Cuprins:
LOBOCOAGULAREA PREFRONTALĂ
LOSTRIŢA
LUPTA CU ÎNGERUL
PESCARUL AMIN
COPACUL LUI IUDA
CĂPRIOARA DIN VIS
CONFESIUNEA UNUI SCRIITOR ŞI MEDIC
REVOLTA DOBITOACELOR
LOBOCOAGULAREA PREFRONTALĂ
„Lobii frontali sint inamicii umanităţii. Lobo-tomizatul pierde compozanta emotivă a activităţilor sale etc., etc." (Presse medicale, nr. 41 din 10 iulie 1848, articol Lobotomia prefrontală, încercare de psiho-chirurgie de Pierre Wertheimer)
Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Perfectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită.
Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi, fiecare ins, din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească.
Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a lumii — mulţumirea şi pacea socială domneau în această piramidă răsturnată, în care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa, ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt şi căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriaşa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat.
Se înţelege că, în această situaţie privilegiată, de apăsător, individul nu mai avea nici o justificare şi nu mai putea găsi în el nici o veleitate de răzvrătire.
E drept că piramida nu era deloc înaltă. Dimpotrivă, aproape plată, toată masa ei de odinioară fiind acum turtită. Dar era foarte întinsă, jumătate pămîntul. Lucru care, singur, conta. Şi vîrful nu se mai pierdea în nori, ci, susţinînd singur măreaţa construcţie, sta pe pămînt.
Se putea susţine fără paradă, cum dealtfel făceau teoreticienii celor cinci P., că acest mers înapoi era de fapt un imens progres. Ceea ce se pierdea în planuri şi adîncime, se cîştiga în linie. Adică idealul: întoarcerea la lumea unidimensională.
La această eră fericită se ajunsese cu o mulţime de mijloace. Printre ele, cel care ajutase mai mult era lobocoagularea pre-frontală, un procedeu derivat dintr-o veche şi timidă operaţie de psihochirurgie, ajuns acum de o simplitate copilărească.
Chiar în prima oră după naştere, se aşeza pe capul oricărui nou născut, indiferent de sex şi constituţie, slab, gras, debil, o coroniţă de tuburi încărcate cu forţe radioactive sub înaltă tensiune. După ce se înşuruba, aparatul se declanşa singur graţie unui sistem de referinţe automate, care arătau cu precizie matematică locul pe unde trece din lobul frontal anterior al creierului, către nucleii cenuşii lăuntrici, fasciculul de fibre nervoase care face puntea între aceste sedii psihice. Atunci, prin două găurele opuse, ţîşneau dintr-o parte şi din alta, străbă-tînd oasele frunţii, două fascii de raze, care, întîlnindu-se într-un minuscul trăsnet radioactiv, în punctul ales, ardeau instantaneu şi total numai sculul de fibre cu pricina. Restul creierului nu suferea nimic. Copilul, afară de o uşoară zguduire, care îl făcea calm şi indiferent la emoţii toată viaţa, nu simţea de asemenea nimic.
Operaţia se repeta la vîrsta de şapte şi apoi la optsprezece ani, ca astfel să se asigure exterminarea radicală a lăstarelor de fibre răufăcătoare, care ar fi putut odrăsli eventual din centrii nervoşi mai dîrzi.
Nici un cetăţean nu putea fi scutit, sub nici un motiv, de această necesară operaţie. Ea intra cu înaltă precădere în şirul de sterilizări, vaccinări şi revaccinări care garantau sănătatea publică. Fără certificarea că ai suferit-o de trei ori, nu era cu putinţă vieţuirea în imensa uniune a oamenilor liberi. Trebuia să te expatriezi în lună. Dealtfel, lipsa a două uşoare semne, două cicatrice negre pe laturile bazei frontale, te denunţau transfug al colectivităţii şi te osîndeau oricînd şi oriunde la aplicarea imediată a aparatului, de către oricine te descoperea, cu adaus de amenzi şi pedepse pe deasupra.
Dar de zeci şi zeci de ani nu se întîmplase o asemenea criminală scăpare. Căci nu numai în spitale, dispensare, primării, fabrici, ateliere, şcoli, dar nu era casă în care să nu se găsească, printre cele mai uzuale instrumente medicale, termometru, ventuze, irigator etc., şi cîte o coroniţă de lobocoagulare. Prezenţa ei era obligatorie.
Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte şi rezultate, măsură salutară de prevedere psiho-sanitară, care scăpase omenirea de o mulţime de plăgi şi o îndrumase în făgaşul progresului calm, n-avea nimic misterios în ea.
Se ştia de foarte multă vreme, şi mai ales în ultimele războaie mondiale oamenii de ştiinţă — medici, chirurgi şi psihiatri —stabiliseră rolul nefast pe care-1 joacă lobul anterior frontal al creierului în viaţa omenirii. El este focarul tuturor instigaţiilor la nelinişte, neastîmpăr, răzvrătire şi aventură. Sediul nemulţumirii şi al întreprinderilor. Sălaşul nefericirii.
„In acest teritoriu prefrontal se înscrie proiecţia individului în viitor. Aria prefrontală naşte şi cîrmuieşte ideile despre eul interior şi îndrumarea lor spre năzuinţa de lărgire. Individul lobocoagulat pierde compozanta emotivă a activităţilor sale ideative, în special cele care privesc previziunea şi viziunea interioară, funcţie esenţială a extremului pol frontal..."
Operatul este eliberat de toate nenorocirile care însoţesc conştiinţa de sine, pierde ambiţiile egoiste, visurile de mărire şi interesul ce-şi acordă sie însuşi.
Din personalitatea lui se şterge orice urmă de reflexiune, toate aspiraţiile către necunoscut. Nu mai este hărţuit de întrebări, chinuit de mister.
Şi încetînd de a se complace într-o excesivă măgulire de sine, care ajungea pînă la egoism şi hiperpreţuire, el se întoarce la stadiul de perfect cetăţean aliniat în muncă. Adică rămîne capabil de orice activitate intelectuală sau practică, inginerie, mecanică, matematică, ştiinţă, în stare de a exercita orice profesie unde se cere nu numai energia braţelor, ci şi scrierea, calculul, judecata, adică îndeplineşte toate operaţiile mintale necesare activităţilor practice, realiste, dar toate astea fără să se mai gîndească la el, fără să se compare cu alţii, fără să privească în sus ori înainte, într-un cuvînt, fără să mai fie nemulţumit. Arderea fasciilor nervoase stîrpeşte din el orice urmă de emoţie, orice culoare a eului, care rămîne cenuşiu ca pura materie cerebrală, şterge orice veleitate de vis, înlătură orice fîlfîire de misticism, care altădată abăteau pe om de la îndatoririle lui elementare. Coagularea îl uşurează astfel de tot sectorul afectivo-emoţional plin de primejdii şi tulburător. La început, operaţia asupra lobului prefrontal se făcea numai bolnavilor, anxioşilor, melancolicilor, obsedaţilor de sinucidere, rîvnitorilor la perfecţiune, schizofrenicilor, nebunilor, pe care de cele mai multe ori îi aducea în fire. Dar atunci era o operaţie sîngeroasă. Se scobeau două găuri în oasele capului şi chirurgul bîjbîia cu bisturiul prin creier după rădăcinile fibrelor vinovate.
Simplificarea ei prin radiocoagulare automată rezolvase una din problemele capitale ale redresării insului şi pacificării omenirii.
Celebra carte ,,Lobii prefrontali, inamici ai umanităţii" a savantului Karpmann sta la temelia acestei cruciade dusă cu atîta sîrguinţă şi succes împotriva centrilor blestemaţi, unde se cuibăreau altădată toţi insurgenţii eului, visul, emoţia, meditaţia, nemulţumirea de sine, rîvna către perfecţie, mizantropie şi alţi duşmani ai liniştei şi bunei rînduieli individuale şi sociale.
Autorul deplîngea că Sfîntul Francisc, Dante, Pascal, Descartes, Byron, Chateaubriand, Napoleon, Beethoven şi alţi neliniştiţi celebri şi mari vizionari nu se născuseră în era lobocoa-gulării, care ar fi făcut din ei alţi oameni.
Acum, omenirea muncea, mînca, dormea şi se scula fără grijă, lobocoagularea şi celelalte mijloace care-i asigurau fericirea funcţionau fără greş. Căci fericirea e să nu-ţi faci idei false despre ea. Şi la această falsificare a vieţii contribuiseră pînă atunci lobii aducători de nenorocire. Dar acum crima pasională dispăruse. Tribunalele civile se desfiinţaseră. Singură poliţia de siguranţă, supraveghere şi prevedere, ca o divinitate tutelară, plana, nevăzută, deasupra noroadelor. Ea avea monopolul neliniştilor, bănuielilor şi al urii.
Dar, de la o vreme, cîteva semne, aproape imperceptibile la început, dădură veste despre o mică deranjare a sistemului.
Ele se iviră mai întîi în tineret şi se arătară în chip fiziologic, între altele, ici-colo, cazuri de dispepsii, tulburări de mistuire, crize de ficat, lipsă de poftă de mîncare, anemie şi mai ales constipaţie.
Medicii le constatară cu uimire, le recunoscură cu greu, după îndelungi consultări, fără să şi le poată explica. Asemenea tulburări nu se mai pomeneau de cînd se instituise lobocoagularea. De cînd, adică, ideile şi activităţile lor încetaseră de a fi stînjenite de emoţii, meditaţii, reflecţii. Cu un cuvînt, de cînd calea afectului spre creier şi amestecul centrilor emoţionali inferiori în treburile omului fuseseră tăiate.
Dar, cu încetul, tulburările luară înfăţişări şi alură psihologică, în tineret, cazurile de complicaţii sufleteşti începură să puncteze, ca nişte bube, epiderma, pînă atunci atît de curată a P.P.P.P.P.-ului, şi rătăcirile să se înmulţească. Tinerii de ambele sexe tînjeau, mîinile lor pe uneltele de muncă aveau gesturi şi întîrzieri ca de gîndire, opriri ca de alegere. Unii îşi mîngîiau fruntea sau îşi treceau degetele, ca pe nişte plete imaginare, peste chelia precoce. Alţii fură observaţi cîntînd, adică gungurind singuri, fiindcă acum cîntecul nu se exercita decît în cor. Fetele îndrăzneau să-şi pieptene părul, lăsat să crească mare, în ciuda regulamentului strict. Sau îşi schimonoseau uniforma cu fel de fel de zorzoane, adaose şi flori.
Într-o bună zi, cîţiva tineri fură prinşi că plîng. Lacrimi, în P.P.P.P.P. ?!... Asta dete efectiv alarma. Comitetele, colectivele, consiliile, plenarele fură convocate, Prezidiul Suprem — sesizat şi o vastă anchetă — instituită pe toată imensa întindere a uniunii. Căzuse oare în desuetudine practica coagulării? La catagrafie, nici un individ nu fu găsit fără cicatricile revelatoare şi atestatele de rigoare. In privinţa asta nu mai încăpea deci nici o îndoială. Şi, oarecum, liniştea şi siguranţa forurilor superioare asigurată.
Alte cercetări minuţioase stabiliră, de asemenea, că nici o carte cu conţinut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, tablourile, statuile şi toate operele de artă nefastă, care ar fi putut amăgi tineretul şi deştepta sămînţa nebuniei trecute, fuseseră vîndute pe valută forte altor ţări, retrograde, cu care nu se mai aveau legături.
Copiii, născuţi toţi în maternităţi, rămîneau acolo şi nu erau legănaţi, ceea ce ar fi constituit o înclinare mai tîrziu spre reverie. Nu erau adormiţi în luluit sau cîntece, nu auzeau un basm, nu ascultau o poveste. Creşteau, apoi, în vaste educatorii publice, sub cea mai straşnică priveghere, cu cele mai sugestive exemple sub ochi şi cele mai sănătoase lozinci în urechi.
De unde, dar, neorînduiala ivită ? Căci, curînd, dezordinile crescuseră şi mai grav. Mai ales în ceea ce priveşte sexualitatea. Un cuvînt trecea, şoptit, de la o ureche la alta, ca o boare otrăvită. Poliţia află cu greutate că era vorba de „Frumuseţe", care nu mai figura în nici unul din dicţionarele P.P.P.P.P.-ului. Tineretul nu mai privea reproducerea ca pe o lucrare de stat, oficială, o slujbă cetăţenească, încredinţată numai unora, după anumite criterii. Ci se descoperi că băieţii şi fetele au înclinări şi preferinţe, se aleg singuri, între ei, îşi închipuie că găsesc, dincolo de scopul real, procrearea, pricini de plăcere şi motive de exaltare într-un simplu act fiziologic. Perechile se făgăduiau unul altuia ca într-o logodnă de odinioară, de care nu auziseră. Sinuciderile celor împiedicaţi de la această nebunie se înmulţiră. Şi, un alt cuvînt, nou, netrecut în dicţionare, se înfiripă, sub nasul poliţiei, cuvîntul „Iubire". Frumuseţe şi iubire. Tineretul bolnav alerga după ele, ca după un miraj localizat în anume persoane, pe care le scoteau din rînduiala comună, înălţîndu-se deasupra prezidiului.
Astea toate dovedeau o îngrijorătoare zdruncinare a alcătuirii, ameninţînd, cu ruina, tot ce se clădise.
În curînd, ceva nou, spăimîntător, îşi făcu apariţia. Cu atît mai primejdios, cu cît era nevăzut, nepipăit, insesizabil. In acea lume realistă începu deodată să se vorbească despre spirit: ceva dincolo de om, pe care-1 poate mişca şi agita. O mai mare calamitate nu se putea abate asupra colectivităţii, agitaţia fiind exclusiv în căderea ministerului de resort. Oamenii, acum, ridicau ochii şi braţele în sus, la cer, fără să ştie spre ce, aşteptînd, cerînd de la un mare necunoscut — nu de la Supremul Prezidiu — împlinirea unei nedesluşite aspiraţii, care nu mai ţinea de pămînt.
Asta era prea mult. Pedepse exemplare, privaţii de libertate, munci suplimentare, raţii alimentare reduse, castraţi, sterilizări nu folosiră cu nimic. Se recurse la căptuşirea creierelor cu plăci de plumb şi alte metale impermeabile razelor cosmice şi oricăror emanaţii venite din alte sfere. Inutil.
Ba dimpotrivă. Ca uleiul peste foc, toate astea nutreau flacăra nebuniei, sporeau gustul nou al martiriului.
In acest timp, laboratoarele lucrau făr-de răgaz. Cu tot soiul de reactivi, electro şi isotopi, se cerceta, în ungherele şi ascunzişurile creierilor, pricina acestor neaşteptate trădări ale ştiinţei.
Nu cumva fibrele blestemate dăduseră alte lăstare lăuntrice, neatinse de trăsnetul coagulator? Poate că centrii nervoşi anatemizaţi găsiseră alte căi de legătură între ei ?
Nu se descoperi însă nimic anormal. Materia cerebrală era cu toate localizările neschimbate şi punţile între nucleele infernale definitiv tăiate.
Singură epifiza, glanda pineală, păru uşor modificată, congestionată şi infinitezimal crescută. Savanţii, răsfoind vechile tratate, găsiră că ea fusese odinioară asemănată cu un ochi. Ocultismul de tristă memorie o numea ochiul lui Shiwa. Această glandă — spuneau superstiţiile — se proiecta afară din craniu la oamenii dinaintea noastră şi prin ea se putea privi lumea viitoare. Prin ea se primeau insuflările şi inspiraţiile de sus. Apoi ea se retrăgea şi se ascundea iar sub oasele capului. Aici se făcea în timpurile barbare tonsura preoţilor, pe unde s-ar fi înlesnit, ţineţi-vă rîsul, pătrunderea Duhului. Alţi autori şi mai ridicoli susţinuseră că ea ar fi fost ochiul ciclopului.
Dar, cum da de bănuit, se hotărî extirparea epifizei. Şi operaţia se aplică fără excepţie tuturor cetăţenilor de rînd.
Pentru o vreme, fenomenele morbide părură că se alină, fără să înceteze. Pentru ca în curînd să zbucnească mai cu furie.
Prin pivniţe si hrube, dar mai ales în pădurile păstrate ca singure monumente ale naturii, se descoperiră indivizi fugiţi de la îndatoririle lor. Ascunşi acolo în peşteri, trăiau singuratici, dedîndu-se la acte ce aminteau străvechile culte ale magiei.
Ţăranii mai ales alergau la ei şi, cu destrăbălări de gesturi şi îngenuncheri, îmbrăţişau lemne tăiate în cruce, boite cu tot soiul de culori. Bărbaţii cîntau şi femeile se boceau la picioarele acestor semne neînsufleţite.
Asta fu picătura care făcu să dea vasul pe dinafară.
Trebuia cu orice chip pus capăt. Dar cum ? Ştiinţa şovăia, cuprinsă de zăpăceală. Ce este şi de unde vine această necunoscută şi nestăvilită forţă ocultă, care îndrăzneşte să încalce stăpînirea Supremului Prezidiu şi să-i anuleze providenţialele măsuri şi decrete?
Din ordinul cîrmuirii, se instituiră experienţe uriaşe pe milioane de indivizi deodată, ca să se depisteze locul anume unde s-a sălăşluit forţa adversă, altădată localizată în polul frontal.
S-a mers pînă la coagularea completă o creierilor unor indivizi, care au ieşit din experienţe perfect imbecili, fără să renunţe la nebunia lor, fie adorare, fie dragoste sau speranţă. Idioţi, dar se închinau şi iubeau.
Situaţia părea disperată. Tinerele generaţii se alterau din ce în ce, iar vechile, care începură turburarea, pe măsură ce îmbătrîneau, îşi înrăiau racilele căpătate în tinereţe. Visul, lenea, împopoţonate cu numele de meditaţie, reflexia, migala cercetărilor lăuntrice, aplecarea spre mîhnire, mîndria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o femeie, pentru o slujbă, nemulţumirile de tot soiul, şi mai ales de sine, grija pentru viitor, toate spaimele metafizice şi complicaţiile sentimentale luau fel de fel de chipuri, cum nu se mai pomenise.
Lumea se clătina iar pe marginea prăpastiei.
Dacă uniunea ar fi avut vecini, fără îndoială că această zbucnire de neastîmpăr şi fierbere s-ar fi întrupat într-un război, spre care poate că ar fi fost mai bine să fi fost îndreptate şi canalizate.
Acel spirit, acea rătăcire şi-ar fi găsit astfel o localizare, unde ar fi putut fi prinsă şi pusă în frîu. Dar aşa? In creieri şi în glande nu se mai afla. Afară, în văzduh, era o nebunie, ca în vechile superstiţii, unde să o cauţi. In cer? Atît mai trebuia, ca să dea smintiţilor cea mai neroadă justificare.
Unde dar era de găsit şi stîrpit Spiritul? Căci trebuia stîrpit, cu riscul de a stîrpi odată cu el omenirea şi a plămădi alta, nouă. Se ventila şi ideea aceasta.
De pe capul oamenilor de ştiinţă, răspunderile trecură pe umerii responsabililor, care, neputincioşi, le puseră în mîinile cîrmuitorilor. Aceştia, la rîndu-le, le aşezară la picioarele Perfectului Prezidiu, spre a hotărî, încrucişîndu-şi braţele în smerită aşteptare.
Bătrînul preşedinte, într-o insomnie agitată, avu o inspiraţie, îşi aminti de o veche, infailibilă metodă. Aceea a cumpărării, a spionajului, a mituirii şi denunţării, pînă la auto-delaţiune.
Printr-un caz, care deroga de la toate legile, se institui cel mai înalt premiu, cea mai mare recompensă, o decoraţie unică, onoruri supreme, îngăduinţa căsătoriei cu femeia iubită şi călătorie de nuntă în străinătatea necunoscută, aceluia care va afla şi va denunţa locul unde se ascunde insesizabila forţă tulburătoare, sediul spiritului.
Rezultatul nu întîrzie şi fu strălucit. Un tînăr se înfăţişă cu curaj şi îşi denunţă propria-i inimă.
El lămuri cum simte că inima lui, acest cuib de muşchi găunoşi, în veşnic neastîmpăr, mereu plină de sînge învăpăiat, găzduieşte acum duhul care agită lumea. Zvîcnelile ei dureroase, umflăturile ei pînă să plesnească, fierbinţeala ce o împrăştie, bucuria care o cutremură sînt semne nedezminţite.
Îndată se constată că în adevăr fuseseră destule indicaţii, pe lingă care savanţii trecuseră fără să le bage de seamă, în înverşunarea lor numai asupra creierilor.
Cele mai multe sinucideri, aproape toate, se săvîrşeau trăgîndu-se în inimă. Versurile, cîntecele, poveştile care colindau nu vorbeau decît numai despre ea.
Vechile superstiţii din erele primitive puneau în inimă centrul cunoaşterii suprafireşti. Şi, pentru unirea cu duhul, pretindeau că pot, cu anumite practici de închinare, să coboare mintea în inimă.
Se începură alte noi cercetări, îndreptate, cu toată luarea-aminte, asupra organului incriminat.
Se disecară cu amănunţime morţii, se făcură numeroase vivisecţii pe voluntari, se sacrificară sute de mii de indivizi pe altarul binelui obştesc, despicîndu-se astfel inimile lor, care fură cusute la loc.
Şi, spre surprinderea obştească, se găsi că inima îşi schimbase nu numai aspectul, forma şi greutatea, ci şi arhitectura histologică. Era mai grea, mai roşie, mai globuloasă, mai puţin musculoasă, înţesată cu fibre nervoase şi ganglioni autonomi.
Iar, minune, în partea de sus, pe globul ei, numaidecît sub ieşirea cîrjei aortice, se prăsiseră nişte sîmburi creţi de substanţă cenuşie, care aduceau aidoma cu nişte muguri de creier.
Se adeveri astfel că inima se întorsese din nou la vechea funcţie de odinioară, ca centru al inteligenţei afective, sediu al spiritului stăpînitor peste ideaţia productivă şi utilitară. De aici pînă la dezlegarea definitivă a problemei nu fu nevoie nici măcar de un pas. Radiocoagularea stîrpi pe loc şi acest nou camuflaj al duhului răzvrătitor în om.
Pînă cînd? Se va vedea.
Cum tînărul voluntar, care, cel dintîi se denunţase, nu supravieţui operaţiei, toată recompensa trecu asupra preşedintelui prezidiului, cu al cărui nume se boteză noua operaţie asupra inimii.
Şi, pentru geniala, suprafireasca inspiraţie ce avusese şi care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat şi identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai cu îngăduinţa, dar cu porunca, de acum înainte să fie necontenit închinat şi mărit ca atare, într-un cult care întrece tot fastul ceremonial al vechilor religii.
Spre el să se canalizeze toate aspiraţiile neamurilor omeneşti.
Dar Duhul evacuat vagabondează prin lume şi îşi caută, chinuind necontenit pe bieţii oameni, alt locaş.
[1948, iulie 27, Bucureşti]
Din volumul : GÂNDURI ALBE, Ed. CarteaRomâneascã, 1986
LOSTRIŢA
Nicăieri diavolul, cu toată puiţa şi nagodele lui, nu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul de baltă, se ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. Ia felurite chipuri: de la luminiţa care pâlpâie în beznele nopţii şi trage pe călătorul rătăcit la adânc, până la fata şuie care se scaldă în vultori şi nu-i decât o ştimă vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori ca să-i înece.
Pe Bistriţa, Necuratul rânduise de multă vreme o nagodă cu înfăţişarea de lostriţă. De sus de la izvoare şi până dincolo de Piatra, peştele naibei se arăta când la bulboane, când la şuvoaie, cu cap bucălat de somn, trup şui de şalău şi piele pestriţată auriu, cu bobiţe roşii-ruginii, ca a păstrăvului. După prubuiala vânătorilor de peşte, ar fi ca la doi coţi de lungă şi ar cântări cu tot dinadinsul dincolo de douăsprezece ocale. Alteori însă, când vrea să înşele cu tot dinadinsul pe cel pe care şi-a pus ochii, creşte de trei ori pe atât şi îşi schimbă arătarea. Iese şi se întinde, moale, la râniş. De departe, ai zice că e o domniţă lungită la soare pe plaja de nisip argintiu.
Lostriţa vrăjită a ademenit multă lume. Pecari iscusiţi. I-au întins mrejele, dar au căzut ei în mrejele fermecătoare, ca să se ducă pentru totdeauna la fund. A tras în capcană copii neştiutori, copilandri furaţi de strălucirea ei, flăcăi tulburaţi şi duşi în ispite de frumuseţea-i fără împotrivire. N-a fost an să nu-şi ia, acolo, în genună, dajdia ei, unul sau doi inşi scoşi din minţi.
De la o vreme, oamenii au început să-şi dea seama de primejdie şi să se păzească. Când zăreau lostriţa fulgerând ca o sabie care taie apele în sus şi în jos, întorceau capul şi fugeau. Cei de pe plută, când o vedeau luând şivoaiele în lung şi călătorind alături de ei, nu ştiau cum să cârmuiască şi să se abată din calea năzdrăvanei. Era prădalnică! Hulpavă de peşte, pe care-l înghiţea cu nemiluita. Dar mai ales nesătulă de carne de om, ajunsese să-i ducă dorul şi flămândă, se făcea din ce în ce mai îndrăzneaţă, mai frumoasă, mai ademenitoare. Dar şi lumea din ce în ce mai învegheată. Căci acum lostriţa era vestită. O cunoşteau toţi şi se fereau.
Dintre rândurile de copilandri care crescuseră flăcăi, alergând cu undiţele pe urmele lostriţei, unii pieriseră înecaţi, cei mai mulţi, temători, se lăsaseră. Numai Aliman, singur, îi rămăsese credincios. Mereu îi întindea cârlige cu tot soiul de nade gustoase, mai ales păstrăvi vii, şi nu pierduse nădejdea că o dată şi-odată o să-i cază în mâini. El nu credea în basme bune pentru copii. Râdea când i se povestea de ştime schimbate în lostriţe, ori de naiba prefăcut în peşte. Şi flăcăul prigonea neobosit fiara apelor. Care, parcă, fugea de el. Dacă are ea vrăjile ei, apoi le am şi eu pe ale mele, glumea pornind iar la vânat.
Zvârlind de atâţia ani undiţa şi aşezând cârlige, i se arătase şi lui de câteva ori vestita lostriţă, nălucind prin bulboane, mlădie şi întru totul minunată, ca un peşte din poveste. Dar totuşi peşte adevărat. Acum, când a ajuns flăcău voinic şi a deprins toate vicleşugurile sălbăticiunilor, a izbutit s-o prindă odată în undiţă. Numai o clipă! Când, cu inima bătând nebuneşte, se arcui s-o tragă afară, lostriţa scăpă şi se duse cu nadă cu tot.
Prin câte trecuse desprinsese şi ea uneltele oamenilor şi învăţase să scape de ele. Aşa se mângâia Aliman, istorisind păţania.
Asta era pe la începutul primăverii.
Pe la mijlocul verii a ochit-o din nou şi a încolţit-o într-un cot cu apa scăzută numai până la glezne. Plecându-se repede deasupra ei, a înhăţat-o în braţe. Dar sălbăticiunea a zvâcnit o dată cu putere, l-a plesnit cu coada peste obraz şi i-a scăpat din mâini ca o săgeată licătoare, cum îi scăpa duminica câte o zvârlugă de fată la horă. Doar că n-a auzit-o şi pe ea hohotind
Flăcăul a rămas multă vreme acolo buimac, cu gura căscată, şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostriţei. Îi simţea mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat.
Aliman era frumos şi voinic. Nu ştia de frica nimănui. Cu atât mai puţin de a celor nevăzute şi neştiute. Bistriţa pentru el nu mai avea taine şi ţinea la adânc ca o vidră. S-a jurat să prindă lostriţa vie şi nu şi-a mai îngăduit zi-noapte hodină.
De dincolo de Toance, mai până-n Siret şi-napoi, el vămuia apele, prefira vârtejurile, cerceta sorburile, ca un nebun. Alerga, mânca, dormea, trăia numai pe prunduri şi în apă. Toţi vedeau şi îi băteau capul că-l vrăjise lostriţa blestemată şi curând are să-i facă de petrecanie.
El nu mai râdea ca altădată. Punea capul în piept îndârjit şi pleca fără să mai asculte. De multe ori a fost gata să se înece. Dar niciodată din pricina lostriţei. Ci în alte împrejurări. Aşa, odată, când a sărit să scape nişte plutaşi din fierbătorile râului. Altădată, pentru o undiţă furată de ape. De câteva ori a ieşit abia răsuflând, strâns de gât de braţele unor copii căzuţi în adânc.
De curând, vrând să scoată un cal apucat în volbura talazurilor, abia a ieşit din şuvoaie pe o plavie, unde a stat leşinat vreme îndelungă. Nici nu ştia cum şi cine îl trage cu viaţă în genunile fără fund. Dimpotrivă, când i se arăta lostriţa îi mergea bine şi avea spor. Atunci prindea cu uşurinţă peşte mult şi apele i se supuneau ascultătoare, purtându-l lesnicioase încotro dorea. Dar lostriţa se ivea din ce în ce mai rar. Pe urmă, spre sfârşitul verii, a pierit....
Flăcăul, de atâta zbucium şi alergătură se topea. S-ar fi zis de ciudă, dacă nu de dor. Bătea singur prundurile pustii bântuite de toamna ce se lăsa timpurie. Apele veneau năboi tot mai negre şi mai umflate, potmolind reniile senine unde ieşeau vietăţile la lumină. Acum toate se ascunseseră şi amorţeau în adânc.
Pe urmă, o iarnă grea afară din cale tăbărî peste valea ferecată în gheţuri şi zăpezi. Trebuia să pui urechea pe ţeasta groasă de cremene verde a gheţei, care, ca o lespede de mormânt, sugruma Bistriţa, ca să auzi ici-colo un gâlgâit sur şi depărtat, semn că râul trăieşte. Aliman a tânjit, aproape a bolit tot timpul. Parcă intrase în el somnul iernii. Numai la gândul lostriţei mai învia. Atunci lua toporul şi spărgea de-a lungul bulboanelor copci şi răsuflători, ca să mai trimită puţin văzduh peştilor, care, altfel, mor acolo dedesubt, înăbuşiţi. Uneori flăcăii şi fetele izbuteau să-l ia cu sila pe la şezători şi furcării. Şedea însă posomorât. Nu se dezmorţea decât când începeau poveştile cu lostriţa fermecată. Asculta lacom isprăvile ei şi zâmbea.
Descosea îndelung pe toţi cărora se arătase. Iscodea despre vrăjile şi vrăjitorii cu puteri asupra apelor şi peştilor, şi apoi rămânea cu minţile aiurea.
Până, în sfârşit, a dat Dumnezeu de-a venit şi primăvara. Bistriţa şi-a sfărâmat cătuşele şi apele au năboit furioase spre vechea lor slobozenie. Valea s-a umplut cu urlet, cu vuiete şi bubuituri ca de cumplită bătălie. În fiecare zi treceau vârtejuri duse de nahlapi, buşteni răzleţi, sfărâmături de plute şi vite - vii ori înecate. Oamenii se aţinteau cârduri să scape din valuri şi să tragă la câte puteau ajunge cu căngile. Încetul cu încetul, s-au potolit mâniile şi apele s-au aşezat în matcă. Păstrăvii ageri au început să se iţească, urmăriţi de lostriţe flămânde, fulgerând după ei. Numai lostriţa cea mare nu se arăta. O izbise vreun sloi sau vreun buştean repezit pe neaşteptate de valuri? O târâse năprasnica viitură pe alte meleaguri? Se strămutase în genuni mai avute în peşte? Aliman a căutat-o îngrijorat multă vreme.
Pe la Paşti iat-o că s-a ivit. Mai mândră, mai vicleană, unduind trupul cu ispite femeieşti în el. Inima lui Aliman a început iar să bată ageră. Roşeaţa i-a venit în obraji. Şi bărbăţia, îndrăzneala lui de altădată, s-au dovedit în tot soiul de isprăvi de necrezut, biruind fără greutate puterile Bistriţei furioase. Mereu şi din toate încercările ieşea cu izbândă şi se întorcea nevătămat...
Pescuitul lui era un neântrerupt noroc. Pleca într-o doară să prinză cu mâna pe sub pietre câţiva păstrăvi pentru o gustare şi se întorcea îndată cu dăsaga doldora. Numai de lostriţa râvnită, care, acum, îl juca şi îl înfrunta pe faţă, nu se mai putea atinge şi îi simţea mereu dulcea ei greutate în braţele-i pline de amintirea ei.
Povăţuit de nişte cojani urcaţi cu carele de lemne, a împletit din nuiele un fel de coteţe, ca nişte cuşti, pe care le-a ascuns ici-colo în apele limanurilor, unde ştia că trage sălbăticiunea, după ce le-a umplut cu păstrăvi vii... Lăsa numai o portiţă, ca o pâlnie, pe unde să pătrundă lostriţa, dar pe unde să nu mai poată ieşi. La altele iscodise câte o clapă, care să se deschidă numai pe dinafară şi să se închidă îndată ce vânatul a pătruns înăuntru. Toate, zadarnice. Muntenii râdeau de coliviile lui în care vrea să prinză apele. Capcane pentru peştii proşti de baltă. Atât numai că dimineaţa găsea momelile mâncate şi gratiile rupte ca de o mână.
Aliman s-a luat de gânduri şi a început să se încredinţeze că nu este lucru curat. Şi iar a pornit să tânjească. Într-o zi s-a hotărât. A plecat în sus, la un sat sălbatic de pe Neagra. Auzise el că acolo e un vraci bătrân, mare descântător de peşti; un fel de stăpân al apelor. A urcat cale de o zi şi a ajuns noaptea târziu. A nimerit casa, a bătut şi s-a rugat de găzduire. Vrăjitorul l-a primit şi l-a oprit de a rămas chiar la el câteva zile. Ce i-o fi spus, ce l-a învăţat, cum l-a descântat, nu se ştie. Aliman s-a întors acasă cu o lostriţă lucrată din lemn, aidoma de şuie şi frumoasă ca cea de pe Bistriţa. Vopsită la fel cu aur şi argint şi stropită cu picăţele galbene-ruginii. Era alcătuită din două jumătăţi care se îmbucau una-ntr-alta, cu scoabe. În mijlocul gol al închipuirii, după ce a frecat-o peste tot cu lapţi de lostriţă şi buruieni de apă, a ascuns un alt peştişor mai mic, tăiat dintr-un corn de cerb, ca să-i dea cumpăneală în apă şi s-o cârmuiască. Toate au fost vrăjite, descântate şi afierosite după străvechi noime şi îndreptare ale magiei pierdute şi uitate de ceilalţi.
Şi, într-un miez de noapte cu luna în pătrar poleind trupul flăcăului, Aliman a intrat în mijlocul râului, cu peştele vrăjit în mână, a spus încet descântecul învăţat pe de rost, în care se lepăda de lumea lui Dumnezeu, şi a dat drumul păpuşii cu chip de lostriţă. Apele au primit-o şi parcă au săltat, purtând-o supuse. Omul s-a dus, după povaţă, şi s-a culcat. Ca niciodată, a dormit adânc şi liniştit până a doua zi la prânz, când l-au trezit oamenii. Plouase sus la munte şi Bistriţa venise sodom din mal în mal, cărând sfărâmături de sate la vale, cu case, oameni şi vite. Trebuia să sară şi el, cel mai cutezător şi mai priceput, să dea ajutor. Când a sosit Aliman, nu se mai putea face nimic. Trecuseră toate, ca nălucile, cu hăituri jalnice acoperite de tumultul nahlapilor, şi se pierduseră departe. Numai o sfărâmătură de plută se zărea în sus învârtindu-se năucă în volbura apelor, care o repezeau la vale, aci o ţineau iar în loc şi o întorceau în ochiurile uriaşe cu miezuri de sorb. Pe ea o făptură omenească abia se mai ţinea cu amândouă mâinile pe o rămăşiţă de cârmă. Aliman se pregătea să intre voiniceşte în valuri şi s-o aştepte la loc prielnic, cu cangea în mână, când pluta se smulse din fierbătoare şi veni cât ai clipi la mal, sub picioarele lui. Dintre sfărâmături el scoase în braţe o fată, singura vieţuitoare care nu fusese smulsă de apele hrăpăreţe. Era leşinată.
Flăcăul o întinse pe iarbă, o frecă pe inimă, îi apăsă coşul pieptului, aşa cum se dă ajutor înecaţilor. Fata îşi veni numaidecât în fire. Nu înghiţise deloc apă. A zâmbit izbăvitorului ei, s-a uitat speriată la lumea adunată şi a cerut mâncare. Oamenii vedeau cu uimire cum se zbicesc repede straiele pe ea, iia, fota, opincile, ca şi când n-ar fi fost udă niciodată. Au mai băgat de seamă că are părul despletit pe umeri ca nişte şuvoaie plăviţe resfirate pe o stană albă. Ochii, de chihlimbar verde-aurii cu stârlici albaştri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă. Şi dinţii, când i-a înfipt într-o coajă de pâine, întinsă de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascuţiţi ca la fiare. Fata sta liniştită.
Dar Aliman n-a lăsat-o mult acolo. A luat-o grabnic la el acasă, unde a ascuns-o de ochi străini. Şi s-a încins între ei o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea. Parcă fuseseră făcuţi şi adunaţi înadins unul pe potriva celuilalt. Era frumoasă, cu chipul poate cam bucălat, şuie, cu trupul lung, mlădios şi despicătura coapselor, sus, ca la buni înotători. Flăcăul uitase dintr-o dată de lostriţă şi de vrăji. Ţinea fata în braţe şi dulcea ei povară împlinea tot ce râvnise şi jinduise nebuneşte până atunci. Ziua stăteau închişi în casă ori umblau alintaţi prin păduri. Noaptea ieşeau la Bistriţă, ţinându-se după gât. Se scăldau cu nesaţ, goi amândoi, până îi prindea zorii. Apele se făceau pe rând de aur, de argint şi apoi albastre, învăluindu-i tăinuitoare. Când unda ajungea ca omazul, ei ieşeau şi se îmbrăcau. Vânau păstrăvi şi îi mâncau acolo, fripţi la foc de brad, cum îi plăcea fetei.
Au trecut câteva săptămâni. Satul bâzâia de zvonuri, ca un roi întărâtat. Precum că fata ar suge sângele flăcăului ca o strigoaică. Dar Aliman era mai sănătos, mai voinic, mai frumos şi mai bun, cum nu fusese niciodată, şi nu le păsa de nimic. Lostriţa, după spusele lumii, se ivise iară. Acum nu se mai ascundea. Plutea în văzul tuturor de-a lungul apei... Numai flăcăul nu se sinchisea dacă e cea din lemn sau cea adevărată. Ieşise din minte trecutul întreg şi vremea trecea ameţitoare, ca o Bistriţă umflată de fericiri...
De la un timp, dezmeticit puţin, flăcăul, ca să-şi statornicească norocul, a început să se gândească la rânduielile trebuitoare, nuntă, cununie, şi i-a spsu fetei. Ea a hohotit nebuneşte, luându-l de gât. Ea ştia de ibovnic şi de dragoste, nu-i ardea nici de popă, nici de biserică. Nu pentru asta venise ea pe lume. Era sălbatecă.
Cu multe ascunzişuri şi taine, şi totuşi, nu ştia nici cum o cheamă, îi dase de la el numele Ileana.
Dar toate trebuie să aibă un isprăvit. Pe la mijlocul verii s-au trezit buzna peste ei cu o femeie voinică, iute şi şturlubatică, aşijderi apelor după ploaie. Despărţindu-i cu asprime, ea prinse fata de braţ, ocărând-o mânioasă. Era mama Ilenei, care, după multe cercetări, îi aflase culcuşul. Venea de sus, de departe, de la izvoarele Bistriţei aurii, unde spunea că-şi are rosturile. Cunosc toţi ocina veche a Bistricencei... şi, smucind fata, o certă oţărâtă: cum putuse ea să-şi uite de părinţi, să se lapede de surori, să-şi părăsească avuţiile ca să se lipească fără ruşine de sărăcia şi neamul prost al oamenilor de aici? Fata se împotrivi zadarnic. Maică-sa îi şopti în ureche nişte vorbe care parcă o adormiră.
Aliman, dat la o parte cu mâna, sta prostit, gol de puteri ca o armă descărcată şi până să-şi vină în fire, femeia cu prada era departe.
Până târziu, toamna, Aliman a bătut izvoarele tuturor Bistriţelor, fără folos. Nimeni nu cunoştea, nici măcar n-auzise de Bistriceancă, ori fata ei, şi nici de sălaşurile lor. Numai un moşneag trecut de suta de ani îşi mai amintea de ele. Era copil când satul le alungase cu pietre şi le dase foc casei pentru multe blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei. A căutat, apoi, pe vraciul care-l descântase. Nu l-a mai găsit nici pe ăsta. Plecase dincolo, peste munte, la nişte neamuri.
Flăcăul s-a întors şi s-a închis în el şi în casă. Ajunsese nevolnic şi moale ca o cârpă. Făceau toţi din el ce vreau. Nu se mai împotrivea la nimic. Curând l-a ochit o fată mai îndrăzneaţă şi l-a îmbrobodit uşor, şi se logodiseră, ca să-l lege de-a binelea.
Aliman se lăsa, plecat de pe lumea asta. Nu mai intra în pădure după vânat, nu mai cobora la apele Bistriţei. Uitase parcă de lostriţă, de undiţe, de căprioare. Se însură numai fiindcă nu mai avea voinţă să se împotrivească nici unei biete fete, care, în ochii lui, era mai puţin decât o gânganie, şi orice îi era totuna.
Nunta s-a hotărât în gura postului, la Filipi. Noaptea plouase potop la munte şi negureala stăruia încă. Dar la vale era cald şi senin ca vara. În curţile nunului, mesele întinse vuiau de râsete şi de voie bună. Mirii veniseră de la biserică şi se aşezaseră între cei doi nuni. Fata, veselă şi mândră. Aliman, tulburat, visase în ajun că se însurase cu lostriţa şi-l cununa bătrânul vrăjitor. Ea sta dreaptă lângă el, înălţată pe coadă, ca două pulpe gata să se despice, şi-şi rezema capul bucălat de al lui. Rachiul curgea gârlă. Secărica alerga din mână în mână cu ulcica. Toţi, bucuroşi, închinau lui Aliman, care ciocnea cu oricine, fără potrivire, şi da de duşcă.
Pe la jumătatea praznicului sosi în goană un băieţaş, cu vestea că lostriţa vrăjită s-a arătat iarăşi. E aici aproape, ieşită la liman sub coasta iadului, unde sta lungită la soare, ca o domniţă. Parcă doarme. Numai bate uşor din coadă, ca şi cum s-ar apăra de musculiţe. E mai mare şi mai frumoasă ca până acum.
Aliman, buimac de băutură, cum auzi de lostriţă, s-a deşteptat ca dintr-un somn adânc şi a sărit smintit dintre oaspeţi, strigând: Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea! şi a alergat nebun spre râu.
S-auzea din ce în ce hreamăt mare, cu larmă asurzitoare şi muget cumplit. Valea iar detuna înspăimântată, ca în toiul unei bătălii. Apele veneau cu nahlapi săltaţi, ca bivolii, unii peste alţii, şi lumea privea îngrozită. Numai Aliman nu vedea, n-auzea. Alerga mereu înaintea năboiului, cu o ceată de nuntaşi speriaţi după el. Şi iar simţea deşteptată în carnea braţelor dulceaţa unei poveri neuitate. Când sosi în locul de care povestise băiatul, lostriţa era acolo. Ea se-ntoarse deodată nălucitoare, cu capul ţintă la Aliman. Stătu aşa o clipă plină. Apoi porni, fulgerând apele, spre el. Omul încremeni. Dar, numaidecât, cu chipul luminat de o bucurie nefirească, chiui, strigând cât să înăbuşe huietul: Iată, vin!... şi, smucindu-se din mâinile a trei oameni, sări în mijlocul Bistriţei, cu braţele întinse spre lostriţă.
Viitura, tunând vijelioasă, îl ajunse. Nahlapii trecură cu buşteni, acoperişuri de case şi punţi peste capul lui. El a mai ieşit o dată. Ţinea lostriţa şi, ameţit de izbitura apelor, se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele. Apoi s-a cufundat în valurile care, bolborosind mânioase, s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna.
Dar povestea lui Aliman a rămas vie şi mereu mlădioasă. Creşte şi se împodobeşte an de an cu noi aduse şi alte scornituri, după închipuirile oamenilor, jinduiţi de întâmplări dincolo de fire. Ea colindă în sus şi-n jos malurile Bistriţei. Urcă o dată cu cărăuşii, coboară cu plutaşii, stă cu copiii... Dar se mişcă necontenit alături şi în rând cu lostriţa fabuloasă, care nu-şi găseşte astâmpăr, când fulgerând ca o sabie bulboanele, când odihnindu-se pe plavii, cu trup de ibovnică la soare în calea flăcăilor aprinşi şi fără minte.
LUPTA CU ÎNGERUL
Uriaşa cumpănă a lumii, urnită de ritmul cosmic, mişca talgerele-i potrivnice, ziua şi noaptea pentru asfinţire. Talgerul luminii, îngreuiat de aur, se plecase de tot şi spânzura jos în rasul pământului, dincolo de apus; buza lui fulgera, înainte de scufundare, către talgerul nopţii, care se ridica gol în slavă şi astupa, cu fundu-i negru, cerul. Săgeata cumpănitoare încremenise, cu luceafărul în ascuţiş. Caprele râcâiau ţărâna închinând, cu copita, culcuşul... Clopotele aninate de turlele gâturilor sunau limpede şi fiecare vită era o vecernie. Apa râului luneca în lăuta ţărmurilor - cântare înăbuşită sub căluş de salcii gânditoare şi plopi amintitori. Şarpe descolăcit din aur, amurgul descânta păsările cristaline, care picau din slăvi, înţelenite, pe ramuri.
Când, o prevestire trecu şi scutură din florile tălăncilor o rouă de clinchete. Păstorul tresări sub cerul unde se ruga. S-a sculat leul pustiei şi vine să-i dijmuiască turmele? O formă nedesluşită înainta, fără paşi, spre staul. Sărise din talgerul luminii, care, acum, se cufundase în puţul de dincolo de pământ. Iacob se repezi cu ghioaga să-şi apere averile. Statura măreaţă îl aştepta în strungă, aţintindu-i calea. Nu era leu, nici fur. Părea o arătare de pe alt tărâm.
- Ce vrei? răcni ciobanul, clătinat între spaimă şi uimire.
- Luptă, răspunse celălalt, ca şi cum ar fi zis bună-seara.
Nu dorea nici oi, nici bogăţie, ci altceva, mai de preţ: puterea. Spre a fi stăpân se cere să fii tare. Care din ei doi e mai vrednic? Şi vedenia nu propunea enigme, pretindea încercarea puterilor. Prin labirintul crengilor despletite pentru somn, vântul trecea degetele-i încărcate de plânsete moi. Caprele se sculaseră şi priveau în târlă. Înfăţişarea cu chip de zburător îl înfrunta din poarta ţarcului. Iacob îi desluşea asupra capului un moţ, adus ca gluga ciocârliei... Şi glasul îi cântase a viers. Cine, oare, se ascundea în veşmânt păsăresc?
Iacob simţi o râvnă tinerească să se măsoare cu taina... Necunoscutul îi căzuse drag deodată, aşa cum îţi cade un prinţ hoinar, colindător după ciudăţenii, căruia nu i te poţi împotrivi să nu-i faci gustul. El primi lupta fără vrăşmăşie, prinzându-se ca într-o horă cu îngerul; ochii iezilor erau bucuroşi de salturile stăpânului în lupta cu cerescul partener.
Şi, astfel, Iacob s-a luptat cu îngerul, nu împotriva lui...
Fiecare din noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci. Te iei cu el la luptă, aşa cum te lupţi, copil, cu un frate mai mare, dornic să te înveţe lupta. E un exerciţiu pe care trebuie să-l deprinzi, măsurându-te cu cineva mai puternic. E o voinicie la care trebuie să te ridici sub povaţa unui superior, unui dascăl cunoscător al tuturor adevărurilor atletismului spiritual.
Îngerul şi Iacob îşi împrumutau numai prezenţa, nu şi substanţa.
Aparenţa lui se lăsa cuprinsă... Şi rezistenţa divină se echilibra prin forţa umană, care se mlădia pe tărie şi urca, târâită de model, victorioasă asupra ei înseşi. Îngerul, senin, se împotrivea opintelilor, nu ataca. Zâmbitor, aţâţa la sforţare, nu căuta să doboare. Deşi înger, el se alcătuia într-un prilej chibzuit şi cumpănit pentru încordarea muşchilor sufleteşti ai omului răpit în ideea biruinţei. Nici arc, nici pală. Luptau luptă dreaptă, încinşi cu braţele. Şi mâinile omului se încleştau, pafta cu zimţii degetelor petrecuţi unii într-alţii în şalele îngerului. Iar aripele acestuia, ridicate din sfârc, se încondeiau pe umerii discipolului, aşa încât el, cătând drept în ochii miraculoşi care-l stârneau la vitejie, nu le vedea strejuindu-l, ca să nu se înspăimânte.
E îngăduit fiului de om să biruie, în virtute şi har, un înger, alcătuit din şapte stihii mai mult? Oricum, îndemnul îngerului adevărat e totdeauna lupta. Numai satana e ispita, vrajă de câştig uşor asupra a tot ce cuprinzi cu ochii. Minunea cea mare a fost că atingerea cu îngerul îl întărea pe om. El devenea mai puternic, pe măsură ce se îndelunga îmbrăţişarea. Virtutea lui creştea, cu cât dura misterioasa iniţiere. Iacob se împuternicea ca Anteu, dar, spre deosebire de acela, nu atingând pământul, ci cu cerul coborât de înger. Omul alăturat de înger sugea fluid sfânt, care trecea în el ca în legea vaselor comunicante, din cel plin în cel gol, prin mediatorul înaripat, încât precursorul lui Cristos a trebuit să se smulgă cu violenţă din veriga ce-l strângea din ce în ce mai cumplit, înainte de a se umple de le omul întreg. Căci nu el era Mesia, menit să săvârşească deplin transfuzia divină.
A durat lupta o noapte, un veac? Cine ştie... Solul a zburat. Dar lecţia rămase indelebilă. În zori, nostalgic, căuta urmele vânzolelei. Dar nici un semn nu sta mărturie: pământul nu era găurit de câlcâie. Iarba, trează, îşi mijea lumina-i verde nestrivită din pământ. A fost o nălucire? Şi totuşi n-avea nici o şovăială... Nimic nu pătrunde mai de-a dreptul în suflet ca un miros respirat... Şi el simţea mireasma îngerului stăruindu-i adânc, acolo unde amintirea se ţese cu uitarea, împletind sufletul. Îngerul a fost?
Dar s-a hărţuit cu el afară, în luncă? Sau în lăuntru, în gând? Fusese o luptă sau o meditaţie? Zăvozii lui o ştiau mai bine, căci nu dăduseră nici un lătrat.
PESCARUL AMIN
(fragment)
Când se trezi coborâse noaptea...
Se dezmetici. Scoase capul în afara grinzii şi privi dedesubt adâncul bulboanei...
Ciudat: aşa, dintr-o dată, acum o străvede uşor până la fund. Vedea bine: unii peşti odihneau nepăsători pe nomoale; alţii forfoteau între două ape; la faţă, ştiucile săreau de un cot; crapii se smuceau spre văzduhul neîngăduit; ici-colo clipoceau mrene argintate, plătici parcă aripate se avântau să zboare.
Căută morunul; îndelung. Nu-l află. Se ascunsese? Şi se-nciudă.
Îşi aminti de basm: cineva dinlăuntrul lui îl învăţă să se dea de trei ori peste cap, ca voinicul năzdrăvan, şi are să se prefacă în gând... Gândul pătrunde pretutindeni... Cât era de amărât, tot îşi zâmbi: încercase în copilărie toate tumbele. Nu aşa... ci în suflet, îi şopti lăuntrul. Aha... să-şi întoarcă de trei ori peste cap sufletul?! Aşa se poate.
Se auzea şi se asculta vorbindu-şi şi răspunzându-şi singur. Să cerce. Ce strică! Şi se încordă... O dată: şi intră ca în fundul morţii. A doua oară: şi ieşi ca dintr-un înec. A treia oară: se opri într-un luminiş de adânc. Şi iată, se făcuse gând. De ce nu ştiuse asta mai înainte? Trebuise să vină ananghia să-l înveţe? Acum coborî acolo, în fund, cu toată ştiinţa gândurilor pescăreşti. Se strânse în sine ca într-o dureroasă rugăciune, numai să descopere morunul. Pentru ce? Să-i ceară iertare? Să-i cerşească sfat? Să-i implore ajutor? Căci el nu ştia, nu se pricepea să-şi întoarcă chipul în sus, spre Cerul de deasupra. Numai plugarii fac aşa, cerşind de la Dumnezeul lor ploaie. Pescarii au cerul lor în fundul apelor; cer mult mai adânc: ameţitor de misterios... Dumnezeul lor nu umblă pe nori; se poartă pe mugetele talazurilor, prin vârtejuri şi anafore, pe chiţii şi morunii biblici.
Unul din aceştia se afla închis aici şi Dumnezeu trebuie să fie pe aproape. Un mare, solemn fior. îl străbătu, din creier, prin măduvă, până în vârful tuturor mădularelor. Ca ţipătul de atac al trâmbiţei. Apoi altul şi altul, tot mai iute, tot mai dese. Tremura gol, prins ca de un ger năprasnic. Dinţii îi clănţăneau ca o meliţă nebună. Îl întorseseră frigurile copilăriei? Apoi zgâlţâiturile încetară şi simţi că începe să ardă. Arsură lăuntrică, dulce şi bună, ca o mângâiere de sobă când intri iarna în casă. Se potolea... îi era bine... acum se putea uita fără să cadă în cerul de dedesubt. Se scrută singur; simţea că trece într-o altă prefacere. Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea... De acum se închina cugetelor, odihnei în gânduri... Ca bunicul...
Oare îmbătrânise aşa, dintr-o dată? Se cercetă: poate! Dar, oricum, această bătrâneţe se arăta cu totul nouă, un alt chip al vieţii... O îmbogăţire a ei cu nemăsurate lărgimi înapoi şi înainte, o scumpă atotînţelegere, o dezinteresare împărătească, o nepăsare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Bătrâneţe grea de har şi puteri, dezbărate de carne, strânse, încordate în ele însele ca pentru o înălţare. Cum putea fi bătrâneţe, când se simţea gâlgâind în el ca sucul uriaş a mii şi mii de alte vieţi stoarse într-o clipă de tot ce aveau mai tare şi mai preţios în ele ca să i se dăruiască lui. Acum înţelegea deplin: viaţă nu este nici ziua de azi, nici mâine, nici anul întreg. Vieţii adevărate îi este de ajuns clipa, clipa plină în care pumnul destinului tescuieşte timpul într-o lacrimă, ca de spirt. Clipa când copil, a scos singur întâiul peşte, un crap de două ori mai mare decât el. Clipa când, într-o noapte, plecat pe gura bunicului să-i audă şoaptele, acesta, cu un oftat ce a încremenit vremile, şi-a dat sufletul chiar în sufletul lui. Clipele astea nu sunt timp, n-au să moară niciodată...
Focul lăuntric se potolea. Sudorile îl brobonau ca o rouă. Acum, o siguranţă atotstăpânitoare îl liniştea. Pentru ce să mai sape să-şi întărâte fiinţa cu întrebări şi ispitiri? Asta face timpul, viitorul. Nu e mult mai bine să lase nedezgropate avuţiile destinului, mulţumindu-se cuminte să le ştie tăinuite acolo, ca un avar care nu-şi dezgroapă comoara ascunsă de strămoşi în beciurile deasupra cărora el doarme? Şi, iată, stând acolo uitat de treburi, celălalt mare izvor al vieţii, potmolit până atunci, de neastâmpăr, muncă şi griji, se desfundă în el: închipuirea. Ea îi umplu dintr-o dată pustiile singurătăţii şi ale dezolării cu vedenii, îi croi lumi, îl găti pentru îndrăzneli nemaiîncercate şi îl ajută să ajungă neajunsul. Închise ochii şi străpunse, acum lăuntric, unul după altul, cleştarele cerului de ape, deschis sub el, boltă cu boltă. Cum scânteiază acolo misterioasele zodii de ape, ţinându-se de mâini într-o fantastică horă ce înconjoară universul! Printre ele mişună peştii uriaşi din care i se trage neamul, leviatani strămoşi ai legendelor, care cârmuiau sorţile pescuitului, chiţii nemăsuraţi, morunii balauroşi veghind peste adâncimi, biruitori ai tuturor potoapelor, din care ieşeau pe ţărmuri să nască oameni din pântecul lor rodnic şi să întemeieze neamuri tari pe meleagurile pustiite.
Ocrotitori prin veşnicie, îi simţea acum mai aproape şi mai adevăraţi decât pe bieţii pescari, soţii lui, cu care aruncase pân-adineauri năvoadele cât pânza de păianjen şi trăsese la lopeţi cât firele de pai. Unul după altul, gândurile explodau cu zvâcniri de cartuşe de dinamită, rânduite de-a lungul creierilor. Până la urmă i le sparseră. Capacele cele mai tari săriră, fundurile se arătară: nu erau ale lui...
Pătrunse în cotloanele zămislirilor dintâi, trecea prin toate întortocherile desfăşurărilor de la începutul începuturilor, vedea tot, cunoştea tot, simţea şi înţelegea tot... nu-l mai mărgineau pereţii lui strâmţi... privea aievea cum strămoşii nu mai şedeau ca chiliuţele de miere, despărţite, deosebite unele de altele, deşi în acelaşi unic fagur care era el. Obloanele dintre ei, sub apăsarea ananghiei, se spulberaseră, şi toată avuţia agonisită, toată ştiinţa lor, descoperirile, cercetările, biruinţele lor tăinuite, se vărsau din adâncurile lor, în adâncurile acum ale lui.. .cu aceste uriaşe adaose privi iar sub el...
În lumina de matostat bătut cu stele, fundul bulboanei era un adânc paradis regăsit... În care el intra, lăsând afară timpul, ca pe o slugă, să-l aştepte. Are să aştepte zadarnic: el trece în veşnicie... În măreaţa-i aiurare, el fu aievea însăşi urzeala obştească, întregul sobor al străvechimii. Nu mai era o frântură. Se alcătuia, se împlinea cu întregul tot ce era afară. Şi tot ce fusese afară se umplea cu el. A... acum se putea uita lung, fără să cadă în adâncimile cerului de dedesubt, în slăvile înălţimilor adâncului. Ce însemna, îşi spunea singur, că Cerul de sus, măsurând vremea, se rotise cu zodiile lui întoarse şi arăta, cu pleiadele şi Carele miezul nopţii? Asta o făcea de milioane de ori. Şi tot închis sta. Pe când cerul lui, cel din adânc, se deschisese. Acum întâia oară. Pătrundea desăvârşit acolo. Se strămuta întreg. Întâi începu prin nişte fire subţiri, misterioase, de lumină: porneau din el, din ochi, din inimă, din vârful degetelor şi se ţeseau între el şi fiecare dintre fiinţele tuturor caturilor adâncului. Erau gânduri? Poate. Dar de alt soi, de soiul înţelegerilor cât ai clipi. Pricepea bine; acolo se mişcau stele şi peşti, nu una şi alta, ci topite într-o singură plăsmuire. Zodiile lumii se strângeau între cele două garduri...
Şi îşi aduse aminte: robite, închise de el ca să le facă mâine praf dinamita. Ah! Iată şi morunul. Zadarnic se târăşte pe fund, câutând să se ascundă în dosul constelaţiilor. E aşa de uriaş, că nu-l încap bolţile. În pântecele lui strălucesc aştrii înghiţiţi. Aşadar, se hrăneşte cu luceferi? Îl urmări lăuntric, ca într-o răsfrângere de oglindă magică. Arhanghelul apelor? Nu. Nu. Acum ştie: nu e morun. Este răs-strămoşul său, legendarul, de care i se povestise. Urcase din alte lumi în ape, de departe, se altoise cu băştinaşii şi întemeiase între braţele fluviului neamul cel tare al Aminilor. Le dase lege: să nu se atingă de moruni. Apoi pierise fără urmă într-o furtună.
Ştie că aiurează, simţea cum delirul creşte nemăsurat, îl umple cu arătări cutremurătoare. Dar se desfăşura aşa de repede, că uneori nu-l mai putea ajunge din urmă. Rămâneau rupturi lungi, goluri negre. Apoi iar îl prindea. Da, nu i se păruse. Aici, sub el, se află raiul. Raiul stă în ape. Cum să îngăduie el ca nemernicii să-l facă fărâme? Unde avea să se mai ducă el după moarte. Ah, ştie ce are de făcut. Acum aşteptarea nu mai trebuie să stea sperioasă, locului, în el; ci să iasă la întâmpinarea întâmplărilor şi a durerilor. Încordarea îl luă pe sus, la duhul obârşiei veşnice cu care se înţelese. Timpul? Viitorul îndoielnic? Nu le va mai îngădui să-l viclenească cu taine, să-i ascundă surprinderi. Le va sili să se deschidă într-o clipă minunilor înfăptuirii depline. De altfel, are cheia. E în mâinile lui. Se ridică. O putere liniştită îl purta ca în vis. Dete ocol de câteva ori capcanei. Se urcă şi stete îndelung întins pe bârna din spate. Prubului, socoti, se coborâ, îşi umplu pieptul cu tot văzduhul nopţii şi se aruncă. Zodiile speriate se stinseră. Rămaseră numai peştii. Se scufundă glonţ la piciorul stâlpului din mijloc şi se puse cu nădejde să dea la o parte bolovanii, sacii cu pietriş, maldărele de stuf. Cele dintâi, apele simţiră şi se grămădiră pe el. În jur mişuna peştilor îl privea holbată. Se înăbuşea. Ieşi, luă o unealtă, îşi umplu din nou băşicile plămânilor şi ale pântecelui şi se afundă în acelaşi loc. Dărâmă, sparse, rupse şi făcu o gaură în gardul bătut de toată greutatea gârlei. Şi, odată cu povara apelor care năvăli pe spărtură şi-i smulse mâinile, îl covârşi şuvoiul de peşti zbucniţi peste el. Amin nu putu, sau nu mai vru să aibă timp? Morunul se ivise ameninţător. Când se înfipse în gaura neâncăpătoare şi se opinti, luă cu el în piept pe Amin, cu care porni vijelios peste gardul care se prăvăli. Şi alaiul fabulos al peştilor se desfăşură triumfal, la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna, omul.
COPACUL LUI IUDA
Era în noaptea de groază când ceata de ostaşi şi slujitori prinseseră pe dulcele Mântuitor şi-l purtau, legat, de la Ana la Caiafa şi înapoi. Judecata aspră se urma, grăbită, în întuneric, şi Fiul Omului îndura tăcut toată batjocura, scuipări şi loviri peste obraz. Toţi îl părăsiseră, Petre se lepăda a doua oară, Sfintele Femei plângeau încuiate în casă, iar bieţii ucenici, înspăimântaţi, se risipiseră ca un stol de cocori pribegi apucaţi de furtună şi rămaşi fără de cârmaciu. În acest timp un om, cumplit la vedere, rătăcea, orbecăind prin paraginele grădinei Getsemani. Părea o iasmă scăpată din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtând încolăcită pe braţ o funie nouă şi împrăştiind în preajmă-i o spaimă fără de nume. El umbla plecându-şi genunchii tremurători în faţa fiecărui copac şi erau acolo, mii, rugându-se de fiecare să aibă milă de el.
Îndură-te, tu măcar, şi lasă-mă să mă spânzur de cea mai oropsită din crăcile tale
Dar copacul, zguduit de friguri, îşi înălţa ca într-un vârtej braţele noduroase în sus, să nu-l poată atinge şi pângări omul blestemat ce-i plângea la rădăcină. Şi de la copac la copac, odată cu omul, alerga vijelia, spaima şi nebunia. Umbla, astfel, de ceasuri întregi, când ajunse lângă un cedru bătrân, care, la apropierea lui, stătu neclintit. Era un uriaş cedru milenar, sub care David îşi cântase psalmii, la umbra căruia judecase Solomon şi proorocise Isaia. Iuda îngenunchie pentru a mia oară la poala bătrânului copac şi se rugă iarăşi:
Îndură-te tu, cel puţin, şi dă-mi alinare! Apa, când vreau să mă arunc în ea, fuge de mine; fierul ascuţit sare cât colo când se atinge de el pieptul meu şi, cu nici un chip, nu mă pot ucide. Îndură-te tu şi îngăduie să-mi spânzur trupul blestemat de una din crengile tale!...
Şi iată că cedrul patriarhilor, cunoscător al tainei, întinse şi îşi plecă milostiv unul din braţele-i puternice şi omul acela putu să-şi potolească setea de moarte. Şi, cât ai clipi, de una din ramurile uriaşului se legăna domol ucenicul cel viclean prin care se împlinise scriptura şi se deschiseseră porţile zăvorâte pe unde năvălea spre lume vremea cea nouă. Atunci o nouă vijelie, şi mai nebună, se dezlănţui în bezna grădinei, izvorâtă din mânia celorlalţi copaci care, frământându-şi frunzişul, strigau până la nori împotriva cedrului:
- De ce ne pângăreşti neamul şi grădina noastră, pe veci?
- Voi nu cunoaşteţi taina Mielului dat spre junghiere pentru spălarea păcatelor lumii cu sângele lui. Dar aţi văzut că sub mine s-a rugat Mântuitorul înainte de a fi prins de către ostaşi, şi cel din urmă cuvânt al lui a fost "iertare pentru Iuda"; cea din urmă poruncă ce mi-a dat a fost să am grijă de chinuitul său ucenic şi să-l scap de povara unei vieţi mai rea decât iadul!
Şi furtuna nu se potoli multă vreme încă. A doua zi, când s-a hotărât moartea lui Iisus şi s-au început pregătirile de osândă, trebuia o cruce pe care să-l spânzure şi să-l ţintuiască. Câţiva slujitori intrară în grădina Getsemani să taie un lemn din care să alcătuiască unealta de supliciu. Dar nici un copac nu primea să ajute la osânda şi uciderea Domnului şi să slujească, astfel, celor răi. Topoarele îşi stricau tăişul în trunchiurile învârtoşate ca piatra, fierăstraiele îşi rupeau pânzele zimţuite; şi aşa, din copac în copac, încercând, căznind şi ocărând, slujitorii ajunseră la cedrul cel falnic, podoaba grădinii. Copacul verde, plin de vânj şi viaţă, aştepta liniştit, cu o cracă uscată, groasă, smulsă parcă de un fulger şi dărâmată jos la tulpină... Într-o doară, amărâte, slugile loviră şi în el. Dar minune, topoarele se înfipseră cu putere în trunchiul din care săreau, în toate părţile, aşchii, ca într-un lemn moale de salcie...
Curând o cruce grosolană de lemn nestrunjit era gata încărcată pe umerii robilor şi pornită spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osândei. Dar, pe când se clătina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalţi copaci ce-l blestemau că tocmai el s-a găsit să primească răstignirea Mântuitorului:
- Tăceţi şi domoliţi-vă că voi nu pricepeţi adâncul tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întâlnească odată; ca mila cea mai desăvârşită să se reverse peste vina cea mai fără de iertare şi să o copleşească; omul cel mai josnic şi Dumnezeu să sufere aceleaşi chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de proorocii acestei întâlniri binecuvântate şi rânduit ca trupurile amândurora să spânzure de mine. Uitaţi-vă, eu duc acum Mântuitorului căinţa lui Iuda!
Din volumul "Toiagul minunilor", Editura "Jurnalul literar", 1991
CĂPRIOARA DIN VIS
- De aceea eu cred în vise, urmă cu tărie bătrânul sculptor. Nu în toate, bineînţeles. Şi mai puţin în visele a căror cheie o poartă toată lumea în buzunar. Pasărea înseamă veste, pisica egal trădare, câine duşman şi aşa mai încolo. Astea sunt copilării. Simbolistica viselor e mult mai complexă şi mai tainică decât simpla explicaţie din popor. Interpretarea lor trebuie făcută ştiinţific. Sunt unele prevestitoare. Altele ne întorc înapoi, la vieţile din străvechime. Dar nu oricine le face. Trebuie să fii anume hărăzit ca să te viziteze un vis profetic. Căci şi visele sunt pe măsura oamenilor. Sunt, cum spuneam, unele care ne vin în împrejurări de mare cumpănă, sub ameninţarea morţii. Ţâşnind din straturile adânci ale fiinţei noastre, ele ne destăinuiesc stări de mult trăite, trecute în fondul nostru, care zbucnesc în vis cum într-un cutremur năpădesc prin crăpăturile scoarţei vinele apelor fierbinţi din miezul pământului. Ele simbolizează nu numai o trecută trăire personală, ci aduc din străfunduri o experienţă obştească, o ameninţare de întâmplare colectivă a omenirii din care eram atunci, cum suntem şi acum o părticică, unde, însă, răsună totul.
- Asta, până acum, este mai mult geologie decât onirocriţie, îl opri cineva.
- Ce ştiţi voi despre tehnica viselor!... se întoarse vorbitorul cu dezgust spre colţul de unde pornise întreruperea. Apoi urmă: Un astfel de vis încărcat de înţelesuri mi-a dezvăluit odinioară izvodul artei. Şi prietenul îşi ridică paharul, parcă să-şi acopere expresia feţei schimbate. Noi urmam să-i privim oarecum batjocoritori mâna tremurătoare, ajunsă în dreptul ochilor stinşi, falca de jos căzută de oboseală şi gura ştirbă, din care ieşise cu iz atât de nou şi modern o pledoarie a visului.
- Şi care este izvodul artei, maestre?
- N-aveţi să credeţi când vă voi spune: vânătoarea.
Noi ne uitarăm uimiţi unul la altul.
- Vânătoarea este obârşia artei. Cel puţin pentru mine, reluă el cu glas scăzut.
Am ridicat şi mai sus capetele, ca să-l privim bine, şi tăcurăm toţi câtăva vreme, gândindu-ne.
-Poate că are dreptate, spuse cineva. Vânătoarea a adus cu ea o îmbelşugată creaţie artistică pe lume. Măcar dacă ar fi să ne gândim numai la bogăţia desenelor preistorice cu scene de vânătoare.
- Sau, adause altul, la miturile şi poveştile zămislite în jurul vânătorilor legendari. Bunăoară, poemul lui Ghilgameş
- Nu asta, protestă sculptorul, nu vorbesc despre ramura deosebită a plasticii cinegetice, fie ea primitivă. Cu atât mai puţin de arta cultă. Când am spus asta, m-am referit la primul fior de artă, am numit impulsul dintâi, care la începutul începutului, o dată cu sufletul, i-a mişcat omului sălbatic şi mâna, îmboldindu-l să tragă întâia linie dragă, primul contur estetic al emoţiei lui.
Cum alţii se găteau să sară cu vorba împotrivă-i, maestrul îi potoli scurt:
- Ca să nu ne încâlcim în discuţii zadarnice, am să vă povestesc întâmplarea revelatoare de la care porneşte credinţa mea. Să fi avut pe atunci douăzecişitrei de ani, vedeţi ce departe trebuie să vă afund în timp, glumi el cu amărăciune. Viaţa sta înaintea mea bloc pur, aproape neînceput, şi mi se părea că am să pot să-i dau un chip după voie, aşa cum modelam marmora. Socoteam că am geniu. Iubeam cu aceeaşi patimă înaltă arta, femeia şi vânătoarea, adică forma.
- Cum, vânătoarea? întrebai eu.
-Vânătoarea îndeosebi mă apropia de izvorul viu al formelor animale, adică de tot ce e mai veridic, mai pur, ţâşnit din originala matcă animală, maiestatea lebedei, sfioasa nobleţe a ciutei, taina de sfinx a caprei negre încremenită pe o stâncă, cu ochii adânciţi în amurg, fala cerbului încruntat cu o dumbravă de ramuri, ca şi puterea de stâncă alergătoare a mistreţului. Ştiţi că am fost cel dintâi sculptor animalier din ţară. Ei bine, arta, femeia, vânătoarea se echivalau pentru mine, erau totuna, alcătuiau acelaşi unic élan, aceeaşi năzuinţă. Întrupau acelaşi mod, reluat pe trei registre, pe trei planuri deosebite.
- Dar femeia nu e decât tot un animal, maestre. E tot un vânat, îl întrerupse cineva.
-Te înşeli. Aşa cum arta nu realizează, ci sublimează creaţia, tot aşa, femeia transfigurează până la divin frumuseţea animală a tuturor formelor ce stau înapoia ei şi urcă treptele până la ea, ca să fie transpusă dintr-o dată dincolo, în alt tărâm.
- Cine, maestre.
- Frumuseţea animală, prin femeie.
- Dar e tot carne, îl sâcâi acelaşi.
- Carne sufletească. Ea este arhetipul
- Nu-l mai întrerupeţi, că nu mai ajungem niciodată la poveste, interveni gazda, mai ales dacă intă în Platon şi arhetipurile lui.
- Ei, dragii mei, Platon spune că dacă învăţăm uşor şi ştim ceva, e că ne amintim. Şi visele nu sunt uneori decât uitate aduceri-aminte.Şi cu asta încep povestea. Aşa am făcut acea uimitoare călătorie pe tărâmurile negre ale uitării, afund în inconştientul atoateştiutor, ca să mă întâlnesc cu mine însumi; adică nu cu mine, cu omul primitiv care a avut întâiul fior de artă urmărind o căprioară ce-i amintea de o fată. Cât am stat acolo, atârnat pe prăpastia pieirii, au avut timp să-mi treacă pe dinainte multe din nălucile vieţilor anterioare. În ele eram necontenit proiectat eu, care luam felurite chipuri, până am ajuns la tânărul artist. Eram tot eu, vânătorul în care se trezeşte primul gest gratuit, să laşi prada pentru umbra ei săpată repede pe un os. A fost un salt nebun în spirit, o faptă neînchipuită pentru acea eră neîndurată. Sămânţa acelui gest, rodit de vânătoare, a înflorit apoi dumnezeieşte, acoperind cu frumuseţe nepieritoare pe toţi oamenii acestui pământ. Asta a fost vedenia care mi-a descoperit izvodul, naşterea şi rudenia artei cu vânătoarea.
- Dar domniţa?...
- Domniţa mărturiseşte curat, în noaptea despărţirii, că nu-i stăpână pe gândurile ei. Şi s-a măritat cu altul de seama sa. Cât pentru mine, zguduirea a fost atât de cumplită, m-am cutremurat atât de adânc şi am căzut atât de afund, că la deşteptare n-am mai găsit domniţa nici în mine, nici afară din mine. Plecase. Am rămas numai cu căprioara, care, cea dintâi, mi-a călăuzit mâna să scrijelească artistic osul. Şi cu un bust, Diană nepământească zămislită în lut, pe care nu-mi vine să-l ating. Nu-l torn nici în bronz, nu-l cioplesc nici în marmoră. Şi sunt totuşi sigur că va înfrunta, ca şi osul sălbatec, veacurile omeneşti. Prea închide în el patima şi frumuseşea, ca să poată pieri. Am să vi-l arăt într-o zi, înainte de a-mi da sufletul.
CONFESIUNEA UNUI SCRIITOR ŞI MEDIC
(fragmente )
Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile.
Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă arată linii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.
Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea?
M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...
Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică? Despre artă şi credinţă?...Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.
Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.
După mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă sunt vechile legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-a lungul tuturor religiilor. De când, însă, arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să ţie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă, care mai poate împreuna arta şi credinţa, a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte, cum ştiţi, muţeşte… cu buzele sufletului.
Mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturiile conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în faţa dumneavoastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-am intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare, care a alunecat ca bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în faţa cărui stil şi forme să se oprească definitiv… Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc, pentru dumneavoastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei, deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafaţa noastră.
Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit tipurile şi categoriile în ordinea spirituală, decât în cea psihică şi în cea biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, micile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau anume tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri elementare ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul, tipul picnic, mic, şi celălalt tipul atletic. Între ele se aşază toate celelalte, corcituri.
Spiritului i-aş recunoaşte, între altele, măcar două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioşia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.
Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice li se incorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii de ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale.
N-am nici un merit că m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă zilnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios, chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-odată…
… Departe de mine de a socoti credincioşia ereditară.
… Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi, şi numai educaţia modernă, faustiniană, ne abate de la tipul primitiv…
… Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţile religioase şi rituale.
Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini şi străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.
Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, cevacare să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri ,pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată. (…) Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, când cântam prohodul. (…)
Aşteptarea aceea sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul unei vieţi este că are să vie.
(Vasile Voiculescu - Gânduri albe, Editura Cartea Românească, 1986)
REVOLTA DOBITOACELOR
Limbile vremii alunecaseră de pe tăişul lustruit al baltagelor de piatră pe luciul paloşelor de bronz. Şi omul nou intra în eră cu tot alaiul de animale îmblânzite după el. Într-un amurg sălbatic de iarnă, el se întorcea necăjit de la pădure. Carul primitiv, cu roata otova dintr-o singură bucată de trunchi, se frânsese într-un prăguş, şi omul, ca să-l urnească, trebui să ostenească o jumătate de zi. Taurii înjugaţi fluturau mânioşi capetele, bolovănind ochii cu rămurele de sânge în ei spre suliţa cu care îi împungea asprul stăpân. Câinele credincios se târa sfios în urmă, schilodit şi el în bătaie. Scăpase vânatul, care-l amăgise încurcându-şi urmele pe ponoare. Şi omul, vânator fără greş, venea cu arcul descordat, aducând doar un vultur săgetat din văzduh. El păşea crunt şi morocănos, spărgând cu călcâiul încălţămintei coaja noroiului amorţit de ger. În întunericul iscat, odată cu ceaţa din pământ, înfăţişarea lui înspăimânta. O piele uriaşă de leu îi învăluia trupul, aşa încât capul fiarei încununa, ca un coif fioros cu colţii rânjiţi, capul omului. Nădragii largi, din blăni de fiară, şi cizmele năprasnice, cu copite grele de aramă, îl creşteau şi mai mult. Iar aripile moarte ale pasărei fâlfâiau, deschise, la fiecare pas în spatele uriaşului, parcă ar fi fost crescute acolo, pe umerii lui.
Când intră în ocolul unde îşi adăpostise familia, pe o măgură, sub cozorocul unei stânci, înnoptase. Haita de câini ai curţii sări furioasă să-l sfâşie. Dar, cunoscându-l, repede se trase, cu gudureli, înapoi. El, însă, tot avu timp să plesnească pe doi din ei cu piciorul, rostogolindu-i cât colo. Şi schelălăielile lor umplură ograda. Femeia ieşi din bordei cu pruncul în braţe şi ajută bărbatului să dejuge. Apoi oamenii se mistuiră în hrubă. Dobitoacele rămaseră afară singure, în noapte şi ger, apărate de câinii lihniţi, împinşi de foame mai degrabă să le sfâşie. Crivăţul se zburli şi se umflă, şuierător balaur cu mii de limbi din care sufla venin de ger. Împinse de frică, de foame şi frig, animalele se înghesuiră una în alta, toate la un loc. Taurii cu grebenele îndurerate şi şoldurile găurite de strămurarea cu bold de bronz în vârf, oile jăfuite de lână, berbecii cu coarnele frânte de bâtă, bivolii cu ceafa roasă, câinii şchiopătaţi de ciomăgeli. Toţi asupriţi, toţi răzvrătiţi împotriva stăpânului. Tirania omului îi scoase din răbdări.
- Azi a fost mai crunt ca niciodată, spuse taurul negru, pe când cellalt soţ îi lingea milos grumazul.
- Ar trebui să-l iei în coarne şi să-i verşi maţele, zise bivolul ceacâr, sfredelindu-şi cu limba nările.
- De ce n-o faci tu? i-o-ntoarse taurul.
- Eu, vezi, am coarnele teşite.
- Atunci calcă-l în picioare şi în sihlă, tigrii.
- Eu singur? Acolo umblam turme întregi. Tuna pământul sub noi când porneam năvala.
- Numai câinii pot să-l sfâşie, îşi dete cu părerea berbecul. Când rătăciţi departe pe coclauri după vânat, săriţi voi, zăvozilor, pe el, fiara cea mai aprigă. Eu, să am colţi şi gheare! făcu cu părere de rău încornoratul.
- Zadarnic mestecaţi voi toţi în gură vorbe zadarnice, ca paiele. Cum să te atingi de el? oftă câinele. Voi nu vedeţi că este vrăjit? Ştiţi ce putere are?
- Ce? întrebară toate.
- La vânat, el apucă vulturul din nori şi-l dărâmă jos. Ţinteşte de departe iepurele, cale de-o poştă, şi biata vietate rămâne acolo încremenită de moarte şi îl aşteaptă să vie s-o culeagă. Nu aleargă ca mine să-i iasă sufletul după vânat.
- Cum? Îşi lungeşte mâna într-atât de sus, până la păsările cerului? Intrebă o oaie rumegând cuvintele.
- Nu. Dar face ceva şi mai de neînchipuit. Când vrea, îşi dezlipeşte un deget de la mâini, pe care le încordează în chip ciudat. Şi degetul, cu o unghie ascuţită de fier în vârf, zboară cât ai clipi singur şi apucă pasărea, pe care i-o aduce jos.
- Am văzut şi noi, strigară toate, degetele astea vrăjite, lungi şi cu cange în pisc. Are multe în tolba de la spate. Cu ele face semn şi opreşte pasărea în zbor.
- Apoi asta e vraja, lămuri câinele. Îşi scoate şi îşi schimbă degetele când vrea şi cum pofteşte.
- Dar braţul? se jălui taurul. Aţi văzut cum şi-l lungeşte, de te ajunge la zece stânjeni depărtare Ba şi-l deschiolează din cot ca să-l poată arunca de departe în tine. Vai de carnea ta dacă pumnul braţului de adaos are piatră în el! Şi după ce te-a izbit de te-a ameţit, îşi ia braţul de jos şi îl pune la loc, rosti înfiorat taurul.
- Asta e puterea lui, urmă câinele. El nu e ca noi, dintr-o bucată, încremenit o dată pentru totdeauna în el, turnat într-un calup din care să nu mai poată ieşi. Omul se schimbă şi se mlădiază după nevoi. L-am văzut odată, când era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Eu asudam cu părul tot pe mine. El se răcorea în apă cu toată carnea de sub piele şi păr afară, aşa cum scosesem eu numai limba.
Mieii, taurii şi bivolii holbaseră ochii, minunaţi de povestirile lui, şi câinele, îngâmfat de ascultarea cu care se învrednicea, urmă :
- Odată am fost de faţă când şi-a scos copitele.
- Copitele? Cum se poate? făcu un mânz naiv.
- Da, copitele, de la glezne în jos. Îi intrase în ele o pietricică şi-l înglodea. Pe urmă şi le-a pus la loc şi nu s-a mai cunoscut de unde le lepădase. Când a fost să trecem o apă, şi-a dezghiocat picioarele mai sus de genunchi, a pus pielea şi carnea pe umăr, ca pe nişte păstăi, ca să nu se ude părul de pe ele. Iar dincolo, pe mal, s-a alcătuit din nou la loc. Nu se poate magie mai mare. Să te faci şi să te desfaci, să te rupi şi să te dregi, să te lungeşti şi să te scurtezi, dintr-o clipă în alta, singur.
- Eu nu de braţul lui, care se smuceşte din cot şi mă plesneşte la zece stânjeni depărtare, mă tem, zise taurul ceacâr, gros la piele. Pe mine altceva mă împiedică. Fără să vreau, carnea se înfioară pe mine când mă apropii de el şi mă face să-mi plec grumazul în faţa lui: un miros uriaş, un iz de fiară domnitoare mă biruie. De ce creşte oare blană de leu pe el?
- Şi-i fâlfâie aripi de vultur hrăpăreţ pe umeri, behăi un miel prior. L-aţi văzut astă-seară?
- Magie şi vrăjitorie, gemu dulce vaca. Uitaţi-vă. Mâna femeii îmi ţine loc de viţel. Când ugerul împovărat de lapte mă apasă, chem prelung. Şi ea vine. Închid ochii şi sunt fericită, închipuindu-mi puiul sub mine. Nu e asta magie? Ca să-l biruim ne trebuie vrăji mai puternice, farmece mai tari! Aş zice să întrebăm pe lup în pădure. El se pricepe.
- Deşteapto! lătră ogarul. Ţi s-a făcut de jupuială pe vreo râpă?
- Atunci cum să scăpăm de atâta greu şi apăsare? Cum să-l răpunem? Nedreptatea lui necruţătoare ne sugrumă tot cât colţii lupului.
Deodată uşa de bârne se smulse pe neaşteptate şi în cisla dobitoacelor răzvrătite căzu, pe câteşipatru labe, pisica. Pe urmele ei curgeau ocările şi blestemele femeii. După ce se dezmetici din ameţeală, pisica începu grijulie să-şi şteargă mustăţile şi să-şi lingă blana, mânjite de smântână.
- Vai, ce cruzime, surioară! o boci oaia.
- Pe sufletul meu dacă i-am greşit cu ceva! Ăştia sunt oamenii. După ce ne jertfim viaţa pentru ei în lupta cu şoarecii, priviţi acum cum ne aruncă.
- Ai căzut tocmai bine, mugi taurul. Tu eşti vrăjitoarea iscusită. Proroceşti când are să se schimbe vremea, apoi când vin oaspeţi şi ai prietenie cu luna. Învaţă-ne şi ne ajută cum să scăpăm de om. Cum l-am putea ucide? Că ne-am săturat de chinuri.
- Năvăliţi asupra lui. Unul singur din voi numai, e de ajuns să-l facă praf şi puzderii, rosti pisica.
- Lesne de spus. Cum să-l faci, când este cât un munte şi pe deasupra şi vrăjitor! Pumnii lui, măciuci de fier, îi zboară din mână şi vin vâjâind, să te pocnească de la o poştă, se jelui bivolul.
- Şi pe urmă carnea lui de leu are un iz fără împotrivire, se tângui taurul.
- Şi cine se poate uita în ochii lui ţintă, fără să-i plece pe ai săi numaidecât? Are priviri totdeauna biruitoare.
- Vă înşelaţi, îi mângâie pisica. Tăbărâţi cu îndrăzneală pe el: e mai plăpând ca un viţel. Vi-l dau în labe gol şi fără apărare, chiar acum.
- Nu vă luaţi după ea, schelălăi dulăul. Unde l-a văzut ea plăpând? Vă trage vicleana în capcană, să vă piarză.
- Tot rob mişel ai rămas. Veniţi cu mine, miorlăi ea, scuipând câinele între ochi.
Vitele aşteptau sfioase, îndoielnice, îndemnându-se fără hotărâre.
- Haideţi numai câţiva paşi, fricoşilor, îi certă ea. Aveţi să vedeţi cu ochii voştri.
Şi, pornind înaintea cetei de răzvrătiţi, pisica îi duse îndărătul bordeiului, unde şoarecii făcuseră câteva găuri în perete.
- Puneţi ochii şi uitaţi-vă, îi îndemnă ea.
Cu toţii, pe rând, îşi potriviră, bivolul peruzeaua ochiului mare cât pumnul, capra gogonul ei de chihlimbar, taurul oul însângerat al ochiului cu gălbenuş negru, porcul ţandăra de geam afumat ascunsă în grăsimea obrazului. Câinele, după ce privi cu ochii lui duioşi de copil orfan, puse şi bumbul umed al nasului şi, la mirosul cunoscut al stăpânului, coada începu să i se mişte bucuroasă. Omul, la lumina chioară a unui opaiţ, se dezbrăca pentru somn, zvârlindu-şi una câte una toate vrăjile de pe el. Baltagul, braţul cel de adaos, zăcea jos, acum un biet ciot de lemn. Cizmele cu copite de centaur se pleoştiseră goale, ca două ciuperci uriaşe, viermănoşite de ploi. Blana cu puteri de lei, coiful cu colţii ascuţiţi, neînsufleţite, dezumflate, spânzurau în cui, jumulite şi găurite de molii. Omul, ieşit din găoacea lor ca un pui golaş, şedea alb şi plăpând, cu carnea mirositoare a viţel de lapte. Capul rotund şi mic, ca de miel slăbănog, se răsucea pe un gât fără vlagă. Grumazul taurului, pe lângă el era un trunchi de gorun pe lângă o trestie.
Dobitoacele priveau aprinse. Cozile neastâmpărate băteau ca nişte năpârci pântecele flămânde. Ochii se înflăcărau de ură şi colţii se rânjeau.
- Haideţi, porunci pisica, curaj! Eu am să mă miorlăiesc la uşă până îmi vor deschide. Voi năvăliţi toţi după mine şi-l sfâşiaţi.
Deodată câinele, aşezându-şi a doua oară ochiul la bortă, se trase înapoi înspăimântat şi o luă la fugă. Celelalte dobitoace se îngrămădiră la gaură, priviră din nou şi, îngrozite, o luară la sănătoasa, ascunzându-se. Omul, îngenunchiat pe pământ, îşi împreunase mâinile şi ridicase ochii. Deasupra lui, tavanul parcă se găurea, căci se strevedea cerul. Un abur luminos ieşea din trupul omului, mai ales din osul frunţii şi din creştet, închegându-se în juru-i ca un cearcăn. Lumina ajunsese din ce în ce mai puternică. Îl îmbrăcă într-un văzduh aprins, nesuferit ochilor. Omul era o lungă flacără albă, ca o torţă care arde toată deodată. Şi văpaia învăluitoare, lua din ce în ce înfăţişarea unui paznic îngrozitor, în picioare, plecat uşor asupra omului din el, care se ruga.
(Din volumul "Toiagul minunilor", Editura "Jurnalul literar", 1991)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu