luni, 21 aprilie 2014

Dumitru K. Negoita, creatii literare daruite cititorilor blogului

CAVALERUL
(fragment din romanul ”Marea Gradina” )

Indeletnicirile din ultima vreme se rezuma la calatoriile saptamanale in gradinile caselor mele, cea de la deal si cea de la munte. Aici gust din mireasma noptilor felii de ganduri. Zapada atinge fetele infierbantate ce trec pe langa gradina noastra si intra in ceata plutitoare … Apocalipsa inundatiilor a trecut ca gripa aviara.  Vom ramane cu totii un rezultat al inflatiei ? Suntem multi din duzina care ne meritam soarta.
In anii de dupa copilarie n-am asteptat mai mult decat am putut oferi.  N-am stiut sa (in)cant bine nici din gura si nici din viata.  Degeaba am avut in jurul meu pe cineva, totul a fost lipsit de perspective.  Pe…Poftolova am ascuns-o bine in ganduri.   N-a fost vorba de vreo acuzatie ca…n-as sti cine mi-ar fi rapit …tineretea! Ori c-am ramas cu privirea, adanc, in ochii vietii, ramanand astfel un netrezit al poftelor ”marete” ( gradina fiind prea rece in culorile miezului iernii).  Nici o minima disponibilitate de a-mi asculta vreo explicatie.
Intoarcerea in oras e cu privirea adanc infipta in “ochii vietii”.  Multe tinere imbracate sumar, ca-n ilustratiile cu tineret intarziat. Armonia s-a dus.  Atata amestecatura este aici!
Cativa din gradinite intunecate au venit sa infloreasca aici, unde, cu un Cavaler, incerc sa construiesc o arcada a… armoniei. Din cand in cand ma reculeg acolo la o bere simtindu-ma cuprins de floarea tineretii gustand melancolic poezia confratilor. Ce frumos!
Ne-am zis:” Sa se adune multe… flori!”
Nu m-am temut de otrava florilor necunoscute.
Cavalerul are cate ceva de spus.. Il ascult pana se opreste singur. Cu privirile pe geam astept ca aerul torid sa se raspandeasca prin… Gradina.

PROTESTUL

Vezi căciula aceasta, ce crezi, e a mea? Mă cunosc cu toţi salcâmii, de când port în guşă oful: ce se-ntâmplă-n ţara mea nu-i de bine, viaţa-i care pe care - e un adevăr ca pâinea. Grădinile noastre plâng după ramurile rupte de înfulecători. Iar noi tot cărăm vreascurile, fiindcă nu-i poate da nimeni afară din pantaloni!
In oglinzi doar portrete lăcrimate. Oricât ne-am preface, nu putem ignora clocotul că e răscoală-n suflet. Dar... cine-şi permite să se sacrifice pentru a face fericit pe cineva?
Făgăduiala se dezvoltă-ntruna. Singura şansă de-a supravieţui rămâne protestul. Şi, ah, ce trece vremea! În zadar trăim zile portocalii sau trandafirii, când ai sufletul necuprins de vreo bucurie, rătăceşti degeaba sub soare.
Doamne, ce gânduri murdare are viaţa, iar noi... ce facem? De ce nu le curăţim?
Aşa, ca un cetăţean care şi-a plătit mereu datoriile, înalţ chemări împotriva suferinţelor, pentru mila unei fiinţe faţă de cealaltă.
Nu mai mă-ntrebaţi:”De ce-i amară? De ce-i amară viaţa mea?” Sunt întrebări de-a floarea soarelui. Incă şi încă se vor înmulţi, ca-n smocuri, mărăcinii… Intr-o ţară cu de toate, nici cerul şi nici pământul nu ne iartă. Şi păsările s-au îmbolnăvit de atâta otravă. Şi doar pentru că nu cei curaţi introduc busuiocul în căldăruşe.
Privesc fix, pe nesăturate, la leşiatice nădejdi. M-aş cufunda într-o adâncă visare ca, trezindu-ne, rând pe rând, să simţim o altfel de libertate.

DRUMURILE DIN VISE

Aş vrea să ating vieţile oamenilor
De sus
În plutirea mea prin ani,
Ca mâna tămăduitoare a Mântuitorului
Asemenea unui vânt.

Încerc să-mi lipesc sufletul de cineva. Simt umbra tristă de pe chipurile unor oameni, pare că-i tot mai aproape de mine. Simt în gât o salivă cu gust de cucută. Şi aşez lucrurile şiruri-şiruri, precum pleacă cocorii. Dornic de ce voiam să înţeleg, mă rotesc, mă scald în viaţa lucrurilor.
De departe vine o femeie. Să fie ea? “De fapt cine eşti?” Răspund de parcă aş aştepta întrebarea: “Sunt un drumeţ paşnic…” Ochii ei au cercuri cafenii în jurul irişilor şi-mi par insuportabil de frumoşi. Nimic nu poate fi mai pasionant decât ceea ce oferi inimii. Devin neîmblânzit cu mine.
Mi-am dat şi nu mi-am dat seama că nimic nu se întâmplă. Acest timp nu ne prieşte, dar trebuie să trăim. Fiecare cu ale lui. Un gând se ţine, ca zaua, după celelalte. Am să încerc o punte, fie ea cât de…
Merg cu iluzia că pot trăi… Mă miră şi pe mine. Trăiesc cuvinte aproape ciudate şi-ncerc să ies din tulburarea asta. Nu credeam că-mi pot hrăni sângele cu pere mălăieţe. Da… nu numai la noi sunt mai multe frunze decât flori! Ce fac ăştia de-acum făceau şi cei din trecut… A trecut democraţia pe lângă unii ca banii pe lângă săraci. Plasaţi pe-o arătură, s-au dus în jos, dincolo de toate… S-au făcut că se uită la Dumnezeu, ca raţa când bea apă. Şi ne mai mirăm cine a făcut atâţia nostalgici…
Nu ne mai stă-n putinţă decât un gând la Cel de Sus. Unii şi-au luat lumea-n cap. Alţii, la o vârstă târzie, cei care văd multe, dar trăiesc puţine, ce-au de făcut, să le crape capul de vise? Ni se îndepărtează dorinţa de a vieţui, pierdem iubirea şi speranţa de a putea supravieţui cândva mai bine. De ce se poartă nepăsător şi batjocoritori faţă de duzina creativă? Ei… Escu, rânduri, rânduri… Pleacă nesătuii, vin flămânzii! Gargarişti peste măsură, mulţi dintre ei au vechi state de pierde–vară. De huidume şi alienaţi nu ducem lipsă. Se strecoară printre noi cu dorinţa diabolică de a ne ademeni. Ne cred de un ban şi două ouă. Cu ei ajungem în întuneric. Ce fel de orânduială poate fi aceasta cu atâţia şi atâţia nemulţumiţi? Cine mai poate da viaţa înapoi, în drumurile dintre vise, mai poate să-şi amintească ce am pierdut.
Răul nu poate fi comparat cu o zburătoare ce poate fi strivită dintr-o dată. Dar… un cui strâmb trebuie aruncat?
Eu, cu jumătăţile de nopţi nedormite, încerc să mă scald în lumină, cu tot ce fac. Să pot sta la masă cu Adevărul.
Va vedea, oare, Dumnezeu plânsul nevinovaţilor?
Pe neîntrebate, am ajuns la ce ceea ce doream să ştiu. Mi-am dat seama că-n drumurile noastre totul seamănă a nimicuri...
“Te îneci în vise…” Fiecare dispare dincolo de igrasiile ochilor ce mocnesc aprinşi.”Stai, ce-i cu tine? Unde pleci fără să termini povestea?”
Poveştile sunt ca femeile, nu ştii niciodată de ce-ţi plac.
Poate nu voi rămâne singurul martor al vieţii mele…
Mai bine eram orânduit să fiu întâi arbore…

