Dir, fericirile

Dumitru Istrate Ruşeţeanu

FERICIRILE

                                după Dumitru

                                                                                      

Tehnoredactare: Adriana Drăghici şi Nicolae Tudor
Redactor: Nicolae Tudor

NEBUNIE DIVINĂ

omul şi mărul -
fraţi de putreziciune.
când viermele-i fericit,
nu-i pasă lui Dumnezeu,
de un poet deprimat.
răneşte-i păsării o aripă
şi ai lăsat-o fără de Dumnezeu,
ia-mi coala de scris de pe masă
şi m-ai lăsat fără de Dumnezeu.
ce nebunie divină:
mi-a dat un capăt de aţă,
numit viaţă,
şi pretinde s-o întind ca pe
un zgârci,
de la inima mea
la a Lui.
 

POEM

încă nu m-am plictisit să fiu om
şi puţin din toate.
vai de cel ce-şi refuză singurătatea
şi de florile care,
simţind nevoia să iubească,
nu se preaschimbă-n femei.
 

SUNT INDIFERENT

un fluture mi s-a aşezat pe buze
crezând
că-i Sfânta Cumenicătură
a acestei primăveri.
l-am înghiţit -
cât sunt materie, nu mă tem
în ce altceva ar putea
să mă prefacă.
 

UN SINGUR PAS

dimineaţa desfac braţele
ca pe coperţile unei cărţi.
cât pot cuprinde cu ele
atât mi-e lumea.
’’mă pot naşte?’’ întreabă fiul meu
din intermundii.
nu i-am găsit nici femeia
care să-l nască, nici masca.
de la a mea naştere n-am mai făcut
decât un singur pas
şi m-am oprit:
n-am mai vrut să învăţ a muri.
 
 

VOIAM SĂ FIU STĂPÂN

să aibă poezia, pentru spirit,
dulceaţa femeii în braţele bărbatului-
să nu poţi muri de dor de lumea aceasta.
eu, care, atât cât ciripeşte o vrăbiuţă,
iubesc,
cât sare un peşte din apă
să ia o gură de aer,
trăiesc.
mi-ar fi plăcut să fiu stăpân
peste un muşuroi de furnici
înfometate să se năpustească
asupra vieţii mele
când mă va îngrozi durerea
şi părerea de rău
să mă mint
că unul din gândurile mele
a fost un început de Dumnezeu.
 

DEZILUZIE

Dumnezeu poate orice cu materia care sunt,
singură iubirea e nevoit
să mi-o cerşească.
cu câtă neruşinare visam şi speram,
ce invulnerabil îmi părea universul,
când, colo, capătul firului
de care să trag şi să-l deşir
se afla în mine!
aplecat prea mult peste pervaz,
oare mă va salva cineva strigând
“te iubesc”?
sub fereastră doar nebunul oraşului
aşteaptă cu emoţie
să-mi prindă sufletul şi să-l pună
în cutia lui cu greieri.
 
 

DOAR O SCHIŢĂ DIN CREION

mare-i tristeţea de a fi
mai mult decât o frunză
şi mai puţin decât un zeu.
îmi risipesc viaţa de parcă
aş fi găsit formula chimică
a timpului.

a venit primăvara,
dar rolul meu nu se schimbă.
acelaşi decor: patul, cărţile,
coala de scris…
mă privesc în oglindă şi zic:
nu pot fi eu,
dacă nu-mi zăresc gândurile!

visele sau dorul.
nu surprind măcar o umbră
din suflet,

doar o schiţă din creion
pe un fond de lumină.
 

CINE

să mă iubească şi pe mine,
cine mai are loc pentru străini
în singurătatea lui cea de taină?

asemenea martirului ţintuit
pe idee de cruce,
mă apăr cu mâinile de steaua
care vrea să intre în inimă
şi să facă
explozie.
 

BOCET

cine, furându-ţi sufletul,
şi-a uitat zâmbetul pe buzele tale?

parcă eşti ulciorul cu frumuseţe,
scăpat din mână.
furnicile ţi-au cărat umbra
la muşuroi.
cum nu se lipeşte apa de vidră,
aşa nu se mai anină lumina
de ochii tăi.

cine ţi-a pus sub pernă
cheia de la poartă,
ce se deschide spre altă lume?
 

O PRESUPUNERE

ah, trupul meu trecător,
acolo, în pântec,
chiar moartea l-o fi auzit.
altfel cum ştie ea, mai târziu,
de care capăt al firului
să tragă
şi să-l deşire?
 

ÎNDEMNÂNDU-I PE ALŢII

bucură-te că eşti om
şi nu oricare din aceste pietre,
fii fericit că deasupra creştetului
ai şi astăzi un petec de cer
şi nu un capăt de frânghie,
trăieşte-ţi drama de zi cu zi,
ca un mare actor!

când ţi se schimbă rolul,
fii mulţumit
că multe din seminţele purtate de vânt
vor încolţi şi-n ţărâna
care vei fi!
 

MAREA ÎNDOIALĂ

piatră, piatră de ce eşti piatră,
am crezut în adevăratul
Dumnezeu
şi mi-a dăruit veşnicia!

fluture, fluture de ce eşti fluture,
vierme am fost.
crezând  în zbor
mi s-au dat aripi să-l încerc!

omule-omule, de ce ai rămas
tot om?!
 

SUFLETUL VREA, DAR...

arătatu-mi-s-a, în albul colii de scris,
Dumnezeu – Cal Alb
care nu ştie ce-i frâul.

aş urca la cer,
dar nu se poate
de la masa de scris.
 

ÎN AFARA TIMPULUI

nu te mai văd.
ce pleoapă a căzut peste tine,
acum,
când am ieşit în
afara acestei secunde
şi mă cred invulnerabil?
 
 

SCURT FAPT DIVERS

a fost odată un om atât de singur
încât ar fi putut primi
Premiul Nobel pentru singurătate.
întorcându-se într-o zi din oraş
şi-a găsit casa
preschimbată într-un măr.
flămând fiind, a mâncat mărul

şi-am rămas mai singur.
 
 

IUBEŞTE

iubeşte orice bulgăr de pământ -
nu ştii în care
îţi vor săpa mormântul.

iubeşte pasărea aflată în zbor,
vei căuta sub aripile ei
ocrotire.
 
 

AL NAIBII DE FERICIT

un bulgăre de zăpadă mi-e viaţa -
această libertate
de-a suferi, de-a te risipi,
de-a fi nod marinăresc
pe un fir cu un singur capăt.

iubesc
şi sunt fericit, ca albina
ce-şi construieşte faguri
pe întuneric.
 

DUMNEZEU CÂNTĂ LA FLAUT

Dumnezeu cântă la flaut.
firul de cântec se prelinge pe pământ,
ca sângele dintr-o venă deschisă.
înconjoară clipa,
gândurile,
universul.

cel ce în viaţă se zbate, ca într-o capcană,
îşi îmbrânceşte sufletul în vâltoarea
cântecului,
pentru purificare.
 
cântecul de flaut mă înviorează,
mă hrăneşte cu El. devin puternic.
inima mi se descătuşează de dorinţe-
cele dure cad în ţărână,
în locul lor dau altele colţ,
firave, dar străine de murdăria lumească.

de-acum, printre ele, se strecoară
îngerul.
 
 

LUMEA, ACRITURA MEA

omul care simte că vine spre el sfârşitul
are o poftă nebună de a mânca
un fruct anume.
deşi mi-e acră, eu poftesc
lumea.
dimineaţa mă trezesc cu ea peste mine,
deşi am fost la câţiva paşi departe de ea,
departe de ea şi
de legile ei.
unde să mă mai ascund?
simt cum mă adulmecă din toate direcţiile
cu tentacule sălbatice şi invizibile,
mă alintă, îmi îngroaşă ridurile,
scobeşte sub ele după te miri ce dorinţă
ascunsă acolo, cândva.
îmi sterge de la gură firimiturile
de fericire zilnică. Încă n-am prins rădăcini în pustiul lumii, sunt asemenea unui mărăcine -
nu doar vântul, ci şi trecerea timpului
mă mişcă dintr-un loc în altul.
ziua am senzaţia că seacă viaţa din mine,
prinde miros puturos de mlaştină.
noaptea aştept să fiu prins
într-un cristal de timp.
sunt ca nisipul clepsidrei - aştept să mă scurg.
ultimul fir.

PRIETENIE

demult nu mai dormisem sub cerul liber
cu sufletul capăt.
 
privesc stelele ca pe nişte obiecte oarecare
şi mă întreb de ce cred oamenii
că deasupra pământului stau îngerii,
ca la o fereastră, şi privesc.
 
simt peste faţă răsuflarea unui câine al nimănui,
l-aş lovi, dar mi-e teamă să nu-mi vorbească.
 
de-ai şti tu prin câte am trecut azi!
i-am zis cuprinzându-i gâtul cu braţul.
parcă am fi fost doi prieteni buni,
dintr-o altă lume,
ajunsi, pe pământ, fiecare cu câte-o povară
umilitoare.
 
eu - cu păcatul de a înfrunta viaţa,
animalul - aşteptând o poruncă
sau o ocară
(mângâierea lui de fiecare zi.)
 
 

VOI RĂTĂCI

sunt sigur că nu voi muri niciodată -
cum să încapă viaţa mea într-un sac?
în locul morţii, să-mi fie unsă clipa
cu puţină dulceaţă de stele!
 
prin rugăciune, şi piatra poate fi împodobită
cu aripi.
 
acolo unde se sfârşeşte Calea Lactee,
Dumnezeu ţine soarele pe genunchi
şi-l mângâie.
ceea ce urmează să se întâmple în lume,
pentru El, e ca şi cum s-ar fi întâmplat.
 
am căutat noroiul şi-l am din plin.
când voi avea nevoie de o rază de lumină
necreată,
voi pleca prin cosmos în căutarea ei.
 

ŞI EU SUNT POET

lucrez numai la lumina
ochilor -
să nu văd, în splendoarea ei,
goliciunea poeziei
care se înfiripă.

mi-e teamă că sufletul meu
ar pofti.
de-o fi să mor,
legaţi caii la sufletul meu,
daţi-le bice,
să se tot… ducă…
 
 
 

STARE

parcă am fost născut
cu o cruce vie înfiptă-n
suflet -
pătrunde ca sfredelul,
strat după strat.

în urma ei, fixează
vena
cei ce cred că Dumnezeul meu
e în stare lichidă.
 
 

PE BUNE!

patria mea încă nu a legiferat
“Iadul”,
deşi conştiinţa îi e
circumscrisă.

în celulă,
embrionii de monştri
au atins cota de avarie!
 
 

MEA CULPA

oricât mi-aş ţine creierul
pe centrifuga colii de scris,
nu se adună materia
primă
pentru confectionat
poeme halucinogene.

doar putregaiul vieţii
 
 

OBRĂZNICIE

ce-mi place, Doamne,
să-Ţi smulg
îngerii din barbă,
să concentrez cu lupa,
asupra Ta,
suferinţa umană,

să Te curăţ de cer
înainte de a-Ţi da drumul în
fiertura
vieţii mele!
 
 
 

RUGĂ PĂCĂTOASĂ

Doamne al acestei
dureri de cap (pe cale de a deveni ţelul
vieţii mele -
al literaturii române,
care, în timpul ciclului,
emite texte cancerigene-),
despică un pic cu unghia –

scapă cine poate!
 
 

DE LEGAT

rup cu dinţii din viaţă
şi arunc în canal,
scot din uterul femeii
avortonul -
pentru a-l pune
în sticla de vodcă
(dă gust!)
 
în haosul vieţii
Dumnezeu încă-i bine -
ajută nebuniei mele,
să nu crape de fericire
şi să-şi piardă puiul.
 
 

DILEMĂ

libertatea e chistul
de pe conştiinţa mea.

dacă-l extirp -
va fi
aruncat în crematoriu.

lăsat în emisie –
emite infecţie.
 
 

TABIETURI

o, ce suflet aspru ai!
ca o perie de sârmă,
te curăţă şi sub unghie.

al meu are trăsături
de femeie mondenă -
se jumuleşte toată ziua
de păcate
şi probează o piele de drac!
 
 

TRANSFER

când m-au născut,
Dumnezeu murise.
L-au dus la groapă
în placenta mea.

când am murit,
învia.
m-au înfăşat în giulgiul
Lui.
 
 
 
 

REFUZ

timpul împinge din urmă
căruciorul în care
Dumnezeu-copil
modelează din plastilină
atomul,
Îşi descarcă în el exploziile
de nervi,
Îl trece prin căldura umană-
să obţină condens-,
în vreme ce
nenăscuţii de noi
refuzăm logica învierii
înainte de a fi prinşi
cu moartea sub giulgiu.
 
 

ZÂMBIŢI, VĂ ROG!

undeva, în univers,
femeile cresc în copaci.
scuturi ramul şi-ţi
pică în braţe.

altundeva, fac parte
din anatomia bărbatului.
apasă o tastă, se dedublează
şi intră amândoi
sub aşternut.
 
 

POET

sunt poet,

pot da flacăra
vieţii
mai mare, mai mică.
în fiecare zi alăptez
mormântul
şi-l vaccinez
împotriva virusului
care învie morţii
cu toxinele sale.
 

NU-I DE GLUMIT

poeziile au început să-mi
care din suflet
la “Casa de copii”,
îmi interzic să mai dăruiesc abecedare
avortonilor din canal
ori să rod călcâiul
vulnerabil
al lui Dumnezeu -
pentru a demonstra
că poartă ciorap
antiglonţ.
 
 

IRONICĂ (I)

nu ştiu cum arată Raiul
pe dinăuntru.

dacă, şi aici,
limbile în circulaţie
au mâncărime

iar pruncii, aduşi
cu dispensă de vârstă,
sunt hrăniţi cu lacrimile
mamelor care-i
plâng.
 
 
 
 

IRONICĂ (II)

şi Dumnezeu e puţin nebun -
umblă prin mintea noastră
cu raiul în băţ
(cum merge ţiganul la bâlci
cu papagalul şi
dă cu oiştea-n gard
când atomul din ham
face gaze)
şi fuge de se descarcă
într-o viaţă de om.
 

FERICIRI

fericiţi făcătorii de pace-
a lor va fi într-o zi
pâinea,
sarea şi 
cuţitul!

fericiţi cei a căror conştiinţă
n-are schelet.
la nevoie poate fi făcută
ghemotoc, înghiţită
apoi recuperată.
 
fericiţi cei care
urinează iubire pentru aproapele,
numai contra vântului,
fără a-şi murdări pielea
de drac,
în care se lăfăie.
 

SINGURA SOLUŢIE

vino şi vezi cum scheletul meu
a început să se topească
odată cu încălzirea globală.

îmi menţin poziţia,
bipedă,
doar atârnând în cârligul
unei macarale.
 

FIORUL TELURIC

creierul meu n-are nicio
prietenă,
tot timpul face, în jur, valuri
de materie cenuşie.
sar copiii într-un picior
pe ele.

mi-l imaginez plângând
că i s-a rupt elasticul -
privirea în direct a lui Dumnezeu
îl poate prăji.
 

EVRIKA!

patriei noastre iubitoare
îi cădem bine la lingurică,
aşa îndopaţi cu E-uri, sare
şi grăsimi!
ne cufundăm în prezentul ei,
călduţ
ca apa de făcut clismă.
într-o zi vom striga: evrika!

am descoperit care bulă din
libertatea noastră trebuie dislocată
pentru ca o nouă utopie
să-i ia locul.
 

UNDĂ VERDE

mamă, care-ţi croieşti pruncii
având ca model
propria ta amprentă
înainte de a da cheag
cu sângele tău
celulei divine -
pentru a obţine lichid amniotic-,
apasă-ţi pulsul, ca pe o tastă!
dacă nu, se produce un tsunami,
un război mondial
sau o
epidemie de gânduri
contaminate cu boala vacii nebune.

e semn de undă verde!
 

O, ELI, ELI…

Dumnezeul meu, de ce mă părăseşti
tocmai acum
când coaliţia internaţională
m-a dat jos de pe cruce?

m-a reanimat
şi, în vreme ce-şi face spălături
cu sângele meu,
cercetează
dacă piroanele în care am fost
ţintuit
vor face, mai târziu, minuni.

pentru a putea fi fabricate
în serie.
 

STARE DE AVARIE

vieţii mele i-a scăzut substanţa
divină
sub zero.
scoate profit din orice coşmar.

se poartă ca o ficţiune
funcţionează pe pilot automat,
indiferenta, când stau
cu golul lăuntric la vedere,
să mi se arunce
pastile care absorb
vidul.
 

 
 
SENINĂTATE

vine moartea. ei, şi?
doar n-oi pune-o la jug!
nu refuz conexiunile
în afara firii.

sunt tot timpul
punctul în care,
dacă nimereşti cu atomul,
prefaci în ţăndări
universul!
 

ÎMI DĂ EMOŢII

sufletul meu are o acreală,
nu-şi trosneşte fălcile,
nu se întinde, ca pisica,
tace când îl pun
la radiografie,
să-i văd sunetul de fond.

tace de parcă s-ar afla-n
groapă,
nu printre cei vii.
 

MĂ TOT ROG

ajută, Doamne, nebuniei mele,
că din a Ta am aranjat
un colţ de Rai,
de unde dirijez formaţia
de stele căzătoare.

fă-mă să înţeleg cum reuşesc
să desfac nodurile de pe
linia vieţii
şi să rămân viu şi
nevătămat!

CE TE MINT!

o cutie cu surprize e poemul meu!
ce te mint!
cine ştie ce kamikadze va sări din el,
ce limbă de foc te va linge pe obraz?

de ce stai cu spatele la
gândurile mele?

FERICITO!

ţi se vede prin pântec embrionul.
are solzii argintii, aripioare.
printre cromozomii ce au alergat prin tunelul timpului,
spre uterul tău,
s-o fi rătăcit peştişorul de aur
sau o stea căzătoare…

EXAGERAT DE FERICIT

ce-mi place, Doamne,
mirosul Tău de condiment
pus în lacrima celui
ce se hrăneşte doar cu ce dă
pe-afară
prezentul!

gustoasă mai e bunătatea Ta
unsă cu unt
în aceste vremuri grele când
mi-am împăiat stomacul,
mi-am scurtat intestinul,
să-l pot hrăni zilnic doar cu o mărgică.

ce fericire când îngerul îmi vâră între dinţi capătul furtunului prin care sufletul să mi se scurgă ca orice lichid rezidual!

PROŞTILOR!

acest poet vrea să vă schimbe o bujie
pentru ca sunteţi prea normali –
oile blânde ale societăţii!

el e singura canalie în furnicar.
se aşează la masa de scris
şi produce
apocalipsa după istoria lumii recente.
în vreme ce voi staţi cuminţi,
pe oliţă,
visând la clipa când fiecare oscior din
scheletul vostru va fi
radiat,
parfumat,
aşezat în cutie,
ca sfinte moaşte.

SILĂ DE TOT ŞI DE TOATE

ne miroase sângele a cafea dată în foc.

istoria, prezentul, paradisul
put ca nişte găoaze.

îţi săruţi iubita parcă ai atinge
cu buzele o pereche de
şosete murdare.

cuvintele poemului meu, conectate la prizele zidului chinezesc, au şi început să miroasă a realitate clocită. deşi,
vă jur,
n-am deşertat pe coala de scris  
burduhanul niciunui animal
exotic.

VICLENIE

a venit moartea şi mi-a zis:
gata, Dumitre, mergem cu prima cometă.

şezi liniştită, cucoană.
vâr firul Ariadnei în ac şi-apoi…
tot ne-om duce!

NEÎMPLINIRE

n-am reuşit să-l conving
cu poezia
pe Dumnezeu.
parcă aş fi trăit într-o vitrină,
m-a despărţit de El doar geamul.

microfonul la care,
altădătă îmi asculta tăcerile,
nu mai există.

M-AM SĂTURAT!

stau mai mult în braţele
singurătăţii decât ale femeii. i-acopăr
goliciunea cu palmele,
mă rog de Dumnezeu să-i umfle sânii,
să-i îngroaşe pulpele,
să-i pună în perfuzor adrenalină.

viaţa mea îşi consumă
în tihnă
iluziile,
se înfăşoară şi se desfăşoară pe osia lumii
ferindu-se de nemurire,
ca de o vietate veninoasă.

DAU TOŢI BUZNA

dinspre patrie vine,
tot mai des, miros jegos de
câine, că îţi vine să latri şi
să înfigi dinţii în sticla cu ţuică.

trece pe lângă tine hingherul
şi-ţi bate apropoul.
greu îl convingi că eşti om şi nu javră.

vine la tine groparul să afle care viaţă
ţi-a fost ultima oară mormânt şi de ce-ţi porţi oasele într-o piele de lux.

primim fericire după pofta fierii
noastre.

APEX

patria ne construieşte viitorul
pe baloane de săpun.

parcă ne mulgem viaţa din sânul flasc al unei babe.
trecem unul prin altul,
ca nişte stafii.
alergăm spre pântecul din univers,
să ne înghesuie pe toţi
în acelaşi
trup.

ALPINISM

stau deasupra unei femei,
ca pe vârful Mont Blanc.

aş tot urca!

nu-i uşor să escaladezi o femeie,
s-o prinzi cu un şurub de viaţa ta,
apoi s-aştepţi până ce viermele de invizibil urzeşte gogoaşa în care veţi sta contopiţi,
puşi
la
putreziciune.

REFUZ

Dumnezeu scuipă pe sufletul nostru,
să obţină condens.
umblă desculţ prin mizeria lumii,
lucrează ca salahor la reconstrucţia
Turnului Babel,
soarbe cu paiul din rană glonţul prefăcut de sânge în  coca-cola. în vreme ce noi,
păcătoşii,
refuzăm logica învierii, înainte de a fi prinşi cu moartea sub giulgiu.

MAI AŞTEPTĂM

mi s-au înecat iluziile.
la viaţa mea doar cuvintele trag.

coala de scris pe care îmi şterg creierul,
de sudoare,
mi-a fost acoperită cu smoală.

în rest e şi mai bine!
bacteria
care ar face bunăstarea să crească
încă nu a fost extrasă
din rahat.

CONFESIUNE

ce să fac şi eu, Doamne:
cum încă nu e vremea,
reiau jocul cu puţa-n ţărână -
pe coala de scris nu mai ajunge,
e bună de pus la presat într-o carte.

mi-e tot mai greu să trăiesc din singura viaţă,
la care nu-mi mai adaugi o cutie de bere, un crenvuşti, ceva…
nu-mi îmbrânceşti în braţe femei tinere…

dimineaţa găsesc în bocanci
gumă de şters
păcatele.

BUCURĂ-TE!

toate poemele mele sunt pungi cu venin.
nu-mi tot întoarce gândul pe dos, să-Ţi
pice în palmă
sămânţa lui. 

mă ispiteşti prea mult cu bunătatea.

să nu mi se-aplece!

METEAHNĂ

suntem infestaţi cu bacilul răbdării.
chiuim când ni se înfige sula în coaste.
scoatem  glonţul din rană,
îi dăm să bea, să mănânce.

arma ce l-a fătat ne devine amantă.
acceptăm să ne târâm spre viitor.
dăm cu lac foamea,
mizeria,
voma.

stăm pe coadă în faţa icoanei
şi cerşim, vii fiind,
învierea.

SUB VREMURI

daţi-mi voie să mor,
am supt prea mult ţâţa planetei.

pe gura mea prezentul se screme,
nu-i ies decît fanteziile.

cât despre viitor: fie-i ţărâna uşoară!

AM ŞI EU PRETENŢII

mi-e greţă de baba născută din spuma mării
şi de aproapele care-mi unge clipa cu iubirea-i băloasă.

nu accept să mi se vorbească
despre libertate, în groapa comună,
să mi se spună poveşti de dragoste
la gura
crematoriului.

DECIZIE

mama m-ar naşte,
însă mie
îmi place să fiu nelumesc.

refuz să îmbrac placenta
ca pe o camaşă de lux.

mai bine vierme-n cireaşă.

INEVITABILUL

ai început
dintr-o dată
să putrezeşti
în braţele
mele.

sarea trupului tău,
bucatele vieţii mele,
nu mai au gust.

Dumnezeu mi-e acru.

cad în invizibil.

FOAME

cuvinte, grase ca nişte pui de carne,
aţâţă foamea colii de scris,
căreia a început să-i crească piele
şi un maţ unde îndeasă,
pe nemestecate,
viaţa mea.

o macerează,
elimină tinctura
în aceste recipiente numite
poeme.

N-AM CE

ce să-i ofer cerşetorului, care, la colţ de stradă, îmi întinde o coală de scris,
să mă descarc de
suflet
pe ea - pentru a vedea câte linii de univers se poate scufunda.

ÎNGRIJORARE

timpul s-a zbârcit şi e mult mai grăbit.
în cameră cresc cărţile şi viruşii,
cât dovlecii.
oricine îmi trece pragul
(particulă sau idee), capătă, vizibil, proporţii.

când ies afară parcă s-ar dezintegra!

îi prind cu penseta,
îi caut cu lupa…

TE IUBESC

ca pe plapoma
de cearşaful căreia
trag cu dinţii,
să producă puţină
căldură umană. 

te iubesc,
ca pe fundul unei femei,
care, în timpul mersului,
se strânge
şi se desface
precum burduful unui acordeon.

MAMĂ,

ar cam fi vremea să mă naşti.
trage-mă cu dinţii în afara ta -
au început să mişune,
prin placentă, gângăniile. altfel
n-am să-mi mai găsesc un job,
mă vor pune în depozit pentru
civilizaţia următoare!

FLOARE FATALĂ

în grădina cunoaşterii
am ştiut cultiva
un singur
fir
al vieţii.

va face în vârf
floarea
care mă va  ucide
cu parfumul ei.

S.O.S.

nu-l mai naşte pe Abel,
e căutat de Cain
să-l tranşeze pe altarul iubirii.

pentru ca bunul Dumnezeu
să dea
colţ nou
în
pomul artificial al cunoaşterii.

ÎN FAŢA CUI?

toate lucrurile sunt ca nişte schelete
triste,
murdare,
cu viermi sub pleoape. 

de tragi cerul mai aproape de tine, te îneacă duhoarea de stele.

nu mai ştii în faţa cui să-ţi reciţi poemele
înainte de culcare. până şi din sângele meu vine un miros de lebădă.
uneori cred că, în loc de apă, curge viaţă la robinet.
pun gura, beau până când sângele sare de pe inimă
ca o curea de transmisie.

ALERG, ALERG…

îmi place să cred că drumul
de sub tălpile mele
e o Cale Lactee
pe care alerg lăsând în urmă
o dâră de fum,
un pic de iubire,
o iluzie.

alerg,
alerg,
ori sunt tras cu putere,
ca un fir de praf
de gura unui aspirator.

CÂTE O PERLĂ

n-ai cum pune în ramă ziua de azi.

singurele cuie cu care poţi ţintui realitatea
sunt cuvintele.

blestemat eşti să umbli pe străzi
cu umbra de zgardă,
fără să te poţi volatiliza
în faţa puştii ce trage în tine
cu tranchilizante.

pierzi sânge din răni
ca si cum ţi-ar cădea
câte o perlă din salbă.

DRAGOSTEA TA

cât un bob de piper
dacă aş simţi dragostea Ta pentru mine,
aş atinge lemnul uscat,
iar el ar înverzi.

aş reuşi să calc pe ape,
să şterg cu dosul palmei
timpul aburit de lacrimi şi rugăciune,
să văd măruntaiele viitorului,
fantoma care le unge cu
miresme.

SALVARE

dacă m-ai creat,
suportă-mă.

ispitit de sinucidere,
atras de farmecul fatalităţii,
prejudecăţile, nu bucuria de a trăi,
mă salvează. 

e mare plictiseală să tot fii materie!

şi risipă de legi şi elemente
să-mi trăieşti numai
clipa.

ÎN PLINĂ IARNĂ

dacă pixul ar lăsa pe coala de scris
puţin cer,
un trup viu de femeie,
un ciorchine de strugure…

acum, în plină iarnă,
când zăpada din grădiniţă
pare o lespede
pe cadavrele de petunii şi crizanteme…

însă,
din pixul meu,
iese, fără întrerupere,
doar
firul
Ariadnei.

RISIPITOR

încă nu-i otrăvitoare melacolia.
îmi risipesc viaţa,
parcă aş fi găsit
formula chimică a timpului.

muşc dintr-un măr
cum mi-aş muşca din umăr.

mă cred zeu, deşi dorinţele îmi sunt de rob.
cer îmi e spaţiul alb al colii de scris.
în acest laborator, care e trupul,
îmi pregătesc apa şi aerul
pentru a doua zi.

sufletul mi se vede în ochi
ca flacăra unui cuptor
prin geamul colorat în albastru.

STARE DE LIBERTATE

patria noastră,
halucinogena noastră!
din când în când
ne arată muşchii.

utopia ei încă e în stare de libertate,
scuipă metastaze în viaţa noastră.

băieţi buni, creştini, de rit proletar,
ne credem vii şi nemuritori,
deşi
ne împiedicăm în giulgiu.

FOTOGRAFII MIŞCATE

îmi scriu poeziile sub duş,
uimit că apa nu mă dizolvă.
ating cu buzele pieliţa obrazului tău -
poate se produce o flamă-
şi-mi vine să vă strig
că sunteţi nişte fotografii mişcate
în faţa aparatului de filmat.

jur că sângele vi s-a pompat prin vene,
la o staţie
obişnuită
de
încărcat
sifoane.

DORINŢĂ NEBUNĂ

am şi eu, asemenea vouă, un vis
pe care-l ţin închis în colivie
ca pe o pasăre rară.

asemenea vouă,
ştiu să râd, ştiu să plâng…
dacă n-am făcut-o până acum,
mi-a fost teamă să nu sfidez.

nu înţeleg de ce, în fiecare zi,
trebuie să-mi amintesc că sunt om,
câtă vreme simt o dorinţă nebună
de a da din aripi!

MĂ IUBEŞTE

există o zi pe an când
steaua vieţii mele
poate fi văzută
de pe toate meridianele.

dacă,
până acum,
nu a fost făcută ţăndări,
s-a găsit cineva s-o apere

cu duhul său.

RĂUTATE

din iubirea lui Dumnezeu
ajunge la mine
unda de şoc

cândva aveam aripi,
zburam, cântam…
Iisus pe cruce nu era
mai fericit decât mine!

într-o zi,
lumea rea mi-a cosit aerul de sub aripi.

CUPRINS: