dir, fotografii

DUMITRU ISTRATE RUŞEŢEANU BIOGRAFIE: Poet, prozator, dramaturg, eseist, publicist, comentator literar.
S-a născut în localitatea Ruşeţu, jud. Buzău în ziua de 24 iulie, anul 1952.
Absolvă Scoala profesională şi Liceul la Brăila. Lucreaza ca strungar, zidar, hamal în portul Constanţa, instructor cultural, ghid la o mănăstire cu statut de obiectiv turistic, reporter, redactor iar, după revoluţie, nu pentru mult timp, director al revistei de cultură ,,SISIF"
Debutează la 18 ani cu poezie în ziarul ,,Portul" din Constanţa. Mai târziu este remarcat de criticul literar Alex Stefănescu şi Ion Cristoiu în "SLAST" (revistă de literatură care îl lansează în viaţa literară cu numele Dumitru ILINCA ISTRATE. Nu după mult timp atrage atenţia criticii. Astfel îi comentează textele publicate prin revistele literare: Geo Dumitrescu, Alexandru Piru, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Radu Cârneci, Laurenţiu Ulici, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Stefan August Doinaş, Alexandru Cistelecan, Corneliu Leu, Daniel Corbu, Constantin Sorescu, Nicolae Moţoc, Nicolae Steinhardt. Incepând cu anul 2004 şi până la jumătatea lui 2007 este redactor la revista literară buzoiană "RENASTEREA CULTURALA" unde, număr de număr, publică fie eseuri, interviuri, poezie, teatru, proză şi comentarii literare.
Lucrează la "Istoria literaturii buzoiene
"

Girel Barbu .,.,Maria Egipteanca În anul 2007 editura buzoiană „Raluca”, scotea pe piață un roman-eseu semnat de Dumitru Istrate RUȘEȚEANU, Maria Egipteanca. Autorul, un scriitor cu mari resurse literare s-a inspirat din scrierile patristice privitoare la Cuvioasa Maria Egipteanca, comemorată în biserica noastră, în fiecare an în Duminica a cincia din Sfântul și Marele Post. Cartea este o îmbinare aforistică între narațiune și înțelepciune. Cititorul avizat care știe câteceva despre această sfântă, rămâne surprins plăcut, cufundându-se în paginile acestui volum, ca în undele limpezi și calde ale unui lac de munte. Mitică Istrate recurge foarte des în descrierea lină și fină a vieții „eroinei”, la adevărate metafore, „Cine-și muncește viața pentru a o aduna poate călca pe apă, se poate lepăda de trup fără agonia și durerile morții. Din pustiu până în rai e doar un singur pas. Asemenea performanță se numește mântuire”.Maria Egipteanca retrasă în pustie, nu pentru a se delimita de lume, ci pentru a o încorpora în însuși trupul său. Oare?„Oricât ai plânge deasupra mării nu va da peste mal”, dar conchidem noi, lacrimile vărsate în tine prin căință îți poate inunda pornirile. Acolo departe de oameni, în mijlocul ispitelor de tot soiul, Egipteanca are timp să viseze Crucea Domnului, ce i-a fost interzisă „Pironul străpunge amestecul de cer și pământ din care a fost plămădit Iisus. Strigătul de durere se propagă în Univers și-n Timp… De-acum, orice persoană care se va naște devine ecoul acestui strigăt care e prima parte din muzica sferelor. Cu el începe creștinismul, și tot cu un strigăt lumea se va sfârși. Va fi strigătul de milă al Fiului Omului”. Abundența cugetărilor din cartea lui D.I.Rușețeanu, e atât de puternică încât la un moment dat îți vine să exclami o dată cu autorul: „vina Mariei este aceea de a fi femeie, care femeie este mai încărcată de mister decât Creatorul”. Maria Egipteanca e cartea care leagă destinul omului cu destinul sfântului, un volum care se citește cu plăcere, și care dă plus valoare credinței.