FEMEIA
Focul din fereastră
Duioşenia
Devotamentul
Veioza aprinsă
Delicatesa
Admiratoarea
Materia literară
Falsitatea
Farmecul corespondenţei
Călugăriţa
Visele poetului
Instinctul sexual
Frumuseţea ideală
Amintirile din fericire.

FRUMOSUL
Nu-l căutaţi în materie
Spune Platon
Este adevărul imaginaţiei
Fiinţa perfectă
Arta divină
Lumea ideală
Emoţia estetică
Reală plăcere
Unitate
Stare relativă
Iubire înălţătoare
Neexplicabil
Lucru minunat
Ipoteză absolută
Corpuri
Colorate
Forme
Divin
Supremă bunătate.

FANTEZIA SCRIITORICEASCA
Simultaneitatea procesului artistic
Vivacitatea
Arta scrisului
Naturaleţea
Produsul expresiv al picturii
Peisajul
Evocarea aspectelor concrete
Plăsmuirea
Inovarea
Izvorul misterios
Iluzia resimţită de cititor.
(Definiţii-poeme, dintr-o viitoare carte – Percepţia omului simplu, despre izvoarele esteticii)

CLIPE DE TOAMNA LA MARE ALTITUDINE - PENTELEU
Mi s-a împlinit un vis, spune Armand... O respectabilă cunoştinţă dintr-o (primă)vară, când am colindat împreună Rm.Sărat şi comunele din jurul şi-mprejurul acestui oraş. Din când în când cu aparatul de filmat se mai oprea la câte un edificiu dintr-o perioadă mai îndepărtată. Am înţeles încă de atunci că ceva ne leagă. Eu, născut la munte şi stabilit la Buzău, Armand, din Buzău şi stabilit într-un orăşel de munte al acestui judeţ. Şi mai mult, iubitori de cultură şi călătorii. Surpriza! Visul împlinit a lui Armand, la început de noiembrie 2012, înseamnă escaladarea  minunatului munte Penteleu. În câte călătorii am fost anul acesta, de la Buzău la Tg.Mureş, Iernut, pe Mureş în sus, la Luduş, la Războieni... De la  Buzău la Bucureşti, la Focşani ori la Braşov... Parcă nimic nu m-a răscolit atât de mult, precum excursia prietenului Armand.
Doar el cu el, pe muntele Penteleu.
Dragostea de munte ai dobândit-o în virtutea profesiei de inginer silvic ori a frumuseţilor judeţului?
Armand: Întoarcerea la natură nu o datorez meseriei mele, m-a fascinat magnetismul, aerul pădurii şi senzaţia că numai eu am privilegiul de a trăi şi respira aceste clipe.
Care ar fi conjunctura hotărârii?
Armand: Mă credeţi sau nu, mi-am dorit un parcurs de purificare, iniţiatic chiar-ţinând cont că, în această perioadă a anului, Penteleul e mai puţin frecventat de neaveniţi!
Câţi kilometrii şi câte ore ai parcurs în singurătate?
Armand: Trei ore. Două ore prin pădure şi-o oră pe gol alpin.
Dacă poţi spune, ce fel de gânduri te călăuzeau înspre punctul final?
Armand: Am avut posibilitatea să urc într-o maşină, dar mi-am dorit să rămân singur cu gândurile mele, cu bucuriile şi supărările pe care le trăiesc nădăjduind a fi trecătoare.
Care au fost energiile încărcate de visul... împlinit!?
Armand: Singur, doar cu gândurile, mi-am pus întrebări referitoare la drumurile următoare analizând dacă se mai merită să mă întorc la meseria de bază, după câte mi-au înscenat. Da! Pentru foştii mei Directori, eu am fost un trofeu, ,,caterisirea mea’’ a fost un prilej de bucurie pentru colegii mei mai invidioşi dar... Ştiu că timpul lucrează în favoarea mea şi voi fi iarăşi! Mai departe... doresc să promovez câte ceva din misterele Buzăului!

DORINTA OMULUI DE RAND
Apreciez tot ce-i adevărat
Ca om de rând
Iubesc România
Soarele şi ploaia
Luna şi zăpada
Anotimpurile cu frumuseţile lor
Lumea preocupată de lumină
Cărţile
Bibliotecile
Parcurile curate
Preocupaţii de muncă
Învăţătură
Dornicii de-a face ceva
Pentru aerul curat
Fructele naturale
Apa potabilă
Aerul cu mireasmă de frunze şi pomi
Iarbă şi flori
Mâlul apei curgătoare
Iubitorii de Moralitate! Salut prieten(i)e
Vreau să votez
Nu
invazii de căpuşe
Aburitori
şpăgari
calici
un viitor parlamentar
cu bibliotecă-n casă
simţitor al lumii cărţilor
iubitor de oameni
istorie
viitor
doritor de progres
civilizaţie
promotor cultural
vreau să votez
dorinţa omului de rând?.        

N-AM GUSTAT PAREREA UNUI AFACERIST DESPRE ... POETI!
...şi-n timp ce stăteam să-l ascult pe Bogătaş, enumerându-şi numărul vilelor, al maşinilor, al terenurilor şi-al... banilor! Cu-n fel de viclenie-ntr-un colţ de gură, strigă:
Uite un poet! Acela-i un poet.
Ştiu şi-am înţeles, numai că nu înţeleg viclenia din rânjetul tău... Îi răspund nestăpânit, aproape revoltat, ştiind că distinsul poet, avea de toate, doar bani şi ce mai avea Bogătaşul îi lipseau.
De atunci, iubesc mai mult poeţii şi poeziile, numai că, nemaidorind să fim doar – Noi cu noi, iar unii bogaţi să râdă cât îi ţin concasoarele de naivitatea noastră, am purces la: Bucurii autocreate. Şi-ntr-o zi, într-un mare târg de vechituri, un om bogat şi fudul peste măsură, văzându-mi medalia - ,,Bărbăţie şi credinţă’’ şi – Un El şi Ea, doi aristrocraţi, i-a căzut faţa şi-mi zice:
Hai! Ia banii şi dă-mi-le!
Cuum?
Exact aşa! Aşa cum ai auzit.
Nu pot, nu le am de vânzare.
Hai! Hai! I-a banii, că nu există motive pentru tine.
Există domnule, există. Vezi lumea aceasta? Ce am eu, nu are ea, iar cu banii de la dumneata, devin ca toţi ceilalţi.

ANIVERSARE -CENACLUL CU MULTE AMPRENTE
S-au împlinit şapte ani, cum bine-şi pot aminti autorul ,,Duminicalii’’(proprietarul lăcaşului) şi autorul ,,Pasiuni din...Amintiri!’’, care, împreună cu răposatul poet Ion Nica, au pus bazele Cenaclului ,,Arcade&Armonii”, între străzile: ,,Luminii’’ şi ,,Luceafărului’’, pe strada... ,,Umbrelor’’. Era la sfârşitul lui iunie 2005. De atunci ne-am bucurat împreună cu mulţi iubitori de literatură, literaţi în toată regula, scriitori...mărunţi colecţionari. Aici am savurat licori, poezie, proză, dar şi un - Mare şou, într-o seară cu ger siberian, dintr-o sâmbătă de sfârşit de ianuarie a anului 2006, când în glas de chitară, împreună cu un grup de studenţi bucureşteni, iubitori de poezie, teatru şi muzică, precum şi alţi iubitori de literatură din ţară, am petrecut o seară de neuitat.
O altă amprentă din Cenaclul de pe strada Umbrelor17 a fost faza când s-a denumit ,,Cenaclul din bar’’, când o televiziune locală a trimis la câteva TV-uri Centrale, un altceva decât literatura, ceva legat de ...,,vinul ghiurghiuliu’’ generându-le activitate „Cârcotaşilor”. Oricum, şi aşa bucuriile nu ne-au lipsit. Şi cum amprentele nu s-au oprit, după anul 2010, Lăcaşul de cultură din strada Umbrelor s-a numit ,,Cenaclul de la marginea oraşului’’.
Pe lângă proză, poezie şi mărunte colecţii, arta fotografică a însemnat pentru câţiva, nefiind cazul meu, dintre cei care frecventau Cenaclul, o mare dragoste! Paralel, într-o altă seară de marţi, prin Buzăul nostru, într-o altă margine de oraş, din 2006 până-n 2010, a funcţionat cenaclul,,Dorada’’, prin grija şi preocuparea poetului Sorin Lalu.
Revenind la Cenaclul din strada Umbrelor, sub ultima denumire, a funcţionat până-n primăvara anului 2012.
Ca iubitor de amintiri nu pot uita că lăcaşul, precum la Capşa, local cu două despărţituri, într-una beau vecinii, într-alta recitau...poeţii!

MI-E DOR DE-O NOUA... SEZATOARE!
Uneori sunt uimit cum mulţi dintre noi, românii, renunţăm la formele prin care se adună literaţii. Cum am mai spus, în ultimul deceniu prin târgul nostru Buzău, a existat un local căruia, cu mândrie i se spunea de mulţi dintre literaţi „LA UNIUNE”. Am simţit şi nu cred că nu erau destui care simţeau aceeaşi mare bucurie, întâlnindu-ne aici. Am trăit deseori clipe cu gândul la ce citisem despre amintirile de la Capşa. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să fiu întrebat de unii din respectabili scriitori despre ce se mai întâmplă prin întâlnirile noastre din serile de marţi... dar, iată cum era tratată pe vremuri în Rm. Sărat o şezătoare literară într-o... Cafenea! Patron fiind poetul Ion Pavelescu, fratele binecunoscutului Cincinat Pavelescu. Aşa cum afirmă Octavian Moşoiu, după o experienţă a lui Ion Pavelescu prin Franţa, se întoarce şi deschide în apropierea gării CFR Rm. Sărat o „Cafenea”, frecventată de colaboratori ai revistei ,,Vestala’’ şi de un numeros public râmnicean, venit să vadă oaspeţi călători precum: Adrian Maniu; Gala Galaction; Victor Eftimiu; Camil Petrescu; Tudor Vianu ori cel care-şi bea foarte des cafeaua aici, Duiliu Zamfirescu, sau Barbu Delavrancea; Alexandru Sahia.
Iată! Ce mai spune scriitorul Octavian Moşescu, fiind într-o zi aici cu autorul ,,Sigiliu de Aur’’ cu Perpecius şi Camil Petrescu... apare şi Horia Furtună cu un grup de prieteni. Atunci, poetul Ion Pavelescu citeşte următoarele catrene:
,,Poezia lui Pillat / dacă vrei să-ţi pară bună / trebuie neapărat / s-o citeşti pe a lui Furtună.’’.
,,Poezia lui Furtună / dacă vrei să-ţi pară bună / trebuie neapărat / s-o citeşti pe-a lui Pillat’’.
Imediat, un confrate improvizează:
,,Dacă vrei să-ţi pară bună / poezia lor, într-una / de Pillat ori de Furtună / nu citi tu.. .pe niciuna’’.
Atunci Horia Furtună se supără şi-i scrie lui Ion Pavelescu:
,,Când vin în Rm. Sărat / mă lovesc de Cincinat / atâta spirit i-ai răpit / că ai rămas un satelit!’’.
Desigur, nici poetul Ion Pavelescu, nu s-a oprit şi-i zice:
,,Balada lunii’’ de o scrie / atât de inspirat / că-n loc de lună / azi, se ştie / îl luminează... Cincinat!’’.
......Mi-e dor de-o nouă ... Şezătoare!

CE COMPORTA O VIATA DEDICATA LITERELOR?
Săpând puţin, aşa, pâş...pâş, prin adânc, pe la anul 1940, l-am găsit pe Pompiliu Constantinescu, cel care a săpat mult... mult mai mult, traducând pe Sainte-Beuve care, ţineţi-vă bine! într-un octombrie 13 al anului 1869 lăsa cea mai bogată, diversă şi strălucitoare operă franceză.
Despre critica sa – Cea mai răspândită fiind cea biografică, anecdotică, impresionistă, psihologică şi chiar ştiinţifică. Vorbind despre gustul său, Pompiliu Constantinescu spune că „Francezul n-a gustat romanticii”. Gurile rele, afirmând că din invidie, Sainte-Beuve, neatingând cea mai înaltă formă de poet şi romancier, înalta formă atingând-o clasicii. El, având şi un proces nevindecat în drama cu Victor Hugo şi ,,culpabila sa iubire cu Adela Hugo’’.
Cu toate acestea, Beuve a văzut contemporanii de aproape. A avut curajul gustului, a ,,năruirii autorităţii şi a vorbei de sine’’.
Nu s-a idealizat în faţa posterităţii, spune P. Constantinescu, s-a supus la aceeaşi anchetă spirituală la care a supus confraţii săi. Întrebat: Ce trebuie citit de Sainte-Beuve?
Răspunde: Dacă aş spune totul şi cititorul mi-ar spune că-i greu şi nefolositor – aş continua: Doar aşa poţi afla iniţiativele, ascunzişurile, reveriile şi slăbiciunile.

O deosebită plăcere, am simţit-o când traducătorul P. Constantinescu spunea:
  - A fi critic, nu-i de ajuns să vrei şi să poţi. Trebuie să şti cum să vrei şi să simţi când poţi fi.
Tot din pagina critică, de acum 73 de ani, am învăţat că: El, criticul, este un om care ştie să citească, învăţând şi pe alţii. Iar acest francez  n-a falsificat valorile. El, ne-a sugerat gusturile. Ne-a insinuat judecăţile. A cultivat portretul literar cu multă uşurinţă spunând:
Nu sunt decât un iconar al marilor oameni.

PLACEREA DE-A... DARUI!
…Eşti nebun? Azi! Pe praful acesta când, mai toată lumea aleargă să ia şi să primească…Tu…
Este o îndrăzneală! Vorbind de îndrăzneală, St. Zweig spunea că “e deajuns ca un singur om să aibă îndrăzneală, pentru a veni şi altora curajul”. Iar eu, neavând idei de turmă, actualizez din când în când această…îndrăzneală!
Astăzi, când nu mă mai aflu nici măcar printre şoferi cu propiile maşini, circulând mai mult cu mijloacele de transport, precum Duzina. Diferenţa-i că port întotdeauna o geantă şi nu goală ci, încărcată cu cărţi (unele dintre ele…copii mei spirituali)…Iată! O poveste din făurarul lui 2011, venind cu oareşce probleme prin Ploieşti…chiar în goana multor români de azi, după maşini bengoase, bani şi case…imi place să… Dăruiesc!
Ce să dăruiesc? Ce pot, ce am. Dar şi mai important decât atât, ceea ce cred că aduce un licăr de…lumină!
În făurarul anului amintit, când am ajuns pe lângă Biblioteca Judeţeană ,,Nicolae Iorga’’ din Ploieşti, mi-am amintit că Marele Iorga a donat cărţi şi-ntr-o bibliotecă a unui sat din comuna naşterii mele.  Considerându-l un mare fapt, l-am nominalizat şi-ntr-una din cărţi ( ,,Vipereşti comuna despicată’’-pag. 31). Atunci, mi-am zis:
Ce-ar fi să intru? Şi…am intrat…Dăruind!
……Vă plac ideile de…Turmă?... Mie…Nu! ( 2 martie 2011)

DATU' LA GIOALE
Faultat?...Nu… nu! Doar că… eram arbitru de fotbal, iar după un examen - prin anul 1981 la Predeal-, unul dintre bunii mei colegi m-a atenţionat:
Măi! Vezi că-ţi dă la gioale.
Cine? intreb.
Păi! Doar nu vrei să-mi aprind paie-n cap.

Au trecut mulţi ani de atunci că, de peste un deceniu, iată-mă-s! Printre dumneavoastră scriitorii. Şi…ce-am auzit! Chiar aşa? A apărut Campionatul Naţional şi Internaţional.
Datu’la gioale.
Atenţie! Nu contează vârsta.

IMTR-O MARE... ZI!
Liniştea de pe Aleea Merişorilor s-a oprit odată cu trecerea în grupuri organizate, cete de elevi, pe şoseaua care leagă Buzăul de “Campusul” de la Bisoca, de Meledic,  “Focurile vii” de la Lopătari ori recentul Spital de la Vintilă-Vodă, desfiinţat prin grija Guvernului ce (boc)ănea a joc de cireşe amare. Păşesc, într-o zi de sărbătoare, pe Aleea Merişorilor, la 18 kilometri de Buzău, uitându-mă la voioşii elevi, îndreptându-se dinspre,,Crucea lui Parlat’’ (Monument istoric amenajat prin grija prietenului meu şi al fostului umorist Ion Băieşu, prof. Viorel Suditu din satul Zărneştii de Slănic), înspre  Monumentul Eroilor. Atmosfera devine din ce în ce mai atrăgătoare, odată ce razele soarelui se mai pot strecura printre nori, însă nu pentru mult timp, că norii se strâng şi se înegresc, vestind o nouă furtună, numai că razele soarelui nu se lasă şi-i mai răspândesc. Transformând încă odată momentul, într-o zi ferice de Înălţare, amintindu-ne atât de Mântuitorul Iisus dar şi de eroii neamului nostru, precum a fost Multimedaliatul erou-monah buzoian, ce, vreme de 100 de ani, zace singuratic, e adevărat, pe un falnic monument de la Mănăstirea Cernica.
Aşa-i, astăzi este sărbătoare pentru toţi Eroii Neamului Român şi pentru buzoianul Iorgu Cosma care, chiar şi fără sprijinul autorităţilor locale…O mică reparaţie-morală, s-a făcut odată cu încheierea ediţiei a II a Concursului cu premii I.C.. Nominalizez Juriul format din: Preşedintele ,,Fundaţiei Sf. Sava de la Buzău’’ Mihail Milea; Preşedinta
LSF/Fil. Vrancea Mariana Vicky Vârtosu; Inspector de limba română  (Buzău) Oana Monalisa Pleşea; Redactor-şef ,,Amprenta’’(Buzău) Valentina Bucur şi Iniţiatorul acestui Concurs Dumitru K.Negoiţă…Rămânând, aici, un ecou, pe măsura faptelor. S-au stabilit următorii câştigători :
Vasile Anton din Iaşi, cu lucrarea ,,Elegie pentru monahul erou Iorgu Cosma’’. Din Călăraşi, Viorica Hagianu, prin lucrarea ,,Pe urmele lui Iorgu Cosma’’, spune că s-a scuturat de praful prezentului, păşind într-o lume a “Eroilor neamului”, iar din Rm. Sărat, printr-un poem în proză ,,Eroul Român’, Ecaterina Chifu spune că…”Luceafărul dimineţii ascultă cântarea înălţătoare şi se aprinde mai tare întru înaltul Cer.” Mioara Zaharia, din acelaşi oraş, prin cele două poezii,, Eroul Iorgu Cosma, eroul Gherasim’’şi ,,Jertfa eroului uitat’’, aşează în lumină o parte din povestea acestui Erou Naţional, născut pe Valea Buzăului într-o comună pierdută astăzi, fosta comună Ruşavăţu, comună şi-a naşterii semnatarului acestor rânduri.
Da! Astăzi este sărbătoare, e Înălţarea. O zi Mare (2 iunie 2011).

MOARA CU PLOPI
Am crezut şi încă mai cred că - Cine ştie trecutul ştie cum să iubească prezentul. Astăzi, pe scurt voi vorbi despre istoria unei mori care apare în hrisovul din 3 aprilie 1556, când domnitorul Pătraşcu cel Bun făceea danie dregătorului său Jupân Badea, fost mare Clucer, un vad de moară. Acesta, devenind propietar, construieşte o moară cu 3 roţi. În anul 1593 Mihai Viteazul, a hotărât ca jumătate din moara de aici să fie stăpânită de Mănăstirea Banu. Hotărâre ce a însemnat ,,motiv de gâlceavă'' multe secole între părţi. La 1653, Vasile Lupu se războieşte cu Matei Basarab iar oştenii săi ard morile. Acestea se reconstruiesc în vremea lui Gligorie Vodă, 1660 - 1664; 1672/1674. Mai târziu, în vremea războiului Ruso - Turc (1788 - 1792), moara de la plopi a fost arsă iarăşi. În anul 1805, egumenul Banului cerea Domniei să orânduiască vreo câţiva morari să aleagă vadul de mai înainte, să poată face Mănăstirea moară dar, noul război Ruso - Turc (1806 - 1812), a întârziat lucrările de refacere, moara fiind refăcută după încetarea războiului şi încheierea păcii după anul 1812. În anul 1829 la 22 august, noul egumen al Banului ia în împrimire moara cu 2 roţi şi casa morii învelită cu trestie şi casa morarului. În anul 1831 are ca maistru morar pe Dragul morar. Prin anul 1847 din actele unui nou inventar, reiese că moara este dată în arendă lui Ion Marghiloman. Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti din decembrie 1863, aşa cum afirmă şi profesorul buzoian Gh. Ceauşel, moara ajunge în patrimoniul statului.  Şi-a funcţionat şi-n vremea de dinainte de 1989 şi-o parte din vremea de după, până când s-au găsit unii să dărâme întreaga istorie a acestei mori.Probabil, vre-un urmaş al lui Mihai Viteazul, ajutat de vre-un votat de noi buzoienii.

"AVANTUL" DE BUZAU
Continuând ciclul - Istorii buzoiene, de data aceasta oprindu-mă la relatările (dintr-o altă Orânduire) lui Pamfil Georgian, care ne  aminteşte de revista ,,Avântul''. Revistă născută la 1 februarie 1906, având ca fondator pe Ion Apostolescu, cel care, alături de colaboratori, şi-a propus să promoveze : Compuneri originale Probleme ştiinţifice Îmbrăţişarea frumosului. Aşadar, o revistă pentru literatură, prin care I.Apostolescu alături de D.Murărescu, au cultivat o poezie ,,cu mult idilism, cu o metrică împrumutată de la O.Goga şi G.Coşbuc''. Autorii amintiţi, nu s-au oprit doar la poezie, au prezentat în revistă şi proză. Semnatarul fiind o autoare, nimeni alta decât binecunoscuta Constanţa Marino-Moscu, viitoarea colaboratoare a revistei ,,Vieţii Româneşti''. Reamintesc interesaţilor de istorie literară, buzoienilor şi nu numai că, revista a apărut între anii: 1906 - 1908; 1921 şi 1931.

"LUMINA" DE LA BUZAU
Revista ,,Lumină'', apare în oraşul covrigarilor , ca săptămânal de politică, artă, literatură, umor, ştiinţă şi sport. Apariţia acestei reviste între anii 1911 - 1912, porneşte cu articole de forma foiletoanelor, prezentând, dealtfel ca şi cei de astăzi, lupta dintre partidele politice. Dintre gazetarii care semnau articole în această revistă, Ticu Ştefănescu, în calitate de nuvelist, Alecu - era poetul... Din cuprinsul revistei, putem semnala multiple Sfaturi, precum: - Vopsirea părului - Alungarea insectelor din coliviile păsărilor Diferite reclame: ,,Dacă avem restaurante de elită la Buzău este Nicu Dumitrescu... vinuri are asortate calităţi tot fel de fel tot la sticle înfundate de la Gogu Iliescu ce se bate toţi pe el''. Înfiinţată la 1 decembrie 2011, după 9 numere, revista ,,Lumină'', se desfiinţează odată cu ultimul număr din 12 februarie 1912.


"CROCODILUL DE BUZAU"
Acum 124 de ani, pe 18 octombrie 1988, la Buzău se publica al 2 -lea număr al ziarului local ,,Crocodilul''. Ziar de atitudine care înfiera moravurile înrădăcinate din acea vreme, relatate mai târziu şi-n ,,Viaţa Buzăului''. O remarcă specială însemnând, ,,virulenţa demagogică'' a politicienilor în campaniile electorale, care sunau, cam aşa: - Am să ridic Buzăul la primul oraş din lume - Am să-i fac pe toţi bogaţi. Criticând,  fie abuzurile poliţiei locale, fie neregulile din spital ori a abuzurilor arendaşului Nae Antonescu. Încă de atunci, umorul ocupa un spaţiu demn de luat în seamă.  Iată! Una din secvenţele de atunci, referitoare la o campanie electorală: - Zilele acestea se împarte pământ la agricultorii din oraş dar, numai până după alegeri

CARCIUMA LUI CARAGIALE
Am alături de mine un ziar local *(unul din câteva sute, ce le păstrez ca pe mărunte colecţii), în care se spune că, în anul 1896, I.L.Caragiale avea în concesiune “Restaurantul Gării” din Buzău. Cu această ocazie dramaturgul era interesat şi de întâmplările şi cancanurile zilei din acest târg. Buzăul lui Caragiale mai trăia şi prin anul 1965, datorită "Tejghetarului" de la Restaurantul Gării, din vremea scriitorului. Acesta fiind asaltat de întrebări ale interesaţilor. Iată! Dragii mei, câteva dintre acestea: - Ce făcea Caragiale în restaurant? Tejghetarul: Mai mult stătea de vorbă cu prietenii. - Bea bere? Tejghetarul: Şi bere şi vin. - Era bun cu personalul? Tejghetarul: Da, bun. Lăsa restaurantul pe mâna noastră şi pleca cu trenul la Bucureşti. - Locuia cu familia? Tejghetarul: Cu familia în 3 camere cu chirie. - Unde? Tejghetarul: În clădirea aceasta. În Piaţa Gării. ............................................................................... * "Viaţa Buzăului" din 30 ianuarie 1972.

A 44-a ANIVERSARE... AMINTIRI DIN COMUNISM II
Din făgaşul stărilor acumulate într-o grămadă de vreme, de rupi o punte ce-ai străbătut-o doar aşa, să uităm trecutul, să ne... îmbrăţişăm ! Sună normal poate pentru suferinzii unor cauze din sistem, vezi ororile, dărâmarea elitei, fie militară, fie a intelectualilor (cele mai nedrepte măsuri luate vreodată, de acest sistem de după 1944 până prin 1962) ori a acelora care au călcat strâmb sau a acelora care nu au reuşit să se poată adapta, dar să-ţi uiţi ori să-ţi negi copilăria, amintirile nu te lasă. Ele se aşează uneori în calea uitării precum bogăţiile unora de azi, smulse (pe cât de drept ?) hulitului sistem. Sistemul care prin anul 1965 punea - Bazele Industriale. Aşa s-a întâmplat şi-n Oraşul meu, s-a pus bazele înfiinţării platformei industriale din Buzău, odată cu organizarea examenelor pentru şcolarizarea admişilor, ce urmau să frecventeze viitoarea Alee Industrială trimiţând elevi, precum “Sârma” la Galaţi, “Zahărul” la Roman...Geamurile, care pe cei aproape 100 de admişi din vara anului 1965, la examenul de la şcoala nr. 1 Buzău, i-au îndreptat înspre Grupul şcolar Scăieni, viitorul, din anul 1968, Oraş Boldeşti-Scăieni. Ajunşii de pe plaiurile buzoiene, alături de cei de pe Valea Teleajenului la Grupul şcolar Scăieni, s-a mai vorbit cândva prin ,,paşi nevăzuţi'' ori asemenea amintiri vor rămâne fie dincolo, fie dincoace de nostalgiile celor ce-şi mai doresc să soarbă câte ceva din vremea celor 18 ani . Vremea absolvirii când, cu toţii de aici ne-am luat soarta în propiile... mâini! Norocoşii-absolvenţi, cei cu oportunităţile cele mai mari, au fost cei repartizaţi pe lângă Institutul de Cercetări din domeniul Fabricării şi Prelucrării Sticlei Bucureşti iar gloata, până la aducerea utilajelor la Buzău (din 1968 - 1970) repartizată, o parte la Geamuri Scăieni şi-o alta la Geamuri Blejoi (tot judeţul Prahova). Dominanta principală a însemnat şi via legătură între elevii buzoieni şi prahoveni. Şi, de-ar fi să rostogolim amintirile, fie a norocoşilor din Bucureşti, fie a acelora ajunşi la Buzău, fie a acelora rămaşi la Boldeşti-Scăieni ori în împrejurimi sau ai acelora răspândiţi prin România, se ştie că majoritatea nu s-au oprit doar la ce au învăţat aici. Privind legăturile din ce-a fost, ce-a mai rămas? Nu numai se pare, a şi continuat legătura între cei aproape 100, un important pilon al continuităţii fiind inginerul Costică B. de pe... Marghiloman ! El fiind şi cel care a strigat adunarea fie după 30 de ani după absolvire, fie după 40 de ani. Adunările însemnând multe amintiri, nădejdi semănate... descătuşându-se fiecare de povara vremii şi-a...vremurilor!

TRECAND DE CE SE INTAMPLA ASTAZI
În loc de ce credeam mulţi dintre noi cu 8 ani în urmă, ceva ca-ntr-o stea răsărindă ce (boc)ănea a cântec de cocoşi ! Astăzi a devenit, pentru cei peste 7 milioane, doar un strigăt înfierbântat, doar o veştedă speranţă. O deznădejde sfâşietoare, un ţunami, dacă te gândeşti că doar o floare CCR, doreşte să se facă lumină, pe când gaşca - Usturoiului la brâu, urlă alături de Instinctul crud, fără a ţine cont de zicala: Dacă 4 îţi spun că eşti somnoros, trebuie să te duci să te culci. Dar dacă 7 milioane patru sute îţi spun că trebuie să pleci? Trecând de ce se întâmplă astăzi, mă aplec înspre bucuria măruntelor colecţii, la etapa dăruirilor sutelor de ziare, cele mai multe din Orânduirea de dinainte de 1989, dar, de data aceasta, nu mă voi opri aici. Pentru început la “Adevărul literar şi artistic” de un deceniu în urmă, la cronica  literară a acestuia ,,Debuturi 1999-2001'', unde este redată cartea ,,Tratat de psihiatrie'', precizând că autorul a mai publicat la editura Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti în anul 2001 volumul ,,Poemul turn''. Pentru cine doreşte, este vorba de fostul secretar de redacţie la ,,Viaţa Românească'', de fostul secretar administrativ la ,,Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti'', de fostul redactor-şef la ,,Facla literară'', de distinsul care la 30 august va mai adăuga un trandafir la cei 45. Despre cel care Nicolae Manolescu spunea că ,,Poemele lui, semănând cu nişte caligrame expresive din vremeaa computerului''. Haideţi ! Care dintre dvs. nu ştie cine-i ? Răsfoind mai departe, emoţiile m-au copleşit, descoperind amintiri cu Gheorghe Ene în...ziua literară! Cel care spunea că ,,nu fac nici val şi nu m-am lăsat luat de vreunul''. Cel care spunea că a ieşit din satul natal la 12 ani într-o tabără de pionieri la Sinaia. A văzut Bucureştiul la 16 ani, proaspăt miop. A ajuns bucureştean pentru 4 ani, ca student la filologie. Aşa cum afirmă într-un dialog cu Iolanda Malamen, cu-n tată poştaş a avut acces la toate revistele la care era abonată Biblioteca, din comuna de atunci Căldăreşti, amintind şi de cărţile primite de la profesorul său de limba română din liceu Gheorghe Andrei, fost membru U.S.R. ,,congenar şi co-prahovean'' cu Nichita Stănescu şi Eugen Simion, pe care l-a adus la o întâlnire literară la liceul din Pogoanele, în primăvara lui 1969. Vorbind despre ceea ce se scria prin România prin acea vreme în ,,blocul B din Grozăveşti se grozăveau'' într-un Cenaclu literar ,,Fleuretis 529'', trei Gheorghe: Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova şi Gheorghe Ene. Cunoscuţi ai Textualismului. Aşa cum afirmă Gheorghe Ene o ,,descriitură postvangardistă'', ce pleacă de la familia lexicală, îmbogăţită de Gh. Iova (a textua, textuare, textuabil, textuar… înţeleasă ca ţesătură, urzeală...având ca bază autocefereanţialitatea ca generic al textului)''...Un scriitor care a înţeles să trăiască la ţară şi să plece...Dincolo!

AM FOST LA VATRA LOCUITA DE... MILENII!
De zilele Oraşului Iernut, pe 17 august după orele 13, la intersecţia din centrul oraşului, frumos amenajat un monument cu ,,Lupoaica'', s-a cântat Imnul României, înălţându-se un uriaş Drapel cu Tricolorul. ... Plecat din Buzău în 16 august înspre Iernut, vai! nu mai ştiam că nici în gările mari nu mai curge...apa, cu trenul la 18:07 (graţie unui profesionist din gara CFR Buzău, care a întocmit corect biletul de călătorie, spre deosebire de alţii din alte gări) din Iaşi - Braşov (IR), am coborât la Ploieşti - Vest la 19:22. Cea de-a doua parte, cu o oră întârziere, a trenului Bucureşti-Nord - Satu Mare, a însemnat Ploieşti -Vest - Războieni, ajuns aici datorată întârzierii peste orele 2:47, imediat, îmbarcându-mă în cea de-a treia schimbare, Războieni - Tg.Mureş, via Luduş, la Iernut. Aşadar, iată-mă într-o dimineaţă foarte răcoroasă de 17 august în gara Iernut. De aici, după un popas din câmpul gării, am străbătut paralel cu linia CFR, drumul până în oraş, într-un vădit interesat de răsărit de soare al zonei, pe care o vedeam pentru prima oară. Trebuie să fiu recunoscător, slavă Domnului, de această încărcare pozitivă care m-a determinat să fiu la orele 8 la Biblioteca Orăşenească Iernut, întâmpinat destul de plăcut de un îndrumător înspre etajul I. Aici am întâlnit-o pe d-na Dana Gurghian, după câteva discuţii, nu am rămas pe gânduri ci, m-am hotărât să donez următoarele cărţi: “Vipereşti, comuna despicată”; “Marea grădină”; “Mănăstirea din comuna pierdută”; “Poemul celor şapte (O viaţă...un om...o antologie)” şi “Despre adâncuri şi prezent (dialoguri şi lumina de la Cernica)”. Cu multă bucurie-n glas d-na Dana, mi-a vorbit cu plăcere despre profesia Domniei Sale, afirmând că are peste 600 de iubitori ai acestui lăcaş. Dintr-un Iernut format din peste 60% români, aprox. 20% maghiari şi aprox.20% rromi şi câţiva saşi, vin aici atât dintre majoritarii  români, câţiva maghiari, dar şi mulţi rromi. După o altă recunoaştere a Oraşului, unde am rămas încântat atât de glasul clopotelor bisericilor, dar mai ales de un filon de muzicalitate, mângâindu-mi urechile într-un mod nemaiîntâlnit, nu mirat am rămas, sunându-mă cineva care m-a rugat să vin în faţa primăriei (am înţeles, luase numărul de la d-na bibliotecară). Era nimeni altul decât cel care a slujit această localitate ca primar, 10 ani înainte de 1989 şi 10 ani după 1989, un profesionist, un literat, un prieten al lui Adrian Păunescu. Era tocmai cel care s-a dus personal la N. Ceauşescu de-a pleda, prin obiectivele create în zonă la numirea Iernutului ca oraş. Despre cum ,,omul sfinţeşte locul'' am aflat de la oamenii de cultură ai Oraşului, de la membrii ,,Cercul Astra Iernut''; ,,Club Dialog XXI'', cum, după întâmplarea de la ,,Cenaclul Flacăra'' de pe stadionul ,,Petrolul Ploieşti'', Adrian Păunescu începând a fi marginalizat de N.Ceauşescu, a fost găzduit de primar aici, la Iernut... Şi tot aşa, din mirare-n mirare, generat de-o stare... au ajuns şi orele 17, la momentul pentru care am primit ,,invitaţia de onoare''. Momentul lansării volumelor: 49, 50, 51 şi 52 ale Dicţionarului Enciclopedic ,,Personalităţi române şi faptele lor 1950 - 2010'', autor  Constantin Toni Dârţu. Volume intrate în PATRIMONIUL  NAŢIONAL prin marile personalităţi cuprinse. ATENŢIE ! În acest Dicţionar NU sunt cuprinse personalităţi din politică. Această Lansare a volumelor nominalizate mai sus, sub asistenţa a numeroşi literaţi, pictori, scriitori, oameni de artă şi de ştiinţă, înalţi cucernici şi clerici a fost deschisă de Primarul Oraşului nominalizând invitaţii... dându-i cuvântul autorului Dicţionarelor C.T.Dârţu... Al. Florin Ţene, preşedintele al Liga Scriitorilor Români şi a Scriitorilor Români de Pretutindeni... Florin Grigoriu, prim-vicepreşedinte al ,,Societatea Scriitorilor din România... şi alţii din numeroasa asistenţă.

COLECTIE DINTR-O FILOLOGIE ROMANICA
Printre rafturi, ca o piesă dintr-o colecţie veghează, precum un prezentator în sărbători cortina, când de-o parte şi de alta, filologia romanică a anilor 1929 - 1930,  de la Universitatea Bucureşti, a facultăţii de filologie sub formă de curs de comentarii, aruncă un îndemn spre-o privire specială asupra limbii române. Unde se notează partea istorică a textelor. Interesant că atunci, pentru a se scrie cărţi de cult, se utilizau limbile greacă, latină şi slavă. Traducerea cărţilor în limba română era un mare ,,fapt cultural''. Într-o altă carte - Curs de limba franceză, tradus în limba română, în anul 1933 a venit în ajutorul moraliştilor. Aici se analizează: Iubirea cavalerească, platonică, senzuală, uşuratică ori iubirea elegantă. Toate aruncând asupra greşelilor mantia manierelor rafinate. Mai departe, într-un curs de comentarii, de culegere şi de linişte,  Malherbe îşi măsura talentul dând la iveală poezii în care, aşa cum spune cursul, se manifestă originalitatea ivită, după ce poetul trecuse de 40 de ani. Astăzi, după Marea Sărbătoare, putem să ne amintim de strofa celebră a lui Malherbe, care-l înfăţişează pe Sf. Petru pe Muntele Măslinilor, când recunoaşte urmele paşilor lui Iisus şi, mustrat de conştiinţă, lepădându-se de Hristos, şi-ar fi dorit soarta de-a fi măcelărit de porunca lui Irod.




Extras din „DUMINICALII” (Nicolae Tudor): DUMITRU NEGOIŢĂ , scriitor:
“Duminicalii(le) lui Nicolae
E încercarea de a opri puţin cuvântul pe strada dintre “Luminii” şi “Luceafărului” (destinic, strada “Umbrelor”?) Şi-apoi trimiterea lui spre lume, deci şi spre… străduitorul de mine pe calea comună umplută cu gândurile din ”Drumurile…”
Totul începe într-o seară plină de sunetele unui “ţambal ce tremură în coarde, de o unghie ciupit”. Când lumea de la marginea oraşului, lumea lui NT, “visează gemând de durere”.
La ce mai contează viaţa dacă oricum ajungem la… nimic? Totuşi Desculţu mai cere din “ultimu’ drum” !
Cu acea aplecaţiune a neliniştei care terfeleşte sufletul, din cauza amărăciunii “vieţii dintr-o pungă”, personajele, orice ar spune, aşteaptă sa se adune spre ce şi-ar dori sa fie, “impingând noaptea în ziuă”.
Iuţind focul cu vreascuri şi pregătind ceaiul pentru “Drumul spre Rai”, cu gândurile îndreptate şi spre acolo, spre unde ne îndreptăm şi-o mare parte dintre noi, autorul spune: “Mai dă-mi, Doamne, vis/ Să desluşesc viaţa-n care m-ai trimis”.
Cu gândurile sale, şi ale multora ( N-a uitat de “Nea Sterian”, “Costică”, “Mama, ori “Poetul” care “aşteaptă fericit o îmbrăţişare cât o iubire”,  călugărul Grigorie”- ce-a ocolit păcatul-, ori “Femeia din tren” coborâtă prea grăbit), definind poezia ca pe-o haină îmbrăcată din dorinţa de a fi ”recunoscut de fluturi, frunze, de lucrurile care au nevoie de poet, ca de iubire”, se opreşte într-o ”dimineaţă cu iz de zambile strigând pe cine nu e”.
Nicolae Tudor se pare că este pe un făgaş umplut de-o mireasmă, ca un leac zâmbetului, spre o  luminiţă mai durabilă decât… licuricii. Acelei lumini să-i statornicească năravul de-a ajunge şi prin locurile străbătute de vijeliile neîndurătoare pentru… mărginime!”

Extras din „DUMINICALII” (Nicolae Tudor): „Dumitru K. Negoiţă- ATLAS CU AROME LITERARE
Ampla lucrare a lui Nicolae Tudor structurată pe câţiva piloni originali remarcabili se poate defini ca un atlas încărcat de căutări pe drumurile vieţii, atlas cu fraze aromate, ce vin, prin măiestria scriitorului, de la clienţii din barul din strada Umbrelor. Parcă aud şi după 6 ani, "paşii târşiţi ai simplilor de duminică" "unii se uită în sus, altii în jos", iar Nicolae, cu reto-rica-i cunoscută intervine: "Poate suntem morţi şi nu are cine să ne îngroape?" Din sutele de pagini se pot desprinde multe şi mari reuşite. Autorul, chiar cu necazurile prin buzunare, hră-neşte inimi bolnave "sădind în nimic câte-o floare". La ruga sa: "Dă-mi, Doamne, gândul care-ţi place Ţie!", într-o "dimineaţă cu iz de zambile", "Moşul" s-a întors cu faţa către el simplificându-i privirea înspre... Iisus!
Şi de-atunci, ocrotind de multe ori pe cei mai "fericiţi dintre izgoniţi", ne convinge de drumul său, care este unul îndreptat înspre flori şi NU înspre răni. Când rămâne singur, în noapte, reaprinde o lumină neoprindu-i pe cei ce-o văd şi vor să muşte din ea.
În scrisoarea sa către omul sărac defineşte democraţia noastră ca fiind o utopie în care deţinătorii puterii (o mână de oameni!) dau legi pentru ei, contra poporului. Dorinţa autorului ca această lucrare să conţină toţi cromozomii literaturii poate fi îndreptăţită întrucât ne aminteşte de unde a început să urce treptele (totodată şi dojana sa, destul de grăitoare când arată "trântorii din grădina bisericii" şi "excrocii sufletelor") într-o lume în care fiinţa umană s-a luptat să scape de josnicia când ajunsul vremii oferă un bănuţ să-i devii servitor.
Nicolae Tudor se gândeşte la cum ar arăta lumea altfel şi învaţă săracii să-şi răscumpere pământurile mărturisind că trăirea curată a simţit-o atunci când se ţinea cu natura de... gânduri, când a şi descoperit, de altfel, rezerve cu opusul urii.
Gândind la ce-ar trebui pentru mai bine, crede că-i nevoie de legi clare, dar respectate de toţi, chiar dacă, din păcate, nesupunerea a început încă din Rai, odată cu... mărul! Mai are convingerea că românilor le va fi mai bine atunci când vor trimite copiii la şcoală cu ghiozdanul plin cu cei 7 ani de-acasă, că "ne trebuie o viaţă să învăţăm şi o alta să nu mai greşim"! (oare unde am mai întâlnit asta?) 
Supărat că suntem un popor care, dacă avem ceva drept, îl strâmbăm, are ideea organizării unei Forţe Morale şi strigă: De ce au mânjit conducătorii Dreptatea lăsând România fără iubire? De ce normalitatea a ajuns un ideal? De ce nu folosim puterea mira-culoasă a gândului pentru o iubire şi mai mare?
Prieten drag, cu oricâte dece-uri şi lăstărişuri, mergi mai departe, sunt sigur că drumul tău duce înspre... nemurire”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu