă cu grea (pentru perioada: 05.08.1958 - 03.08.1963), 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. A fost aruncat în temniţă din motive politice şi a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud, iar condiţiile grele din închisoare îi provoacă boala TBC la coloană şi devine imobilizat de boală. 1960: martie, 17: Fişe medicale din penitenciarul Aiud relevă că deţinutul Vasile Voiculescu avea “distrofie în gradul III cu un ţesut muscular foarte redus dezvoltat", “colită cronică, tahicardie sinusală”, “boli infecto/contagioase: febră tifoidă, tifos exantematic, febră recurentă, hepatită epidemică, T.B.C. pulmonar stâng; sindrom cardio-vascular, colită cronică de fermentaţie, cistită cronică, apendicită cronică. Starea prezentă;: greutate 57 kg, inapt pentru muncă “.În temniţă era văzut ca „un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Din atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. (…) Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit“.Un fost deţinut politic spune despre Voiculescu: "Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui, la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi, dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!" Întrebat uneori: «Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiţi la vârsta dumneavoastră?» răspundea: «Asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc»". In inchisoare a mai fost întrebat ce a iubit cel mai mult, arta sau poezia, iar el a răspuns: „Familia am iubit-o. Cel mai mult am iubit-o.” 1962, mai, 2: Vasile Voiculescu este graţiat (decretul 291/1962), dar a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge. Aflat în Cişmigiu, într-o zi de primăvară, poetul se odihnea pe o bancă, iar porumbeii veneau şi-i ciuguleau din palmă. Prin preajmă se juca un copil. Zărindu-l, acesta a exclamat: « Bunicule, uite-l pe Dumnezeu! » 1963: Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trece la Domnul, doborât de boală, la vârsta de 79 de ani (Bucuresti, str. dr. Staicovici, 34). Este înmormântat la “Cimitirul Bellu”. (Intr-o poezie el scrie altfel “testamentul”: “să mă luaţi de unde voi fi fost căzut,/pe-un drum de seară sau în miez de noapte/ în satul meu pe umeri să mă duceţi”.) Ca o ironie a soartei, anul morţii sale coincide straniu cu anul în care urma să-i expire pedeapsa (3 august) de a fi scris şi dat spre lectură un “caiet de poezii duhovniceşti". A fost afectat de o tragică scădere a auzului, dar a suportat cu stoicism durerea… Durerea era, însă, doar o poartă spre veşnicie: „Scăpat din jugul cărnii, afară din destine,/ Văd cum desăvârşirea-mi însămânţase huma…/ Doar după noaptea morţii, târziu, abia acum/ Începe dimineaţa eternităţii-n mine“. Cu câteva zile înainte de a se sfârşi, spunea familiei: "Nu mă ispitiţi, lăsaţi-mă să mor!" După moartea scriitorului, sentinţa de condamnare este casată. 1964: Se tipăreşte postum "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare", creaţii elaborate între 1954-1958. Vasile Voiculescu a fost un admirator al lui Shakespeare. Ideea de a scrie sonete i-a venit în urma încercării de a traduce un sonet shakespeareian. Pătrunzând în substanţa sonetelor, Voiculescu a plăsmuit alte 90, numerotate în continuarea celor care i-au servit ca model, sugerând prelungirea spiritului Marelui Will. Ovid S. Crohmălniceanu crede că cele 90 de sonete sunt o monografie închinată "paradisului şi infernului iubirii". 1966: se tipăreşte postum “Ultimul Berevoi” 1966: se tipăreşte, prin grija fiului său, Ionică, şi a lui Mircea Tomuş, "Povestiri" (2 vol.) şi “Zahei orbul” (roman elaborat între 1947- 1958) 1972: se tipăreşte postum “Pribeaga” (teatru) 1991: Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România a lansat o medalie comemorativă şi a dezvelit câteva plăci memoriale: în holul central al U.M.F. "Carol Davila" (Bucureşti), la dispensarul V. Voiculescu (Bucureşti), la Casa Memorială din Pârscov (Buzău). care adăposteşte cele peste şase mii de cărţi ale poetului. Casa memorială Vasile Voiculescu din Pârscov.oferă posibilitatea vizitatorilor de a–şi crea o imagine sugestivă asupra evoluţiei în timp a scriitorului, bogata şi diversa lui activitate literară, publicistică şi editorială. Reconstituită între anii 1986-1988, după modelul vechii locuinţe, noua clădire a devenit casă memorială în 1996.Ulterior, colecţia s-a îmbogăţit cu lucrări şi obiecte donate de familie, cu mobilier recondiţionat şi completat cu piese specifice perioadei în care scriitorul a locuit aici. Sunt expuse documente personale – legitimaţii, brevete, acte de stare civilă şi de studii, teza de doctor în medicină; fotografii de familie; obiecte de colecţie (minerale, ceramică şi diverse obiecte din lemn); tablouri, desene, schiţe în creion şi tuş, acuarele, icoane pe sticlă; mobilier (pat, mese, dulapuri, piedestal, oglindă de perete); textile (covor, cuverturi, feţe de masă); obiecte personale – periuţa de dinţi şi ilicul folosite în timpul detenţiei, ochelari, schiuri; volume de poezii şi proză; patefon etc. Peste cele 200 exponate aflate în casa memorială, împreună cu alte obiecte şi documente aflate în depozitul Muzeului Judeţean Buzău, reprezintă un inestimabil fond documentar ce reflectă momente din viaţa şi activitatea renumitului scriitor, alcărui nume a fost atribuit Bibliotecii Judeţene din Buzău. În memoria sa, în curtea casei, la 13 octombrie 1974, cu prilejul aniversării a 90 de ani de la naştere, a fost dezvelit un bust din bronz, opera sculptorului Oscar Han. 1991: Biblioteca Judeţeană Buzău primeşte numele “Vasile Voiculescu”. 1993: Academia Română îl desemnează membru post-mortem. 1994: Se tipăreşte volumul prozelor cu caracter religios „Toiagul minunilor” şi “Călătorie spre locul inimii”, volum ce include poezia “Nebunul” – “cheia poeziei sale religioase: poetul nu-i cere lui Dumnezeu Slavă ca îngerii, Laudă ca sfinţii, Nemurire ca martirii, Hrană ca pustnicii, doar nebunia de a-I fi totul.” Criticul Roxana Sorescu a editat, în trei volume, integrala operei literare a lui V. Voiculescu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu