Vasile Carlova

1909, februarie, 04:  Se naşte, la Buzău, VASILE CÂRLOVA (1909-1831) - poet. Este descendentul unei vechi familii de boieri, al cărei strămoş cel mai îndepărtat este Luca, episcop de Buzău la anul 1583 şi apoi, din 1604, mitropolit al Ungrovlahiei. Tatăl, Ioniţă, era fiul clucerului Costea, iar mama, Sevastiţa, fiica lui Vasile Lăcusteanu, mare proprietar din Dolj. Familia poetului se numea Vernescu, numele Cârlova provenind dintr-o poreclă. Murindu-i tatăl (1811) şi apoi mama (1818), copilul trece sub tutela rudelor din Târgovişte şi Bucureşti, care-i rezervă o educaţie aleasă cu profesor de franceză şi greacă modernă. Grigore Alexandrescu îi este cel dintâi tovarăş de învăţătură. După primele încercări poetice în greceşte, care nu s-au păstrat, Cârlova scrie, la îndemnul lui Ion Voinescu II, mai multe "mici, dar ingenioase poeme" în limba română. Nici acestea nu ne sunt cunoscute, ca de altfel şi traducerile din Voltaire şi Musaios. „Ruinurile Târgoviştei”, „Păstorul întristat” şi „Înserare” sunt primele poezii publicate. Ele apar în „Curierul românesc” în anul 1830, însoţite de o prezentare elogioasă a lui Heliade Rădulescu ("geniul poetic ce făgăduia atât de mult pentru limba românească"). În 1831 Cârlova se înrolează, ca ofiţer, în rândurile tinerei armate naţionale, de curând înfiinţate. Împrejurarea îl îndeamnă să scrie o poezie plină de patos, „Odă oştirii române”, publicată, alături de „Rugăciune”, abia în 1839, în „Curierul românesc”, deşi a circulat, tipărită pe foi volante, ca un adevărat manifest încă din anul în care a fost scrisă. În acelaşi an, o boală infecţioasă îi curmă existenţa la vârsta de numai 22 de ani. A fost înmormântat la cimitirul „Madona Dudu” din Craiova.



Alte informatii
VASILE CARLOVA, VIATA, OPERA POEZII, REFERAT


Vasile Cârlova (s-a nascut la 4 februarie 1809, in Buzău - si a murit in 18 septembrie 1831, Craiova) a fost un poet român, care a introdus în literatura română tema preromantismului european.

Vasile Cârlova a scris doar 5 poezii

Rugăciune
Ruinurile Târgoviştii
Păstorul întristat
Înserarea
Marşul [oştirii române]

insa a fost un "pionier al literaturii romane".
In privinţa lui Vasile Cârlova, notele biografice sunt destul de sărace. Tîrgoviştean sau nu, şi-a legat amintirea de oraşul natal ori numai al copilăriei, prin cea mai frumoasă din poemele lui : Ruinurile Tîrgoviştei, care a avut darul să patroneze inspiraţiile lui Grigore Alexandrescu şi I. Heliade Rădulescu Prin mama, Sevastiţa, se trăgea din neamul Lacustenilor doljeni ; tatăl pare a fi boiernaş buzoian ; o soră, Balita moartă la 20 ani, era cocoşată ; alta Elena, a fost căsătorită cu colonelul Alexandru Florescu. Poetul, născut in 1809, a învăţat şcoala grecească particulară şi a compus primele versuri în greceşte, pînă ce prietenul lui, I. Voinescu II, îl povăţui să scrie m limba părinţilor săi. Era familia­rizat cu limba lui Voltaire, din care traduse un act al tragediei Zaire. înfiinţarea miliţiei naţionale îl atrase în rîndurile cavaleriei, ca sublocotenent. Sfîrşitul său neaşteptat, în 1831, a dat loc la tot felul de ipoteze Versiunea N. Ţine, a congestiei pulmonare contractată după o nuntă, ca urmare a romanticei înapoieri, în zorii zilei, călare, la garnizoană, s-a acreditat multă vreme. Ea contu­rează o îndoielnică fizionomie de galanterie romanţioasă, cu cruzime şfichiuită de N. Iorga, care a făcut haz de presupusul „ofiţer amorezat': şi mort „tînăr, cum nu mor de re­gulă ofiţerii amorezaţi",

Din amintirile colonelului Gr. Lăcusteanu, vărul său primar, ştim cu certitudine că a murit în braţele acestuia, de tifos. întreaga operă a lui Cârlova, de altfel, a fost caracterizată de N. Iorga ca o „poezie de domnişoară" (Sămănătorul, 5 iunie 1905). Nu există nici un alt temei pentru ase­menea nedreptate în judecata lite­rară, decît dorinţa istoricului literar de a ridica pe moldoveanul G. Asachi, la rangul de „cel dintîi poet al timpului" (Vasile Cârlova, în Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea, I, 1970). în condescendenta compătimire pentru presupusa mala-divitate a poetului, dedusă din sfârşitul lui prematur, istoricul lua drept au­tentic acel postum portret convenţional de „frumuşel tînăr cu faţa rotundă,, delicată, cu ochii mari, trişti, ca de simţirea morţii apropiate", iar din ero­nata premisă a şubrezimii trupeşti deducea chiar consecinţe literare nebănuite : „întreaga lui fire, tinereţa, avînturile bolnăvicioase ale unui trup slab, îl îndreptau către acel Lamartine etc. Asemenea citate, cu totul distonante, nu şi-ar avea justificarea, dacă nu am avea în vedere exemplificarea primejdiilor care pîndesc critica literară, prin concursul arbitrar al ştirilor biografice oarecum legendare şi ca atare nule.

Cu excepţia acestui glas izolat, posteritatea a fost din primul ceas pătrunsă de însemnătatea excepţională a lui Cârlova : trei din cele cinci poezii ale-lui, prin care ne-a rămas, au fost puse ân circulaţie de I. Heliade Rădulescu în timpul vieţii lui şi celelalte două, nostum (Marşul circulase însă In foi volante tipărite chiar în anul compunerii, cînd poetul se înrolase în miliţia de curînd înfiinţată). Directorul Curierului românesc preţuia foarte mult talentul poetic al dispărutului, chiar dacă menţiunea critică despre compunerile lui „mici, dar pline de foc", ni se pare insuficientă.. Mărturia devoţiunii sale se găseşte perfect concretizată în versul :
O stea, care răsare chiar într-al său apus. (La moartea lui Cârlova)

Dintre glorioşii înaintaşi, Iancu Văcărescu, autor el însuşi al unui Marş românesc, scris la reînfiinţarea miliţiei naţionale, cu un an înaintea, lui Cârlova, scoate, din existenţa acestuia, o învăţătură etică :
Cum orice neam începe, Intîi, prin poezie, Fiinţa de-şi pricepe.
(Cununa lui Cârlova)

Generaţia următoare i se închină prin verbul aprins al lui Nicolae-Bălcescu.

Situarea estetică a lui Cârlova se datoreşte însă lui Ovid Den-susianu (Cursul de literatură modernă, rostit în 1899-1901, tipărit după douăzeci de ani) şi lui G. Ibrăileanu (însemnări literare, 1919, şi Scriitori şi curente, ed. II, 1930) : amîndoi îl socotesc primul poet român, modern prin sensibilitate şi expresie.
în perspectiva istoriei literare, se cuvine remarcată confluenţa a două curente hotărîtoare asupra formaţiei talentului poetului : poezia pastorală şi poezia ruinelor, din secolul al XVIII-lea francez, alături de sufletul liricii lamartiniene. Convenţionalul „pastor fido" nu se reflectă într-un fel mai autentic la Cârlova ; dar chiar în cea mai discutabilă din poeziile lui, e un farmec desuet, ca într-o gravură de epocă ; ea datează, în înţe­lesurile bune şi rele ale cuvîntului ; emoţia artificială, lacrimogenă, îşi are stilul determinat şi nu se cuvine dispreţuită, ci încadrată atmosferei

respective. Dacă a fost scrisă la 18 ani, cum afirma I. Heliade Rădulescu în nota biobibliografică a necrologului, poezia vădeşte şţăpînire.a precoce a versului,. surprinzătoare la cel ce începuse a compune în limba greacă. Cu toată dulcegăria speciei, versul are şi ceva din simplitatea naturală care stă bine pastoralei, o naivitate în expresie şi chiar un sunet romantic, de dezolare, în nota finală a fluierului :
De lîngă mine ea cînd lipseşte, Natura n-are nimic frumos ; Sufletul tare mi se mihneşte, Orice privire e de prisos.
Şi drept aceea a tînguire Fac să răsune fluierul meu, Lăsînd şi turme în năpustire, Vărsînd şi lacrămi din ochi mereu.
(Păstorul întristat)

Rugăciune, redactată în 1828, începe cu un accent imnic, profund, cum nu mai cunoscuse la noi poezia smereniei dreptcredincioase :

Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mîngîiere,
Pavăză sfîntă ăstui pămînt !
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plînge are cuvînt.

Nu este însă o rugă personală, ci o implorare în favoarea patriei, de multe veacuri ; poema are un îndoit „caracter : naţional, de emancipare, cu amintirea ascendenţei romane, şi social, de restaurare a dreptăţii, de încetare a.asupririi.„Pe alocuri, izbucneşte o notă pre-paşoptistă, ca în'finalul acestei strofe cu nobilă cadenţă, în începutul ei :

Trimite-i încă plăcută rază,
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot mai senin ;
Şi patriotul să aibă fală
A-şi spune viţa naţională,
La-ntrebarea unui strein.

Poema se încheie cu o meşteşugită întorsătură retorică, la privirea cerului, în apoteoză de lumini şi focuri, şi în acompaniament muzical suav, de „zgomot lin" ; este semn că rugăciunea a fost primită şi că o „soartă de raze plină" se vesteşte ţării. O notă de progres tehnic se simte, de la Păstorul întristat, la Rugăciune, în tonul grav al monologului, care nu se sfieşte să devieze ruga, invocând pâgîneşte Soarele şi folosind, ea şi în alte părţi, îndrăzneţe inversiuni :

Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să se numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Cînd în tot chipul spre fală poate
Nepreţuite daruri s-arate,
Cu care lumii să dea folos ?

Cu totul remarcabilă e sintaxa sigură, dialectica numeroasă, frazarea amplă, fără mijloace plastice deosebite, prin caracterul oarecum cor­poral, care individualizează mai fiecare strofă, poema trăieşte un fel de viaţă organică.

Din acelaşi an, Ruinurile Tîrgoviştei aparţine aceleiaşi inspiraţii patrio­tice, dar cu o lungă vibraţie lirică. Este poema în care Cârlova şi-a găsit intensitatea emoţională maximă. Invocaţiile, apostrofele, tînguirile roman­tice răspund unei simţiri patetice, de o rezonanţă care nu şi-a pierdut efectul. Ibrăileanu a indicat cu dreptate notele preeminesciene : expresia ,,negura__uităxii-ţ(-, precum şi acel „profund sentiment de melancolie în faţa vrelnelniciei lucrurilor omeneşti". Din aversiune faţă de ideologia umanitară, N. Iorga suspecta în versul :
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti
ecouri, „din lumea Omului cu literă mare, idolul fără ochi şi fără coloare la care se închină abstractul veac al XVIII-lea".

Ciudată interferenţă a politicii cu literatura i Şi tot atît de curioasă obiecţia adusă versului „general, neprecis", într-un euvînt, nepoetic, după ce se admisese că e „versul care lunecă mai deplin în inima noastră". Ca toţi dogmaticii, marele istoric îşi şicana plăcerea, dacă îi suspecta ortodoxia. Neavînd temeiul să ne mortificăm emoţiile estetice, vom recunoaşte poemei su­gestivitatea, remarcată de Ibrăileanu, deşi figuraţia pe care i-o atribuie lipseşte în pasajul exemplificator. De altă parte, nu se poate admite nici reproşul de incoerenţă, adus de Ovid Densusianu poemei, căreia i-ar fi dorit mai multă amploare şi evocare mai largă. Nota liberală, din versurile finale, împotriva tiraniei, se explică istoriceşte şi nu aduce scădere fer­ventei meditaţii. Simţirea labilităţii omeneşti mai în genere se îmbină armonios cu regretul faţă de slava trecută a neamului. Lecţie de înţelep­ciune şi de civism, ruinele sânt şi speranţă de viitor. Nu regăsim în Ruinurile Tîrgoviştei compoziţia arhitecturala din Rugăciune, dar emoţia e mai directa si versul fluid, vibrant şi uneori metaforic e al unui remar­cabil poet liric.

După înrolarea sa în miliţia naţională, Cârlova a lansat oarecum o chemare de conscripţie a Patriei-mume către fiii ei. Marşul este o com­poziţie meritorie, cu abilă variaţie în cadenţă, urmărind parcă să-şi ajungă, sieşi, fără partitură muzicală.
In cadrul speciei, poetul îşi învederează încă o dată ştiinţa compu­nerii, a unui adevărat artist. Apelul pune în vedere semnificaţia naţională a reînfiinţării miliţiei, neuitînd argumentul liberal, al ecoului în opinia străinătăţii :

Vie-vă, copii, aminte, Că Europa însuşi simte In ce cale aţi intrat.
Spirit umanitar, poetul îndeamnă la cruţarea, ba chiar şi la ajutorarea inamicului învins :

Înainte-vă vrăjmaşii să aplece fruntea lor,
Să-şi cunoască neputinţa, ca să scape de omor ;
Dar atunci a voastră mină
Pe ei fie mai blajină,
Dîndu-le şi ajutor.

Ca şi în Rugăciune, intervine, dar mai rar, întorsătura retorică :
Pe cîmpia rumânească o tăcere pînă cînd,
Pînă cînd de arme pline să nu sune cînd şi cînd,
Şi p-a caria lungime
Să nu iasă cu iuţime
Cetele mereu la rînd ?

După evocarea „rumurilor", poema se încheie într-o apoteoză alegorică : glasul miliţienilor a deşteptat din morminte pe strămoşii ile căror umbre tăcute privesc „corbul înălţat" - stema veche a ţării ; în fîlfîirea steagului, şi „slava iese din mormînt" şi zîmbeşte insignei, n timp ce Patria simte picurîndu-i pe sîn, după veacuri de restrişte, cele dintîi lacrimi de bucurie. Poate că e şi oarecare convenţionalism în aran­jamentul teatral de la sfîrşit, dar tonul eroic şi sacadat salvează marşul de la discreditul obişnuit al speciei.
Lui Cârlova, privit ca poet modern, i-ar lipsi nota esenţială a roma­ticului, dacă n-ar fi scris înserarea. Este prima mărturie, la noi, a domi­nării lamartiniene şi, totodată, cea dintîi asimilare completă a elegiei romantice, care pune capăt cîntecelor lumeşti, gen Conachi şi Văcăreşti.

Turma, păstorul, păstoriţele, Eho, zefirul, filomela sunt rămăşiţe ale figu­raţiei pastorale din veacul precedent, dar caracterul tutelar al naturii, pentru muritorii de rînd, vraja nopţii, în contrast cu sentimentul singurătăţii individuale, cu dezolarea din pricina iubirii neaflate, neliniştea rătăcitoare, în „negura mâhnirii", asemuită cu luntrea bătută de furtuni, aparţin celui mai autentic romantism. Poema are tot ritualul meditaţiilor lamartiniene : contemplarea văii, într-un cadru cosmic măreţ, plimbarea privirii în toate direcţiile, cu âncîntări plastice şi muzicale, voluptuos prelungite ceasuri întregi, din zori pînă pe înnoptate, cu simţirea molaticei plăceri a somnului. La drept vorbind, poema e o sinteză dibace, în două tonalităţi succesive, din care cea dintâi, o contemplaţie fericită, se încheie pe nesimţite în elegie :

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mmgîiere,
Odihnă, mulţumire, nu-i poci găsi de loc ;
Ori unde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.
Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte
In negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;
întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vreme s-o arunce la margine vr-un vînt.

Dacă am izola însă acest final, de concentrată factură elegiacă, am păstra o fuziune de veche pastorală, în stilul secolului al XVIII-lea. cu un senin pastel lamartinian, ce-şi estompează la sfârşit culorile în dulce toropeală onirică, de natură muzicală.
Este greu de lămurit dacă poetul atît de tînăr, sensibil la stilul roman­tic, a trăit cu adevărat pasiunile corespunzătoare, sau dacă le-a dat numai expresie, cu inteligenţa artistică. Deoarece l-am văzut tot atît de apt să reproducă rînd pe rînd stilul pastoral şi sentimentul patetic al ruinelor, precum şi să-şi stimuleze coarda naţională şi civică, il socotim un artist, în disponibilitate de simţiri cît mai felurite, care n-a avut timpul să-şi dezvăluie temperamentul intim, nota dominantă a sensibilităţii (un artist al versului mai curînd decît al limbii, împestriţată cu muntenisme neeste­tice, pe alocuri surprinzătoare, dar nu suficient de bogată şi expresivă).

Cârlova e aşadar un virtuos, care a stăpînit mai multe instrumente : naiul păstoresc, trâmbiţa de fanfară ostăşească, violoncelul grav, prima vioară şi orga profundă. Pentru că opera lui atît de puţină se orchestrează variat, fiecare din poemele lui merită consideraţie analitică. Ele au stârnit entuziasmul contemporanilor, circulând în nenumărate copii manuscrise. Veacul nostru le recunoaşte valoarea estetică şi însemnătatea istorică. Poet de tranziţie, Vasile Cârlova încheie secolul al XVIII-lea la un nivel literar mai ridicat decît toţi predecesorii săi şi inaugurează romantismul, intuindu-i toate notele esenţiale.

In sfîrşit, în zorii unei renaşteri literare, poetul nu e numai crainicul ei, ci şi vestitorul redeşteptării naţionale. Respingînd convenţionalul portret al ofiţerului, veridic numai ca docu­ment echipamentar, să păstrăm imaginea unui tînăr însufleţit de toate simţirile momentului crucial şi tot atît de iscusit în instrumentarea lor felurită.












Vasile Cârlova
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Vasile Cârlova

Naștere 4 februarie 1809
Buzău, Țara Românească
Deces 18 septembrie 1831 (22 ani)
Craiova, Țara Românească
Naționalitate român
Activitatea literară
Mișcare/curent literar romantism
Opere semnificative
„Odă oștirei române”
modifică
Vasile Cârlova [n. 4 februarie 1809, Buzău (Târgoviște după alți autori[1][2]) - d. 18 septembrie 1831, Craiova] a fost un poet și ofițer român, care a scris doar cinci poezii dar a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european.
Biografie[modificare | modificare sursă]
4 februarie 1809- S-a născut la Buzău Vasile Cârlova, fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernași (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintași pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei; după mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.
1816 - După moartea timpurie a părinților, este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăș de învățătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învățat limba greacă și limba franceză. După încercări de versificare în grecește, la stăruința lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română.
1827 - A debutat cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și a poemului Zaire a lui Voltaire. A scris „Păstorul întristat”, poezie publicată în Curierul Românesc (la 8 mai 1830) de I. Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann).
1828 - Scrie „Ruinurile Târgoviștei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeași gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui.”
1828 - Scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade.
30 mai 1830 - Revista ieșeană Albina românească reproduce poezia „Ruinurile Târgoviștei”. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în Curierul Românesc, la 29 iunie.
1830 - Ia ființă miliția națională, nucleu al oștirii române moderne.
6 iulie 1830 - E al treizecișitreilea dintre voluntarii angajați în miliția națională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.
1831 - Scrie „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în Curierul Românesc).
18 septembrie 1831 - Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.