Autorul se explică

Am fost un tânăr frumos, cu o umbră de tristețe în colțul gurii, mă obseda întrebarea pusă ființei umane de către diavol : “ Ești fericit tu, cel făcut după asemănarea Domnului ? “. Cum să fiu dacă și pe mine m-au educat cărțile , nu realitatea sau Dumnezeu. Eram dependent de carte, de fiecare dată se petrecea între mine și cărți, ceva asemănător unei ședințe de spiritism: personajele ei îmi vorbeau și, de ce nu, îmi ofereau planuri diferite, dar paralele, de a-mi trăi viața, posibilitatea de a le concentra într-un singur loc era coala de scris. Mi s-a întamplat să nu am o felie de pâine pe masă, dar nu-mi lipseau cărțile. De la ele m-am îmbolnăvit de frigul vieții. Am priceput într-o zi de toamnă , când hingherii vânau prin parc câini vagabonzi, dacă odată ajunși în dreptul meu nu mai reușeam să le demonstrez că sunt om ? Am început să resping cărțile, convins că sunt doar chei universale, de care mă foloseam ca să pot umbla la cămara de haos și absurd a lumii. Însă, fără de ele eram asemenea celui ce i se taie o ureche, nu mai aveam direcție prin realitate. Gândurile mi se dilatau, deveneau grotești. Până atunci n-am dat semne că aș fi un temperament frenetic, setos de senzațional, de emoții tari și brutale. Ce altceva decât fabulație este credința că poți fi mai mult decât ceea ce ți s-a scris în fire. Mie îmi pria nefericirea, mă ferea de rău. Începusem să tânjesc după femei de lux și posibilitatea de a le oferi la restaurantul miliardarilor miere cu unt, ficăței cu unt, clătite cu unt. Mă vedeam într-o continuă fugă după profit, călătorind cu avionul între Mexico și Melbourne; între Singapore și Santa Cruz de Tenerife. Când iți arde buza după asemenea trufandale e necesar ca societatea, Dumnezeu și diavolul să devină proprietatea ta. Numai că societatea mă lăsa liber doar pentru plăcerea de a mă prinde cu lasoul. În ce-L privește pe Dumnezeu, cred că e fragil ca o magnolie și supus dispariției asemenea florii de colț, are nevoie de ocrotirea legii. Cât despre diavol, habitatul, adică poveștile în care își exprima răul sunt civilizații dispărute. În lumea reală diavolul e inofensiv, periculos e monstrul uman. Acum când scriam aceste rânduri, sub umbra nucului din Rușețu, mă simt bogat și fericit, aș merita Premiul Nobel pentru fericire.De la o vreme mă hrănesc numai cu lumina. Frigul vieții nu se mai zbenguie în fibra mea întrucât, prin două mari iubiri : pentru Iisus și Maria Egipteanca, am dobândit imunitate Femeilor de lux le-am dat întâlnire într-o altă viață, la putere am renunțat, acum vreau doar să mi se dea și mie din Sfântul Duh, doar cât prinzi în trei degete. Ce mai, sunt fericit că între haos și numele meu am așezat o carte. D. Istrate Rușețeanu

Tudor Cicu: Învinsu-ne-am de frica tăcerii Prin romanul „Maria Egipteanca” apărut la Ed. Raluca 2008, Dumitru Istrate Ruşeţeanu, demonstrează cu arta nativă a scriitorului afirmat, că viaţa fiecăruia dintre noi, cu atât mai mult viaţa unui personaj biblic, poate constitui oricând subiect de roman. Dumitru Istrate Ruşeţeanu se află acum pe mâna cititorului convins că a scris un roman bun şi cititorul va simţi citindu-i cartea că un roman bun este acela prin care alături de narator nu va avea pe tot parcursul cărţii nici o îndoială că tot ceea ce citeşte este adevărat. Mi-l închipui pe autorul acestei parabolice cărţi, (ca în pilda biblică) cuprins de teama că a tăcea despre faptele lui Dumnezeu şi temător dinaintea primejdiei ce plana deasupra slugii care a îngropat talantul dăruit de stăpân fără să scoată vreun folos din el, este nefolositor şi primejdios, de aceea nu voieşte a tăcea despre povestirea sfântă care a ajuns până la noi prin gura părintelui Zosima. Spre deosebire de nararea monahală a cărturarilor bisericeşti, Dumitru Istrate Ruşeţeanu foloseşte un stil alert, pentru că vine, ]n scris, cu o lume aparte, cu lumea în care a trăit el cândva, a copilărit, iubit şi pătimit pentru cuvântul Creatorului care l-a aruncat în cealaltă lume, despre care i s-a poruncit să scrie. În scrierea unui roman istoric sau religios, cea mai importantă problemă a autorului o constituie personajul ca figură centrală, iar în desfăşurarea evenimentelor şi conturarea naraţiunii epice ca verosimilă, participă şi celelalte personaje, iar aici, în măiestria cu care sunt aşezate în epic, intervine numai inspiraţia autorului. Un astfel de personaj credibil în povestirea biblică este şi bătrânul beduin, cel pentru care dansul ciudat cu tălpile pe pământ însemna rugăciunea lui pentru iertarea păcatelor, iar întâlnirea acestuia încă din primele pagini, cu Maria, îi prilejuieşte în suflet dorinţa chemării Domnului adevărat căruia să i se închine, iar cuvintele sale sunt profetice pentru Maria Egipteanca: „văd numai pustiu”- îi răstălmăceşte acesta viitorul. Să fie aceasta, dorinţa de a o urma pretutindeni, sau doar uimirea bătrânului în faţa frumuseţii, ori plăcerea de a vedea împlinindu-se cele profeţite acolo pe plajă? Calea ce părea a fi urmată îi este arătată de glasul Celui de Sus: „Mergi în pustie şi rămâi faţă-n faţă cu tine însăţi până găseşti singură calea de a deveni asemenea Mie”. Această cale pare a-i fi adus Mariei împăcarea sa cu lumea şi a sufletului cu Dumnezeu: „- Eu frate, sunt din neamul Egiptenilor. Am trăit în desfrâu până în ziua când, pentru a fi lăsată să intru in biserica din Ierusalim, am promis că voi merge în pustiu să mă curăţ de păcate” (e spovedania Mariei în faţa părintelui Zosima.). De remarcat în romanul lui Dumitru Istrate Ruşeţeanu, stilul poematic, fraza îndelung curtată cu măiestria unui tehnician al cuvintelor, poet şi eseist deopotrivă: (misterioase-ţi sunt cuvintele!) este doar replica dată de una din cămile care se pregătea de drum spre Ţara Fericirii şi care intervin repetat în visele Mariei. Capitolul „Sukavati - Ţara Fericirii” este iată (confirmăm un eseu al miturilor, unde la capătul drumului pe bătrânul beduin îl întâmpină moartea iar pe Maria Egipteanca pustiul cu apa Iordanului şi pocăinţa celor 47 de ani petrecuţi în pustiu. Admirabil este şi penultimul capitol (Pustiul), sau câte ceva din Marea Taină a Creatorului care a zămislit femeia şi a aruncat-o în lume - prilej pentru ispititor (diavol) şi înger să-şi dueleze agerimea minţii cu privire la rostul şi menirea femeii pe pământ. Finalul (moartea Mariei Egipteanca), reprezintă ceea ce noi muritorii înţelegem prin desprinderea sufletului de trup şi urcarea acestuia la ceruri, varianta dumnezeiască a morţii, sau luminarea morţii ca unic tablou al unui nou început de drum pentru o altfel de înţelegere a epicului în dimensiunile de-acum al romanului din care tocmai ne-am desprins. Imaginea Mariei mergând pe ape spre a primi Sfânta Împărtăşanie din mâinile părintelui Zosima este semnificativă pentru măsura filială a dragostei ei împlinite în Dumnezeu. Maria Egipteanca a schimbat trupul-idol în trupul-altar al împărtăşirii dumnezeieşti şi pentru care autorul acestui roman, supus azi cititorului, nu voieşte a tăcea despre povestirea sfântă şi imaginea unei cuvioase creştine care a ajuns până la noi după stingerea acesteia petrecută pe cât se pare prin anul 431 pe vremea împăratului Teodorie cel tânăr. O carte la care se cuvine a se reveni când şi când prin recitire.

Tudor Cicu: „Fericirile…” după nefericirile lui Dumitru Istrate Ruşeţeanu Cu apariţia acestui volum de poezie, intitulat sugestiv „Fericirile după Dumitru”, apărut la ed. editgraph, 2012, (98 p.), Dumitru Istrate Ruşeţeanu îşi singularizează vocea lirică, de „poet deprimat”, ca „singura canalie în acest furnicar” al poeţilor care nu se ascund după trupul propriului nume „asemenea martirului ţintuit pe idee de cruce”. Volumul e situat la graniţa dintre enunţul filosofic şi poezie, dar plonjarea sa poematică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea apusă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi „dumnezeirea”, ca „teritorii” de trecere prin această lume „de la inima mea/ la a Lui”. Poemele sale pot fi, tot atât de bine, percepute ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existenţialiste, în care, poetului, pus faţă în faţă cu eul său, într-un dialog continuu cu viaţa, pentru „a-şi zări gândurile” şi alte chipuri imaginare, nu-i rămâne, decât să dea uneori, din aripi. În urma acestui spectacol, ca şi a unor trăiri în agonie, nu-i îndeajuns, iată, doar întrebările puse pentru a găsi „cheia de la poartă/ce se deschide spre altă lume”. Fiindcă, în această pendulare ludică (existenţă- nonexistenţă), poetul va lăsa loc şi altor cuante de timp, care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi, unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ori altă lume paralelă, din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi, moartea implacabilă. Putem încadra poeziile sale pe trei paliere ale unui podium numai al său: pe treapta I-a (Deziluzie; Proştilor; Dau toţi buzna; Dorinţă nebună; Dragul meu Dumnezeu; În faţa cui?) – pe treapta II-a (Cine; Iubeşte; Voi rătăci; Seninătate; Viclenie; Refuz; Mai aşteptăm; Câte o perlă; Fotografii mişcate; Răutate) – şi poate, pe treapta a III-a (Nebunie divină; Doar o schiţă din creion; O presupunere; Mie singuraticul; Al naibii de fericit; O,Eli, Eli…; Decizie; etc). Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, mai ales împovărat de gânduri filosofice. Cititorul, se poate întreba dacă există un tragism al rostirii, în aceste poeme, care numai „fericirile după Dumitru” nu sunt! Să-l lăsăm pe poet să ne lămurească: „acceptăm să ne târâm spre viitor./dăm cu lac foamea,/mizeria, voma./ stăm pe coadă în faţa icoanei/şi cerşim, vii fiind,/învierea” (Meteahnă). Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului, care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit, şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către iubire, o viaţă fără griji, comunicarea neîngrădită cu semenii, sau uitarea de moarte. Există şi o îngrijorare a poetului, în acest veac, în care mai toţi se grăbesc şi n- au timp să se oprească „la colţ de stradă” să-i ofere cerşetorului de alături, măcar acele gânduri risipite prin buzunarele sale (Îngrijorare). Pus faţă în faţă cu astfel de refulări, poetul şi „reîncarnarea sa” (refuză să îmbrace placenta unei vieţi de lux) şi se poartă „nelumesc”. La viaţa sa „doar cuvintele trag”. Dacă a reuşit sau n-a reuşit să-l convingă „cu poezia sa pe Dumnezeu”, în această viaţă în care mai toţi „dau buzna”? (un titlu de poem ce ar merita reprodus în întregime -ca şi „dorinţă nebună”-, în orice antologie) cel măcar a simţit că „singurele cuie cu care poţi ţintui realitatea/sunt cuvintele”. Şi, înţelegem: acesta e trofeul unor deşertăciuni ale vieţii. Reţinem şi versurile adresate acelor umbre ale trecutului, cu tot ce ne tulbură ele: „blestemat eşti să umbli pe străzi/cu umbra de zgardă,/ fără să te poţi volatiliza/în faţa puştii ce trage în tine/cu tranchilizante” (Câte o perlă). De aici, încolo, în volumul de faţă, nu va mai fi loc decât pentru întrebări fără răspuns: „poezia nu mă apără de moarte… o semăn în viaţa mea/Crezând că Dumnezeu/Va veni/Ca ursul la zmeură” (p.87). Iscoditorul poet nu este un poet rebel ori boem (cum s-ar fi putut interpreta de unii); el este un poet al frigului său interior, din care toţi simţim câte ceva. Cu alte cuvinte, trebuie să trăieşti intens poezia, să epuizezi pe cât posibil tot ce poţi epuiza şi concluziile vin singure, câtă vreme (ne sugerează acest poet), toţi simţim, în viaţă, o dorinţă nebună de a da, uneori, din aripi.

Nicolae Tudor: VÂRFUL UNGHIULUI Potrivit strigătelor din infernul personal al Dumitrului, "Dumnezeu ne mai ţine numai de dragul celor care se nevoiesc". În vremurile de acum când "e tot mai greu să deosebim câinii de oamenii care duc o viaţă de câine". Tristeţea e că Omul-câine, "dacă-i este puţin bine, nici nu se sinchiseşte". Cum nici legea nu prea se sinchiseşte de el, doar "teoretic... aşa şi aşa"! În schimb este obligat să producă devenind o "neînsemnată roată dinţată a unui angrenaj". Stăpânul îl acuză că "face pe el de fericire", chiar că... "s-a împuţit fericirea pe el"! Iar scriitorul Dumitru Istrate Ruşeţeanu, cu arma cuvântului, are curajul să-l aducă pe scena teatrului pe "mamelucul" sau ce este, acolo unde spusele au şansa mare de a stârni împotrivă, să-şi exercite live politica diavolească asupra celor care acceptă umilinţele, făcându-ne şi pe această cale martori ai micimii şi nemerniciei. "Suferi pentru că-ţi place, sfidează personajul în cauză. Altfel mi-ai pune mâna-n gât! Ce-i aia... disperare? Ce-i aia durere?! Câine, să nu mai pronunţi în faţa mea asemenea fleacuri. Că n-ai avut noroc în viaţă!? De ce toată viaţa ai răscolit numai prin gunoi? De ce ai gustat otravă ori de câte ori ţi s-a oferit? Faguri de miere trebuia să cauţi, să te fi târât printre cioburi, să fi dansat pe jăratec până-i găseai! (cu dispreţ:) Tu n-ai alt cuvânt pe buze decât "milă!"? Nici măcar nu ai curajul să mă contrazici, ca orice javră! Eu zilnic îţi joc în picioare sufletul iar tu... te rogi! De disperare? Cui te rogi?! Cerul de deasupra ogrăzii îl am trecut în actul de proprietate!" Nemaiavând scăpare omul-câine vine singur cu gâtul să-i fie prins cu cleştele. Primind din milă din când în când "puţin bine", i se pare că-şi "regăseşte echilibrul... viaţa-i capătă sens... se încadrează armoniei cosmice!" Pe aceeaşi scenă tună şi ucigaşul care, "asemenea vulturului, curăţa lumea de cei care sunt încă din pântecul mamei lor cadavre", ucigaş tentat să puna cuţitul la gât Celui cu însemnele cuielor la încheieturi - "L-ar fi obligat astfel pe "Dumnezeu... să i se arate"!-: "Neapărat trebuie s- ajung împreună cu ucişii mei în cer... să batem ca o inimă, să oblig persoanele divine să simtă omeneşte... să le doară omeneşte!" "Sau... nu mai e nimeni în cer!?" Scriitorul, un amărăştean de al nostru, cu culcuşul pe frontieră - nici în rai, nici în iad - purtând de grija lumii observă cioran-ian că "s-a micşorat cu un grad capul unghiului" şi, din acest motiv, "ordinea firească s-a alterat": "prea ne-am descătuşat instinctele"; "trăim împreună stări obişnuite: milă, dezgust, deznădejde, groază, nostalgie, regrete, dar ne ţinem în încercuire unul pe altul"; "ceva anume ne uneşte în nebunie, poate acea măsură umană cu care împărţim răul". "Prezentul e drama, înţelegeţi?" spune cu gura personajelor sale, "ne murdărim cu indiferenţa", "banul a devenit singurul motiv de a exista"! Pentru sistem suntem doar contribuabili - "Ai, n-ai, eşti obligat să dai!" - în timp ce "alţii huzuresc şi fac prăpăd cu înţelepciunea" lor, dovedind permanent că omul cu viaţă de câine, "nu-i victima, ci... protejatul"! Iar când "îi întind mâna, îi arată ciuciu", acela arătând, la randu-i, "ciuciul său". Observă că ducem "o viaţă de nimeni", că "omul are în subconştient ordinul de a condamna aproapele indiferent de motiv", iar credinţa a făcut ca făptura de-alături să devină... "Departele". "Poate ai de gând să schimbi omul, intervine în epilogul meu "ucigaşul necesar"(de altfel singurul care acţionează, ceilalţi limitându-se la a face observaţii şi a bârfi ierarhia de deasupra. "Acum ar fi vremea! Moneda s-a întărit, înţelepciunea a scăzut… în schimb a devenit demonică andrenalina”. "Şi de ce n-ar începe schimbarea bestiei umane chiar din acest canal?" "Doamne, şi eu sunt fiul tău!" "De la A la Z sunt o groază de litere, te canoneşti să stingi focul veşnic scuipând… asupra lui?" "Poate ai de gând să schimbi... lumea?" "Cei onorabili o schimbă ori de câte ori vântul bate din altă direcţie!" "Şi cu ce s-o înlocuieşti, cu un melc? Ori vrei doar s-o primeneşti pentru că a făcut pe ea?" "Lumea este un balaur uriaş cu n... capete! Dacă tai unul dintre ele, înmuguresc n... capete în acel loc." "Linişteşte-te, Dimitrie. Te-ai speriat de viaţa ta." "Uite, deşertăm fiecare pe masă traista cu viaţa lui." "Hai să începi a învăţa ieşirea din infernul personal." Neputincios că nu poate "să schimbe, măcar cu o idee, condiţia omului", Dumitru vrea "să fugă în cerul cerurilor", "sub geana lui Dumnezeu", "să–şi scufunde privirea în lumina dumnezeiască, poate va întrezări filamentul care o produce". Şi "să ceară o reţetă de fericire şi aprobarea de a-şi asuma durerea celor pe care-i slujeşte". Nu vrea o oră de iubire, ci "un sfert de oră de eternitate", "vreme suficientă să mergi de la un om la alt om şi să-i întăreşti sufletul şi vitalitatea cu o firimitură." (!) Cartea omului care "şi-a dorit să fie rege" a apucat cu greu "cărarea îngustă care se strecoară printre viaţă şi moarte." "Dansând pe cioburi" cuprinde idei mari nesusţinute artistic până la strălucire (chiar dacă-s scrise esenţializat) încât să schimbe condiţia umană măcar cu o... idee. Mai trebuia ceva: forţa şi demonstraţia amplă. Pentru aceasta trebuia ca scriitorul să creadă şi să vrea fanatic să schimbe omul sau lumea şi să nu rămână la stadiul scriitoricesc de îndrăgostit de propriile idei-cuvinte. Ştiu că Dumitru Istrate Ruşeteanu poate infinit mai mult. Deocamdată scrierile propuse sunt simple teatro-poeme care ar trebui jucate toate pentru a oferi publicului un spectacol.

Nicolae Tudor: CUM SĂ-L CUCEREŞTI PE DUMNEZEU Fiu rătăcitor al divinităţii, acest Pilat din Ruşetu provoacă un atac la desăvârşire - doar… "scrisul îţi impune să fii dur în primul rând cu Creatorul tău", nu? Astfel, riscă să greşească ori să fie strivit între idei. În fapt pune nişte "schele în preajma infinitului". Trebuie să fii prea pur pentru a fi atât de dur cu Creatorul încât să-I reproşezi că şi-a trimis Fiul în zadar, dacă n-a reuşit să schimbe omul! "Divulg trăirile mele sub teroarea ideii de libertate" – mărturiseşte. Libertate care nu-şi părăseşte starea de idee, fiindcă în această lume eşti liber doar să te crezi liber. Care... lume? "Dincolo de pragul casei tale este scrâşnetul dinţilor": "Întunericul îndoit cu puţină lumină", "trăirea dureroasă", o "lume născătoare de demoni şi nu de îngeri" cu o "viaţă instinctuală şi crudă, îndulcită parcă-n batjocură cu iluzia de puritate şi sfinţenie"! Cu o "societate ce te constrânge să rămâi în situaţia peştelui ce se zbate pe uscat"! Care face să fii un rob încă de pe când te afli pe locul de start, şi te forţează să intri pe sensul unic al urii şi animaliciei! În care nu există o scară de valori universală pe care oricine să poată urca spre lumină! Dumitru Istrate Ruşeteanu observă că materia primă din care se face poezia îşi pierde transparenţa, se degradează, "întreaga suflare omenească, în frunte cu zeii şi cu dumnezeii fiecăruia, e în marş, forţat de diferite conjuncturi, spre idioţenie". El visează o lume în care "poţi exista pe săturate", unde "raţiunea descoperă adevărul şi fundamentează binele, şi nu îndobitoceşte gândul". Cu o biserică înţeleaptă care "să apere viaţa", şi un Dumnezeu care "să vină din instinct în ajutorul creaturii" fărămiţată în unităţi de om şi "să corecteze fluxul evolutiv, proces ce nu poate fi realizat decât prin legi în armonia unei intimităţi de simţire". Vrea să schimbe matricea prezentului în care puternicii lasă doar urmele comodităţii lor. Caută salvarea chiar dacă Cioran a decretat că "nici în neant şi nici în existenţă, nu există salvare" şi "trebuie să se aleagă praful de această lume". Se pare că numai un sentiment cosmic nou îl poate schimba pe om. Ori… împerecherea Fiului cu fiinţa umană pentru o modificare genetică. Până atunci poetul, dramaturgul, prozatorul şi eseistul Dumitru Istrate Ruşeteanu îşi construieşte labirintul când "artele nu-ţi descătuşează spiritul, doar te ajută să te împaci cu soarta". Speră, "ca orice naiv, să poată fi un proiect care, ajuns pe masa de lucru a lui Dumnezeu, să poată fi studiat şi să se încerce, probabil, o altă creaţie, în alt colţişor de Univers!" Rostogoleşte rotundul filozofiei pe culoarul extremelor şi aduce firimituri de dincolo de limite, bagă spinul în coastă şi deseori intră în rană strigând încontinuu “în pustiul personal” al existenţei sale. Strigă la Dumnezeu şi la sine: “Vino, Doamne, şi culege ca pe ciuperci rănile de pe sufletul meu, raşchetează-l cu unghia, îndepărtează stratul muritor…” Am observat, încă de când am început să pregătesc întinderea cărţilor Dumitrului, o schimbare a cerului. Norii au avut o fărâmiţare ciudată, un fel de alunecare pe ceva arid care i-a zdrenţuit artistic în linii şi puncte. Abia am înţeles că era vorba de o bucurie. Dumitru a trăit mai mult prin mănăstiri şi a cunoscut fenomenul dumnezeiesc din interior. Dar s-a întors de fiecare dată în Ruşetu singurătăţii sale. A refuzat să şi-l însuşească pe Dumnezeu ca pe un produs finit, oferit de alţii; L-a descoperit singur ajutat de propria intuiţie şi înţelepciune. "Dacă este mult mai aproape de mine decât mi se spune? – s-a întrebat -, dacă întâlnirea mea cu El e posibilă chiar (şi) în prezenţa acestei coli de scris şi nu în biserică, oricât m-aş ruga?! Dumnezeu nu-i doar o probabilitate ce urmează s-o aduci prin rugăciune în planul vieţii tale. El are deja un conţinut în fiecare particulă a celulei, e un organ al tău pe care trebuie să ţi-l îngrijeşti ca pe cei doi ochi."

Nicolae Tudor: Fericirile după Dumitru
Ani şi ani Dumitru Istrate Ruşeţeanu L-a căutat pe Dumnezeu în biserici. El, chiar dacă s-a retras după un timp lânga noi, negăsind ce căuta în ultimul tranşeu de rezistenţa împotriva ispitei şi răului - mănăstirea-, tot acolo este - un pustnic-frate de literă cu Dumnezeu-, devenit specialist în dumnezeire, care ne spune poeme- rugăciuni. Chiar după o viaţă petrecută în lenevire, ca formă supremă de fericire (sau cale spre ea), concluzia lui este că fericirea nu este pe acest pământ, ci în moarte. De tristeţile omului pare a fi vinovată patria, cu oamenii care se împing necontenit unii pe alţii spre alte spatii. De nefericirea poetului e vinovată, cred eu, prin absenţă, femeia capabilă de o iubire pe măsura unui mare spirit. Dacă Dumitru ar fi simţit că fericirea este să trăieşti şi nu să mori, noi toţi am fi fost mai fireşti, întrucât laboratorul poetic genial, care este şi se impresionează de toate nimicurile vieţii, ne-ar fi povestit cât de minunat este să trăieşti. Dar… se pare că, dincolo de toate, există un Dumnezeu care vrea doar al Lui un poet reprezentativ, îi vrea dedicate frământarile şi cuvintele de iubire. Dacă floarea soarelui a dat lumii un Van Gogh, tot ea face din poetul din Ruşeţu unul nemuritor (nici să nu îndrăznim a gândi că nu este astfel, priviţi-l numai cum poate să tulbure când scrie despre păpădie, furnică sau floarea ofilită!): "floarea soarelui nu mi se uită în ochi./ vede în ei numai laţul/şi mâinile,/ca pe nişte seceri./şi cuvântul pe buze,/ca un semn de dispreţ/faţă de nemişcarea celorlalţi.//eu o privesc pătimaş,/caut în ea simţuri, dorinţe/ şi flăcăruia ei de suflet/ în care/ să suflu…" Cartea"Fericirile după Dumitru" este o ofrandă. Se cuvine să ne bucurăm.