A. I.ZAINESCU

Şarânga-Dara : AUREL ION ZĂINESCU (1939- 2004) - poet, publicist.

I. ZĂINESCU 1939, octombrie, 22: Se naşte, la Dara-Şarânga, poet şi publicist. Absolvent al « Facultăţii de Filologie » din Bucureşti. Debutează în presă ca redactor la « Scînteia Tineretului », ca, în 1972, să devină redactor şef adjunct. A publicat în volume eseuri si poezii şi a colaborat la « Viaţa Buzăului » (seria I) şi « Luceafărul ».
Decedat : 14 aprilie 2004, Bucureşti.
Opera:
"Zeii neatenti" - 1967,
"Recviem intr-un cimitir de masini" - 1969,
"In zale albe" - 1971,
"Gradinile ascunse" - 1974,
"Legea viei" - 1976,
"Abatoarele de greieri" - 2002.

Aurel Gubandru : « Fulgerãtor, aproape ca ºuierul agresiv al versurilor sale, a trecut în lumea umbrelor poetul, eseistul ºi publicistul Aurel Zãinescu, scriitor reprezentativ al literaturii române, nãscut în satul Dara, comuna Pietroasele, judeþul Buzãu.
ªtia cã suferã de o boalã incurabilã, dar, cu încrâncenarea ºi demnitatea pe care toþi cei care i-au fost aproape i le-au recunoscut dintotdeauna, a þinut ca totul sã rãmânã o tainã, singurul buzoian cãruia i s-a destãinuit fiind dr.Stanciu Paraschiv, directorul Spitalului judeþean care, de altfel, l-a ºi vizitat în Bucureºti.
Mã îngrozesc numai la gândul cum au primit cumplita veste pãrinþii lui: nea Ion, în vârstã de aproape 91 de ani, ºi mama, Maria, podgoreni din moºi - strãmoºi, a cãror casã este lipitã de ºcoala cu ziduri de piatrã din Dara, unde a descifrat slovele cel ce avea sã devinã scriitorul Aurel I.Zãinescu.
Dupã 1990, a rãmas un apropiat al preºedintelui Ion Iliescu, fiindu-i "sfetnic de tainã", iar în public, consilier. O revanºã în faþa istoriei, ca recuperare a clipelor risipite, este ºi cazul poetului Mircea Ichim, sau doar fatalitate ºi destin. Greu de rãspuns. »

Opinia Buzau> Popas printre amintiri cu fostii membrii ai Cenaclului "Al. Sahia"
     In tumultumul cotidian, in una dintre cele mai circulate zone ale orasului, zecile de trecatori intorc curiosi capul catre barbatii cu tamplele albite care stau grupati in fata Hotelului Coroana.Discursurile pe care fiecare le tine pe trotuar ii fac pe trecatori suspiciosi, de parca undeva ar exista o camera ascunsa. Barbatii din fata hotelului nu sunt insa nici actori si nici nu fac cuiva vreo farsa. Ei sunt scriitorii buzoieni care au crescut in celebrul Cenaclu "Alexandru Sahia", cenaclu care a avut sediu chiar la etajul al doilea al cladirii actualului hotel.La 43 de ani de la inchiderea celebrului cenaclu frecventat de nume cunoscute ale literaturii romane - Ion Gheorghe, Ion Baiesu, Ion Nicolescu, Mircea Ichim, Florentin Popescu - regizorul Nicolae Cabel a montat pe unul dintre peretii cladirii o placa comemorativa care sa aminteasca buzoienilor de existenta acestuia.Evenimentul desfasurat vineri s-a bucurat de prezenta unor fosti membrii ai cenaclului sau scriitori influentati de activitatea literara din acea perioada: Dumitru Ion Dinca, Passionaria Stoicescu, Florentin Popescu, Dumitru Danaila, Aurelian Mares, Emil Niculescu, Viorel Frincu, Ion Gatej, Marin Ifrim, Nicolae Pogonaru, Stan Brebenel etc."Dupa parerea mea, acest cenaclu, care a functionat intre anii 1949 si 1969, a fost o pepiniera generoasa a literaturii romane. Pentru mine, anii petrecuti aici au fost ca o lectie de cultura si viata. O parte din ADN-ul meu spiritual aici s-a nuantat si voi avea mereu o recunostinta deosebita pentru locul acesta. De aceea am montat aceasta placa memoriala. Am socotit ca este datoria mea si ma bucur ca au fost langa mine fosti colegi langa care am crescut", a declarat Nicolae Cabel."Sase luni nu am avut curaj sa vorbesc"Odata cu intalnirea de vineri, cei prezenti au rememorat anii petrecuti sub "bagheta" lui George Ceausu, vorbind despre tot felul de intamplari nostime din acei ani."Acest cenaclu functiona la etajul al doilea, sub egida Casei Orasenesti de Cultura. Mentorul nostru spiritual era inginerul George Ceausu, cel care conducea cenaclul. O serie de personalitati cum ar fi Dem Iliescu sau Mihai Boghitoiu ne faceau partasi la propria biografie, ei suferind opresiunile regimului trecut din cauza convingerilor politice sau literare. Precedentul era sufocant, iar cand am venit eu la cenaclu, la 15 ani, aici inca veneau A. I. Zainescu, Gheorghe Istrate, Ion Gheorghe, Ion Baiesu, Passionaria Stoicescu, Florentin Popescu - repere ale literaturii romane de astazi. Timp de sase luni de zile nu am avut curaj sa deschid gura, pentru ca aceste personalitati ma copleseau. Imi amintesc ca adevaratele sedinte se tineau dupa cenaclu, la Cofetaria Macul Rosu, unde se schimbau pareri despre aparitiile editoriale, noile orientari in literatura europeana.. Cenaclul este cea mai importanta scoala pe care am absolvit-o in viata mea", a declarat scriitorul Dumitru Ion Dinca. »

 « mărturia lui A.I. Zăinescu, ceva poet-redactor pe la Luceafărul şi fost activist UTM şi apoi consilier la Cotroceniul lui Iliescu. Mi-a mărturisit într-o vizită ce mi-a făcut-o următoarele: pe când Iliescu era prim-secretar al UTM, s-a purtat acest dialog: «Tovarăşe Iliescu, ce facem cu dosarul Labiş?» «Daţi-l la topit, ardeţi-l, este o ruşine». Acum vreo doi ani, înainte de a muri, Zăinescu se mustra cu mare părere de rău că n-a păstrat acel dosar şi că l-a dat la topit, împlinind porunca şefului. (...)”

Şerban Cionoff: “Nu mică mi-a fost mirarea atunci când, pe un ton marţial şi fără replică, Irina, secretara redactorului-şef al „Scânteii tineretului”, m-a anunţat:
– Coboară imediat la tovarăşul Valter Roman!
La acea vreme, parcă prin 1977, Valter Roman era directorul Editurii Politice (a CC al PCR!), al cărei sediu se afla în „Casa Scânteii”, corpul B, la etajul I, redacţia noastră fiind la etajul III al aceluiaşi corp al clădirii.
Motivul invitaţiei (că să îi spun aşa) era foarte simplu: în ediţia din acea zi a gazetei publicasem o recenzie la o carte a profesorului univ. dr. Valter Roman despre revoluţia tehnico-ştiinţifică – aceasta fiind, de altfel, domeniul său predilect de cercetare –, în care făceam şi o referire la cartea lui Zbigniew Brzezinski, Revoluţia tehnotronică. Carte în care câteva dintre cărţile lui Valter Roman erau citate şi apreciate. La acea vreme, Brzezinski era consilier de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter, dacă nu chiar fusese numit secretar de stat al SUA. Despre cartea sa îmi vorbise profesorul Ioan Ceterchi, pe atunci preşedintele Consiliului Legislativ, cu ocazia unui interviu pe care am avut plăcerea să îl realizez cu domnia sa. Mai mult, profesorul Ceterchi a binevoit să îmi împrumute pentru câteva zile cartea, ediţia în limba franceză, aşa încât am putut-o citi în linişte.
În ceea ce îl priveşte, profesorul Valter Roman a fost de o desăvârşită amabilitate, arătându-se bucuros de recenzie. Desigur, nu a ezitat să mă întrebe de unde şi până unde am adus vorba de cartea lui Brzezinski. Într-un final, m-a invitat ca, dacă mă interesează (asta-i bună?!) să vin spre a citi cărţi din biblioteca editurii, mai precis de la aşa numitul „fond documentar”, acolo unde se aflau, sub cheie, titluri de marcă ale literaturii politologice occidentale.
Bucuros nevoie mare, m-am dus să mă laud şefului meu direct, A. I. Zăinescu (Conu’ Alecu), redactor şef adjunct al gazetei. Nici una, nici două, acesta a decretat:
– Vreau urgent un articol de la profesorul Valter Roman!
Drept pentru care, a doua zi, la prima oră, m-am înfiinţat la cabinetul profesorului cu rugămintea să binevoiască etc., etc., etc.
Şi de data asta, profesorul a fost de o desăvârşită amabilitate, avea, chiar, un text abia dactilografiat, dar pe care nu apucase încă să îl recitească. Puteam să ratez o asemenea ocazie? Fireşte că nu! Aşa că m-am oferit să confrunt dactilograma cu manuscrisul, iar după aceea, să îl prezint autorului spre a-i da aprobarea pentru a merge la tipar.
Cum mari probleme de corectură nu au fost, textul era gata în mai puţin de o jumătate de ceas, aşa că, imediat, Conu’ Alecu a decretat:
– Intră „la zi”!
Uşor de zis dar mai greu de făcut, fiindcă între timp, profesorul Valter Roman plecase iar o altă posibilitate de a-l contacta nu aveam la îndemână.
Intreprid nevoie mare, Conu’ Alecu a decis să îi plătim autorului drepturile de autor, conform încadrării 3 C: 331 lei în mână, ceea ce în condiţiile sporului de personalitate însemna fix 331 lei x 3=993 lei!
A doua zi, am dus la cabinetul profesorului câteva exemplare de ziar şi, fireşte, în plic, drepturile de autor.
Nu a trecut prea mult şi m-am trezit cheimat la „tovarăşul profesor”! Dar, de unde până atunci secretara sa era numai zâmbet şi miere, de data asta afişa o mină rău prevestitoare.
– Să ştiţi că este foarte supărat pe dumneavoastră ….
Te cred şi eu! Când am intrat, profesorul era în picioare, cu ziarul deschis şi roşu la faţă.
– Tinere tovarăş, cum ai putut să faci aşa ceva? Tocmai dumneata, căruia ţi-am arătat simpatie şi încredere?
Am dat să bâigui ceva explicaţii, cum că textul era foarte bun, că nu aveam ce modificări să ceară redacţia şi câte şi mai câte…
Pe măsură ce mă pierdeam în scuze şi în justificări, profesorul dădea semne că i-ar mai fi trecut din supărare.
În final, a venit spre mine, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus:
– Citesc în ochii dumnitale că îţi pare rău de ceea ce ai făcut.
Şi a continuat tot pe un ton calm şi cald:
– Îmi promiţi că nu se va mai repeta greşeala asta?
Cum, Doamne iartă-mă, să nu promit? Am promis!
Atunci, Valter Roman a deschis seiful, a scos de-acolo plicul cu bani şi mi l-a întins:
– Asta e munca dumnitale, te rog să iei banii.
Când am ajuns în redacţie, Conu’ Alecu stătea pe jar. Bănuia că a ieşit ceva dandana şi dorea neapărat să afle cum stă treaba. Ca să îl mai fierb niţel, i-am spus cu voce stinsă şi gravă:
– Tovarăşul profesor Valter Roman a refuzat să ia banii. Uitaţi aici plicul cu toţi cei 993 de lei.
– ???
– Da, mi i-a dat înapoi, a spus că asta este munca mea.
Conu’ Alecu a sărit de trei stânjeni în sus:
– Cum adică e munca ta? Dar eu nu exist? Cine a citit textul, cine i-a dat „Bun de tipar” şi l-a trimis la publicare?
După care, cu un gest mai mult decât hotărât, şi-a luat haina din cuier şi… Hanul Prahova a scris pe noi! Iar ca să fie masa bogată, i-am mai cooptat pe Pavel Perfil şi pe alţi băieţi de nădejde…
Am stat, acolo, câteva ceasuri bune până să lichidăm toată suma, fiindcă, deh, 993 de lei nu erau de ici de acolo. Din când în când, Conu’ Alecu mă punea să sun la redacţie şi să repet lozinca:
– Mai întârziem puţin, suntem invitaţii tovarăşului Valter Roman la Hanul Prahova, iar tovarăşul profesor ne mai reţine.
Bineînţeles că niciodată nu i-am povestit profesorului Valter Roman tărăşenia, dar asta este, de-acum, cu totul altceva… »

Ion Lazu: Adio la Casa Monteoru. Amintiri de la cenaclul Labiş, III
(...) Veneau să asiste, să tatoneze atmosfera şi să participe la discuţii membri ai altor cenacluri bucureştene: Dumitran Frunză, din vechea gardă de la “Neculuţă”, dar şi Victoria Dragu şi Ştefan Dimitriu, o pereche de filologi îndrăgostiţi, Dumitru Bălăeţ, activ la discuţii, Florin Costinescu, înalt şi bonom, George Chirilă, un băcăuan care îmi amintea de un desen cu Mateiu Caragiale, vigurosul blond Paul Tutungiu, şi dostoievskianul Dumitru Stancu. Alţi cenaclişti, aceştia itineranţi, reveneau periodic: arhitectul Constantin Abăluţă, filologul vîlcean Doru Moţoc, cunoscut mie de la ansamblul artistic al Universităţii, ploieşteanul Corneliu Şerban, Horia Gane, din echipa de la Ateneu, colegul meu de la recrutare A.I.Zăinescu; dar şi poeţii Ovidiu Genaru, Grişa Gherghei, prietenul de mai tîrziu, enigmaticul Miron Kiropol, liceana blondă Ioana Diaconescu, însoţită de sora ei geamănă şi de bucovineanul Ion Crînguleanu, dar şi seraficul Daniel Turcea; dar şi Dragoş Serafim, iscusitul prozator, apoi Ion Segărceanu şi Bujor Voinea, dar şi poetul nevăzător Grigore Albu-Gral - şi atîţia, atîţia alţii. Dar unde sunt în evocarea mea tinerii de mare succes, despre a căror prestaţie n-am apucat să spun o vorbă: Constanţa Buzea, D. Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu, Valeriu Oişteanu, cel care se plasa lîngă mine, pe ultimul rînd? Am ajuns o dată la cenaclul “Neculuţă”, unde jocurile le făcea acelaşi Păunescu, ţinut pe cît se putea la respect de Rodica Iulian, Ioana Orlea, Tudor Octavian, Mihai Elin, C. Abăluţă, Bădiţă Pandele; iar altă dată la cenaclul centrului universitar (Grigore preoteasa), unde tocmai veniseră nişte poeţi ieşeni, printre care Dan Laurenţiu, pe atunci semnînd Laurenţiu Ciobanu şi întînzînd celor din preajmă, cu nonşalanţă pagini cu poezii olografe.

Fapt este că la un moment dat cenaclul Labiş avea o faimă atît de mare încît atrăgea ca un imens magnet de-a lungul liniilor sale de forţă mai toate energiile creatoare din cîmpul literaturii tinere. A trebuit să înţeleg că nici un tînăr nu se considera lansat cu adevărat, fie că debutase între timp în alte reviste, fie că avea deja un volum tipărit, pînă nu citea în cenaclul Labiş, imaginat ca o poartă de intrare în Cetatea Poeziei. Veneau tineri din licee şi facultăţi, veneau plasticieni, actori precum Mircea Diaconu, subtil prozator; veneau cadre universitare: eminescianul Valeriu Filimon, protocolarul Traian Podgoreanu, enigmaticul slătinean Sandu Vasile şi mulţi alţii, ocazional. Îşi făcu apariţia cîndva şi poetul Teodor Pâcă, obţinînd de la amfitrion permisiunea de a ne recita unul dintre faimoasele sale sonete, pe care însă nu l-a putut duce pînă la capăt, din motivul bahic subînţeles, însă lipsindu-i şi manuscrisul. Cu nasul lui teribil, el însuşi o carte de vizită inconfundabilă, l-am dibuit făcînd figuraţie în diferite filme, prieten de pahar cu actorii şi cu cei din lumea cinematografiei, însă în mai veche rîcă (rima rîcă-Pâcă fiind consacrată de impetuosul Ahoe) cu colegii de generaţie, precum însuşi E.B.
Nu mai ştiu în ce împrejurare a venit la cenaclu Zaharia Stancu în persoană, păstrînd însă pe tot parcursul soaerelei o distanţă securizantă faţă de E.B., cei doi “grei” privindu-se alternativ, cu zîmbete într-o dungă. (Şi venind vorba de Zaharia Stancu, pe atunci preşedinte al Uniunii, - fie că sosise în documentare, fie că fusese invitat insistent, ca să se convingă la faţa locului cu privire la excelenţa poeziei promovată în cenaclu -, mă întreb dacă nu cumva “mişcarea de la cenaclul Labiş şi din revista Luceafărul”, această deschidere benefică a literaturii, era folosită de E.B în scopuri personale. Avea conflicte deschise cu Bogza, cu Jebeleanu, cu Stancu, cu Preda, desigur; acum de la prezidiul cenaclului le dădea junilor toată libertatea (admisă de sus!), neezitînd să se prezinte apoi în biroul Uniunii (cum a şi declarat la un moment dat) cu poeziile lui Păunescu, ale lui Ion Gheorghe, poate şi ale altora, ca să-i pună la punct pe adversari (ceva de genul: “Iată poezia adevărată! Nu Minerii din Maramureş - unul dintre caii de bătaie ai lui E.B. în şedinţele cenaclului fiind Dan Deşliu, care nu se arătase niciodată prin preajmă, însă se pare că existau nişte socoteli de încheiat…; în lături cu voi!”
Printre tineri îşi făceau loc cu timiditate, parcă scuzîndu-se, cîteva persoane mai în vîrstă, poate nu atît de vîrstnice în realitate, ci doar prin comparaţie; se aşezau cuminţi în fotolii şi ascultau cu mare atenţie ce se vorbea, fără a îndrăzni să comenteze în vreun fel, nici măcar în particular, necum în plen. Asta ani la rînd, fără a se putea şti cine erau sau mai exact cine fuseseră, pe vremuri. Probabil nişte foşti, care nu cutezau să ia cuvîntul în public. Un domn în vîrstă, cu hainele roase, cu părul cărunt, lung, apărea mereu cu o imensă servietă, doldora de cărţi, poate şi de manuscrise. Îl bănuiam că vinde pe sub mînă cărţi rare, ediţii princeps, posibil chiar lui E.B., sau altora din redacţie. Să fi fost Crevedia? Sau poate Stelaru, sau alt paria care visase vremuri mai bune dar  fusese dat de-o parte de confraţi mai cinici?
Un venerabil din această categorie, de a cărui figură aş vrea să-mi pot aminti cu mai multă precizie, s-a apropiat de mine într-o seară şi mi-a spus că a văzut în numărul recent apărut al revistei Ateneu două poezii semnate de mine. Am plecat în noapte pe străzi, împreună cu prietenul meu Ion Iovan (revelat mai apoi ca poet şi prozator de mare forţă) şi am umblat din chioşc în chioşc pînă am găsit unul deschis, prin nu ştiu ce minune, spre blocul turn din Piaţa Palatului, procurîndu-mi revista care mă debutase. Erau două poezii scurte: Copaci în toamnă şi Amintindu-mi. Bucurie de nedescris. Şi sentimentul indicibil că sunt tot eu, dar altcineva, abia acum cu adevărat eu însumi. (Stranie investiţie. Scrii o poezie astăzi, oprindu-te sub un copac, pe deal. Ai scris-o, ea există, te-ai identificat cu ea. Fără ca nimeni să ştie, să bănuiască măcar. Tu însă ştii că a survenit o schimbare esenţială…, că ai o comoară la purtător. Şi poezia apare abia după doi ani, după trei ani, sau ca în cazul poeziilor mele, după 15 ani. După 20 de ani. Ce simţi? O decroşare. O sfîşiere. Unde eşti tu, cel adevărat? De ce îmi spuneţi abia acum cine eram eu cu două decenii în urmă!? Cu ce nesperate forţe vei reuşi să asiguri continuitatea fiinţei tale?)
Să mai spun că la o săptămînă-două după acel debut, într-o revistă “de al cărei nume nu vreau să-mi amintesc” au apărut cîteva rînduri, o reacţie critică, nu?: eram acuzat de cosmopolitism, mai precis de influenţe din Ungaretti. Şi se întîmpla să trăim într-o vreme cînd a fi cosmopolit echivala cu a fi duşman al orînduirii…Însă, ca de obicei, conştiinţa critică era trează şi de veghe, vigilentă, de sorginte pură: jdanovisto-răutistă. (Iar poezia incriminată suna astfel, pe cît se poate de simplu: “Ultima umbră / sunt frunzele înseşi. / Ultimul soare / e golul din ramuri.”. Să nu-mi spuneţi că nu vedeţi aici pericolul! (Din Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007).

Biografie Ştefan Goanţă : «  1956: În urma unui sever examen de admitere, ajunge student la Facultatea de Filologie a Universităţii„C.I.Parhon” din Bucureşti. Studiază cursuri ale lui G. Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Alexandru Graur. Are ca profesori pe Mihai Pop, Jacques Byck, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Vera Călin, Silviu Iosifescu. Printre colegii săi, se numără: Ion Băieşu, Constantin Stănescu, Mircea Martin, Tudor Negoiţă, A. I. Zăinescu. »Adrian Majuru:  Umilinţa asumată are un preţ: marile avantaje ale titlurilor oficiale. Sub masca aparentei constrângeri plânse de unii astăzi, în realitate încasările erau uriaşe. Nimic nu era gratis. Erau şi sume care urcau până la zece salarii per articol pentru liderii consacraţi precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, A. Toma, Mihai Beniuc şi mulţi alţii. Iată câteva texte ale umilinţei asumat. “ Studentul A.I. Zăinescu, devenit apoi un obedient critic literar: „(...) Lenin!... Cu Lenin încep şi te cânt:/ Eşti ochii lui limpezi, aprinşi şi vioi/ Eşti dragostea lui pentru noi şi oricând/ Eşti Lenin trăind printre noi!" (A.I. Zăinescu, „Cânt", volumul „Slavă Partidului", Bucureşti, 1960).”

Bebe Ravescu: “Sa tot fi fost prin 1974… Un redactor al Scanteii tineretului fusese parat redactorului-sef ca, in timpul unei documentari, se dedulcise la niscai „baute“ si, cum Congresul al XI-lea tocmai ce adoptase Codul eticii si echitatii socialiste (al „eticii si echitatiei socialiste“, cum il botezase raposatul A.I. Zainescu), mai marele gazetei, tovaras just si principial, a tinut sa ii faca o critica justa!”

Bibliografie Dan Mihai GOIA- compozitor, dirijor şi profesor - (n. 10.08.1952 Cluj ) « FRUMOASĂ EŞTI ŢARA MEA » (1987), cor mixt, versuri de A. I. Zăinescu.

Florin-Răzvan MIHAI, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului
Academia Română. Jurnalul zilei: 20 februarie 1989: “Revoluţia agrară” era tema ultimului “documentar-artistic” “Sub semnul marilor împliniri”, regizat de Al. G. Croitoru după scenariul lui A. I. Zăinescu. Lansat la “ceas aniversar” (împlinirea a 40 de ani de colectivizare în România!), filmul relua istoria “transformării agriculturii socialiste”

“Membrii Cenaclului „Ioan Tecşa” şi-au dat întâlnire, marţi, 19, octombrie, la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională al Primăriei Sectorului 2, la o nouă discuţie având în centru literatura de calitate.
Membrii cenaclului sunt în majoritate membrii ai Uniunii Scriitorilor cu cărţi publicate care au organizat de-a lungul timpului activităţi cultural-artistice, seri de poezie şi muzică, piese de teatru etc.
Programul evenimentului a cuprins mai multe momente:
Discutarea calendarului cultural al lunii octombrie, o succintă prezentare a principalelor evenimente petrecute în această lună, precum şi a personalităţilor născute sau trecute în eternitate – a prezentat prof. Necşoiu Floarea
„Pe treptele timpului” - prezentarea antologiei scriitorului Ion C. Ştefan, de către preşedintele cenaclului Geo Călugăru. Carte apărută la Editura Academiei Internaţionale Orient – Occident în 2010.
Lectura celor mai reprezentative poezii de către actriţa Doina Ghiţescu şi autor.
Recitarea de către membrii cenaclului a poeziilor proprii.
Cenaclul literar "Ioan Tecşa"s-a numit iniţial "Nicolae Bălcescu", dar i-a preluat ulterior numele celui care a condus, în anii 90, Grupul de Presă al Ministerului de Interne. Colonelul Ioan Tecşa a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, director al revistei “Pentru Patrie”, a publicat 15 cărţi de proză, publicistică şi poezie.
De la început, Cenaclul a fost gândit ca o veriga spirituala în cadrul Casei de Cultura a Ministerului de Interne, a cărui menire a constituit-o descoperirea şi promovarea talentelor din domeniul literaturii. Prin acest cenaclu au trecut multe valori, unele cu un traseu scriitoricesc de excepţie: Haralamb Zinca, Eugen Teodoru, Constantin Nisipeanu, Petre Hladchi-Bucovineanu, Teodor Rapan, Elis Râpeanu şi altii.
Scopul său primordial nu s-a schimbat, acela de a descoperi talente şi a oferi posibilitatea de dezvoltare acelora care, prin scrisul lor, dovedesc vocaţie literară. Aceasta menire a fost împlinită datorita seriozităţii cu care s-a lucrat la întâlnirile de lucru ale cenaclului.
După înfiinţare, au contribuit la menţinerea unei stachete ridicate a valorii cenaclului, prin lecturi si discutii, scriitori formati ca: Platon Pardau, Ion Tugui, A.I. Zainescu, Rodica Ojog-Brasoveanu, Ioan Alexandru, etc. Marţi, 19 octombrie, gazda întâlnirii a fost domnul Gheorghe Călugăru, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti « 
Nicolae Havriliuc, Portrete în mişcare: Scriind şi publicând Portrete în peniţă (Bucureşti, Rawexcoms, 2009), Florentin Popescu depune mărturie pentru lumea prin care a trecut în devenirile sale literare, evocând personalităţi din literatura şi cultura românească de la care, sincer şi modest, a avut întotdeauna câte ceva de învăţat. Aşa cum se ştie, portretul este o descriere de particularităţi fizice şi morale ale unor fiinţe reale şi imaginare. În cazul portretului lui Florentin Popescu, fiinţele poartă marca realităţii şi, de aceea, textele evocatoare sunt legate între ele printr-un topos dat de sintagmele cred că l-am cunoscut,când l-am cunoscut, aşa l-am cunoscut, l-am cunoscut târziu etc. Toposul plasează personajul într-un decor de simţire şi de gândire (frecvent fiind Bucureştii deschis mai tuturor experienţelor şi experimentelor literare cu sedii de ziare şi reviste, edituri, cofetării, cafenele, cenacluri, muzee etc.) unde întâlnirea cu ochiul observator, selectiv şi subiectiv al autorului declanşează conexiunea privirilor, schimbul de replici, gesturi, confesiuni, prilejuind cunoaşterea şi fixarea interlocutorului în portrete sugestive şi pline de mişcare. Alteori portretizarea începe cu aşezarea personajului într-un preexistent de configurare prin anecdotă. Un loc aparte îl ocupă în lucrare personalizările companionilor veniţi din matricea buzoiană, congeneri autorului: Radu Cârneci, Ion Gheorghe, Mircea Ichim, Gh. Ciobanu, Alex. Oproescu, Bucur Chiriac, Passionaria Stoicescu,, Gh. Istrate, A.I. Zăinescu.”

Tinerii, de A. I. Zainescu :
“Tinerii: ca o nedezmintita izbanda a lumii, ca o posibilitate a ei, in contiuu, realitate complexa, dinamica, un amplu resort intim si social. Tarm oceanic pe care dragoste il poate schimba repede in impietrite furtuni:tinerii. O evidenta indelung constanta, aproximativa, alteori prin reflexe. In fiecare epoca, fiecare generatie, in sirul lung, neantreruptal generatiilor, in fiecare secol, in decenii, in ani, in zile , in lucruri, in fagaduinte, in indepartari, in apropiere si sperante, in mii si mii de consecinte, in mii de imprejurari auzi: tinerii!…” (continuarea in prefata cartii Tinerii, de A. I. Zainescu)

Noi - poem de A.I. Zainescu
 
I
Noi nu ne-am imbolnavit niciodata de destin,
N-am construit subteran in istorie,
Dar daca memoria cateodata nu este decat un cimitir,
Si daca soarele uneori nu rasare decat din memorie,
 
Atunci, fie: lumina despre care ma-nalt si vorbesc
Si care nu este decat sunetul insusi al tarii,
Pentru ca tara, un pod de vocale fiind,
Este si o incuviintare a marii,
 
Viata – care pana in zilele mele-a trecut
Si pe la Sarmisegetuza in lume,
Si pe la Rovine, la Podul Inalt,
Si-a repetat drumul apoi al unei columne;
 
II
Lumina si viata, adica: tot doua-ncercate perechi,
Pentru ca intr-amandoua-am visat, m-am lasat dulce,
Si pentru ca in loc de palate-aveam cantece vechi,
Si pentru ca la vedere-am trait si durere si fulger,
 
Templele noastre fiindca si triste, si mari,
Niste fluiere sunt, din care cresc munti,
Si fiindca stim, n-am putut sa stim gustu-amar
Al pietrelor care si cu sange-i amestecat si cu frunti;
 
III
Lacrimile – fiindca pe ele-am calcat ca pe-un rug,
Caii nostri fiindca-au pascut doar in tara,
Si fiindca n-am plans, am mers mai degraba la plug,
Pentru ca pluguri si-n tample ne ara,
 
Si pentru ca-n noi se zbat vai, ne culegem fierbinti,
Prin parintii fiindca totul se-asaza,
Si fiindca suntem, n-am murit in parinti,
Si fiindca si morti tot am tine-o de-o raza,
 
IV
Atunci fie: din memorie daca
Am vorbi si tot nu ne-ar fi, nu ni-e lumea saraca,
Suntem aici, n-am plecat
Nicaieri si-am desprins graiul cel mai curat.
 
Din memorie daca-am iubi si pe plai
Tot ar rasari un nor viu cu chip proaspat de grai.
Noi nu ne-am imbolnavit de destin, n-am cerut
De la nimeni nimic si-am stat scut.

S-a deschis un mugur
 
S-a deschis un mugur,
Mugur-mugurel,
Vai, cat e de lucru
Si ce cald in el!
 
Parc-ar fi o casa
Cu cerdac si ram,
Leagana si-apasa
Numai ochi la geam
 
Niste nori cu-albine
Roiuri cat un pod,
Si-o furnica-n fine,
Care misca tot.
 
Umbla ca pe sfere
Moi de licurici,
Zice ca de miere
Parte-au doar cei mici.

Întâia zi de iarnă
Se întretaie rîuri şi poteci,Pe-acoperiş, sub clopote de frunze,Pe sub şoproane păsările-s reciŞi stau cu ciocu-n aripă, ascunse.

Volumul « E un copac frumos pamântul ţării »