Duminicalii cap 1

DUMINICALII
(ediţie revizuită şi adăugită)

editgraph

Redactor: Aurel GANEA
Tehnoredactare: Nicolae TUDOR
Coperta şi celelalte imagini: Nicolae TUDOR

Toate drepturile acestei versiuni aparţin autorului.

                                                                                                                                                                                            

Tipar: editgraph
www.editgraph.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Tudor, Nicolae
Duminicalii / Nicolae Tudor. - Ed. a 2-a, rev.. - Buzău :
Editgraph, 2011
ISBN 978-606-8310-41-1

821.135.1-32

Orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare.

Cuvânt însoţitor: GALLẺ-URI LITERARE

Nicolae Tudor scrie literatură cu o fervoare de invidiat.
Talentul său de a redefini şi a modela artistic o lume care, mâine, se va pierde în zbuciumul mercantil al globalizării, face din această carte o mărturie de viaţă, de limbaj şi de trăire
Este greu să decelăm cât din lumea propusă este ade-vărată şi cât este ficţională. Se ştie prea bine, actul artistic în-seamnă interpretare, naştere din nou şi rostuire întru estetic al imediatului. Lumea pe care ne-o aduce în suflet este, în apa-renţă, cea a mahalalei, a unui cartier de la marginea Buzăului, cu faţa schimonosită de blocuri, cu grădini sârbeşti nimicite de elanul strâmb al demolării şi al construirii de ”machines ŕ vivre”. Casele tradiţionale încearcă cu greu să echilibreze, în plan arhitectural, dar şi social sau, pur şi simplu, uman, hi-doasele maşini de locuit din beton a căror construcţie şi utilitate au fost inspirate de ideile unui mare şi acuzabil arhitect al lumii,Le Corbusier.
Mahalaua insinuată şi descrisă cu note poetice nu este însă o mahala. Mai întâi pentru că aici, un prim-ministru al Românei (Alexandru Marghiloman) şi-a construit un castel, pe care l-a numit - explicabil pentru caracterul său -, cu o modestie care trădează grandomanie, suficienţă şi infatuare, ”Vila Albatros”. Apoi, pentru că oamenii pe care scri-itorul îi descoperă, îi scanează, îi cheamă literar să se rostească au nobleţea şi frumuseţea de caracter de a-şi asuma, fără să se revolte, o condiţie umană ingrată şi, aparent, degra-dantă.
Precum nenea Iancu, Nicolae Tudor ţine un bar într-un cartier al Buzăului. Aici este laboratorul în care îşi aşează personajele pe nişte insolite lamele de sticlă, pe care le studiază cu microscopul unui talent epic înnăscut, cu dragoste, înţelegere şi altruism. Orice trimitere la „cârciuma lui Iocan” este superfluă. Aici personajele vin să se destăinuie, să-şi argumenteze existenţa.
„Duminicalii” surprinde cu pertinenţă un segment existenţial relativ insolit, uzând de tuşe groase, dar sensibile, de culoare locală. Argoul de cartier, a cărui aducere în text poate părea unora un act ignobil şi inutil, ar trebui să stârnească interesul lingviştilor, fiind vorba de un argument viabil al pluralităţii limbii române.O spun destul de mulţi, limba noastră va trece în viitor prin încercări grele şi dureroase în confruntarea cu ameri-canizarea subliminală care i-ar putea strica rosturile. Indiferent ce română s-ar vorbi peste o sută de ani, filonul său creator va îndemna poeţii şi prozatorii autentici să scrie, să-şi manifeste fiinţa demiurgică.
Spaţiul literar creat de scriitor este un Macondo insolit, cu personaje bine definite şi existenţe-unicat care dimensionează o lume tulburătoare, emoţionantă şi, aparent para-doxal, delicată şi subtilă. Meritul esenţial al autorului este de a o surprinde, de a o admira neştiut, de a o incita şi obliga, cu mijloace literare, să se destăinuie.
Duminicalii au un limbaj pitoresc, autentic, pe care autorul s-a străduit să-l facă literatură. Nicolae Tudor are cu aceste personaje relaţii afective profunde, le iubeşte, le admiră, le apără. În fond sunt creaţiile sale, sunt asemenea unor gallé-uri, dar... literare.
În literatura română există o carte mare a lui Petru Comarnescu, "Kalokagathon" - dreapta numire a lucrurilor. Fiecărui obiect, stări sau sentiment îi corespunde un nume, un cuvânt, care este numai al limbii române. Personajele din această carte au darul de a spune lucrurilor pe nume, fără farafastâcuri eufemistice, fiindcă aşa simt ele cuvintele care vin din fiinţa lor.
Cuvintele personajelor sunt adevărate mărturii lingvistice ale unei lumi vii, reale şi complexe, de o frumuseţe aparte - lume pe care Nicolae Tudor o gravează în simţirea citi-torului, o lume a rostirii fără ifose literare, dincolo de normele academice.
Ca orice creator autentic autorul intervine în text la persoana întâi, cu note având trimiteri etice distincte sau analizând lumea în care trăim. Şi, pentru a demonstra că lumea pe care o descrie l-a asimilat şi a fost asimilat de ea, ajunge la un moment dat să vorbească precum personajele sale. Un exerciţiu lingvistic admirabil, o probă de identificare indu-bitabilă cu acest Macondo creat de el.Un singur reproş îi pot face: nu există o ordine valorică a discursurilor, o anumită simetrie.
Scriitorul simte nevoia să-şi rostească pe deplin sufletul, mai întâi prin condes-cendenţa bine disimulată cu care îşi priveşte şi îşi făptuieşte personajele, apoi prin des-tăinuirile cu o certă notă autobiografică de o sinceritate dezarmantă şi de o frumuseţe literară incontestabilă. 
Volumul de faţă se adresează, fără îndoială, cititorilor avizaţi, împătimiţi de limba-jul specific al unui colţ de ţară, dar şi de lectura unor texte admirabile prin frumuseţea şi veridicitatea lor, prin fluenţa epică deosebită şi prin construcţia secvenţială a unei lumi autentice şi parcă neştiute până acum.( Aurel GANEA, MMVI)

CREAŢIA, CA O POARTĂ SPRE ADEVĂR

În „Duminici cu Nicolae” se continuă stilul epic şi apar personaje noi. Aici prezenţa autorială este mult mai pregnantă şi constituie pentru autor încă un prilej de a-şi prezenta ideile despre societate. Personajele, la fel de pitoreşti, sunt proiectii ale conştiinţei autorului, in valenţele sale multiple, care baleiază între artistic şi social.
„Duminici desculţe” îl relevă deopotrivă pe creatorul dar şi pe omul Nicolae Tudor îndrăgostit de pământ, ca un alt Ion - (sentimentul acesta obsesiv străbate întreaga carte). Capitolul face o radiografie a vieţii zilnice a autorului care este îndrăgostitt iremediabil de palma de pământ pe care o cultivă cu legume, cu rateuri productive inexplicabile pentru acesta. Un aspect aparte îl constituie afecţiunea de gospodar pentru cei câţiva iepuraşi şi cele câteva găini crescute „la înălţime”,  pe care le consideră copiii săi.
“Scrisoarea deschisă către omul sărac”, titlu aproape păunescian, îi oferă ocazia autorului, revoltat şi de o sinceritate dezarmantă, de a-şi expune ideile despre societate. In opinia mea „forţa morală” este o utopie perdantă care propune o altă ordine pe plan moral, dar şi material. Ideea redistribuirii pământului, a celui cultivabil, evident, nu-l face decât să-l plaseze pe N.T. în epoca de mult apusă a socialismului utopic, a falansterului de la Scăieni şi a altor propuneri iluzorii de remodelare a societăţii şi proprietăţii. „Forţa morală” nu este decât un  strigăt disperat al unui om sensibil şi sărac, atacat depresiv şi imediat, care propune soluţii pe termen lung, irealizabile şi inutile. Devenită o autentică marotă personală, îm-părţirea pământului i se pare autorului o soluţie echitabilă a problemelor lumii de azi, cel puţin la nivelul României. Principiile de acţiune par să formuleze  o „Biblie” laică a omului sărman.
Nicolae Tudor îşi supune personajele unui tratament fabulatoriu, în cea mai tradi-ţională moştenire a principiilor prozei. Situaţiile epice insolite în care sunt puse acestea sunt impresionante, verbiajul transmite o savoare literară specială. Într-o primă analiză, senzaţia este de „literatură vie” - real „calchiat” cu talent, strecurat imperceptibil prin filtrul creator al autorului.
Unul dintre personajele importante ale cărţii este însuşi Dumnezeu, pe care scriitorul îl dojeneşte arghezian sau, după caz, Îl adoră şi-I recunoaşte Puterea. O altă prezenţă obsesivă o constituie ceea ce aş numi „critica de familie” - unul dintre subiectele omni-prezente in discursurile duminicalilor sunt nevestele, văzute cu ochi critic, incisiv şi acid. Numai Ana are parte de o imagine favorabilă, corodată rareori de trimiterile, bine temperate, la câteva necazuri existenţiale ale vieţii cotidiene. Poate cel mai bine analizat şi prezentat personaj este autorul, un mereu îndrăgostit şi sensibil, ca orice poet, imagine care contra-balansează pe deplin pe cele negative oferite savuros alături de celelalte personaje.
Impresionantă prin diversitatea expozeurilor scripturale, această carte de excepţie nu face decât să întregească imaginea unui autor implicat profund în problematica omului actual. Nicolae Tudor ne oferă o scriere valoroasă, inedită, sensibilă, ne dăruieşte un galléu de-al său, delicat, tulburător şi profund ca o scrisoare de la Dumnezeu.
(Aurel GANEA, MMXI)

                                                                                                                                                            

POVEŞTI
MURITOARE

   

Moto: "Am întâlnit fiinţe singuratice, învinse în aparenţă
de viaţă, de împrejurări, dar care în profunzimea
lor ne sunt net superioare,  gândesc altfel viaţa, au
un spirit de sacrificiu greu de înţeles şi seninătate
a vieţii în faţa căreia te ruşinezi când dai seama
de valoarea unor astfel de oameni.
Comportamentul lor este liniar, nu fac gafe, nu
jignesc pe nimeni, nu vor decât să respire aerul
din ce în ce mai greu al acestei planete. Ei au
altfel de sentimente, mai pure, mai puţin
sofisticate. Sunt pur şi simplu nişte fiinţe
înzestrate cu harul blândeţii şi al sacrificiului, nu
vor niciodată să fie deasupra altora, nu le
interesează bogăţiile pământeşti şi nu au neapărat
o legătură specială cu Dumnezeu. Sunt nişte fiinţe
de păpădie, firave, gingaşe, speriate în egală
măsură de lumină ca şi de întuneric." (Marin Ifrim)
                          
                                                                                 

SEARĂ PESTE MAHALA
Un ţambal în coarde sună, başii gravi te înfioară,

Dacă-nchizi o clipă ochii, nici nu se mai face seară.
Desculţi trec măturătorii, poartă măturile-n vânt,
Duc o pâine subsuoară şi mai rup din când în când.

Înspre case rândunele zbor în grabă, ca o coasă,
Şi,
o clipă,
mahalaua sânul raiului visează.
Un copil cu-n zmeu în braţe nu se lasă înăuntru,
Ţipă că nu înţelege ce s-a întâmplat cu vântul.
Fetele-s strigate tare, porţi în urma lor se-nchid,

Ţambalul tremură-n coarde de o unghie ciupit.

DUMINICALII
Moto: "Dacă ştii să citeşti, fiecare om este o carte" -  E. William

Cât e de-ntinsă, strada cu gropi respiră neliniştită. Se-nvecheşte în sine sub soarele clocotitor, atât de departe că nici nu-l vezi. E strada pa-şilor târşiţi, a simplilor de duminică.
Atras de un saxofon ce plânge-ntr-un colţ de-ntuneric, Desculţu păşeşte rar, descentrat, ca-ntr-o apă pe care n-o ştii. Are o Anică tatuată pe braţ (de fapt, o caricatură). Picioarele-i sunt scălâmbate, numai um-flături, parc-au fost ţinute într-un ciudat pantof chinezesc şi-au răbufnit ici-colo.
- Într-un suflet nu intru niciodată-ncălţat! Mă-ntreabă lumea dacă nu mă frige asfaltu’! Am tălpile bătucite de cât am mers în viaţă... Până la Sf. Dumitru îmi place să merg desculţ, nu ştiu de ce!
Cu mişcări şovăitoare scoate un bănuţ din buzunar. Îl zăreşte vag între degetele osoase pe care balangăne o verighetă largă şi-l cântăreşte cu un gest scurt. Ştiu, astfel, că e ultimul şi-ajunge pentru... «Ultimu’ drum». Îl leapădă scârbit pe tejghea, bănuţul zornăie un timp, apoi se linişteşte. Întinde mâna după pahar şi se sperie când ajunge în gol. Caută iar şi iar se încruntă. Din când în când îşi muşcă degetul cu multă, multă mirare.
Astăzi e bătălie de clopote la biserici. Se aud, obosite, dar nu aco-peră sunetele muzicii.
Unii se uită în jos, alţii în sus. Şi se gândesc. Oare... la ce?!
- Ioane, tu eşti?
- Da’ cin’ să fie, dracu’!?
- Pleacă de-aci, nu stau cu necuratu’ la masă! 
El e Ioane Flămândzeanu, unul dintre batrâni. O zgâtie de om. Are fruntea arsă de soare, doar adânciturile-i sunt albe, protejate fiind, în timp, de lacul sudorii. Sub şapcă, mai să-i intre în ochi, îl încoronează foloştinile unei foi de varză, a patra pe ziua de azi. Cică-l apără de căl-dură.
- Auzi? - îşi ia şapca de pe cap şi-o aruncă pe masă - să-ţi dea Dumnezeu un car cu boi şi să te văd cum te plimbi. Ca-n tablou’ ăla!
(Un glas):- Nea Ion bagă numa’... strâmbe! 
- Când eram tânăr le băgam... drepte! Parcă totu’ a-nţepenit în oraşu’ ăsta! Am luat pensia - duminica-i a mea! Eu, duminica, mi-aduc aminte! (Tăcere, încep toţi să-şi aducă aminte, dar Ioane nu lasă liniştea să se-adâncească prea mult.) Nu munceşte toată strada cât muncesc eu. Am stat şi m-am uitat la ăla şi la ăla, eu prind repede. Clase multe n-am, se face atâta carte degeaba... 
- Io… am venit de la târnăcop, spune Paul, sînt buşit la pământ. Noroc că-s învăţat cu târnacopu’! Dacă vrei să mă crezi, ieri am picat în genuche, de muncă. Am muncit pe canal pân-a dat boala peste mine. Ca pe puşcăriaşi ne ducea - asta mi-e Sfânta Cruce! M-au întins ca pe-o gu-mă, m-au chinuit mai abitir ca pe Hristos! Beli-i-ar corbii! Sînt rupt, sea-ra-mi rămân mâinele... aşa! - şi-ntinde să i se vadă “mâna cerşetorului”. Plimbă apoi halba pe faţă, să se răcorească, şi o ascultă cu urechea. «Pffiuuu!! Lasă-mă, nu mai pot de cald!» Face un evantai din mâini, dă de câteva ori, apoi suflă, cu gura, puţină “rocoare”  peste ele. 
- Visez s-ajung la… Paris, intră în vorbă Iri, să merg drept la turnu-ăla şi să beau o sitronadă acolu, sus! Să văz şi io! Aş lua şi-o lădiţă, le-aş face pantofii la barosani. (Brusc începe să se-agite: «N-am ţigare, îmi vin pandaliile!» Îşi dă cu palmele peste genunchi, apoi le ridică evlavios în sus, în gestul lui «n-am»). Aproapele meu, dă-mi o ţigară... cere aproape şoptit.
- N-am făcut iarna cu tine, nu ţi-e ruşine să ceri? îl repede Ioane.
- Da, da’ pân’ la urmă...na! 
- Ce să-ţi dau? - şi-şi descheie un nasture de la cămaşă. Ia-mi su-fletu’! În ziua de azi se caută munca, de ce nu munceşti?! De ce eşti aşa ... cel mai de jos? Când te-oi vedea şi pe tine că tai porc în curte? Dă-mi şi mie rezultatu’ la vorba asta?
- Matale ai o dambla: eşti prea bun! Am porc în... Obor, când îmi trebuie, iau de-acolu! Îmi dai o ţigară pentru răspuns? (Reaprinde chiş-tocul din scrumieră şi trage cu sete singurul fum posibil.)
- Am fost greu de cap, la viaţa mea, n-am putut să bag ţigară-n gură! Ţigara-i pierdere de timp! filozofează Neculai-Bălaiu, aproape ador-mit lângă perdea. Dacă-ţi arde ţigara-ntr-o parte, cică ai femeia curvă!
(Paul):- Am rămas!… şi-arată un deget în sus, pus să defileze de câteva ori pe scena mâinii într-un nor de fum, deasupra tuturor.
- Hai să-ţi dau, că văd cum te uiţi la mine. (Dă un bobârnac scurt în pachet şi iese, cu precizie, una singură. Paul udă ţigara de două ori cu limba, în lungul ei, şi-o aprinde absent.) Să le bag în buzunar, că, de le ţin pe masă…-s gata! Mă ceartă nevasta mereu: „Mă, p’i… toată ziua tu le dai ţigări?!”
- Dom’le, cozile de vită au carne pe ele!! După oasele-alea te mân-jeşti degeaba pe toată faţa! se trezeşte vorbind, cu voce tare, Milea (“de la General”), un pensionar ce încă mai lucrează cu ziua la unu şi la altu’. Nu mă ştiţi cum lucrez! Dar... nu mai mi-aminte! Muncesc şi scot mânca-rea. Atât, mân-ca-rea! Le vedeţi? - şi-şi răstigneşte în văzul tuturor mâi-nile - două scânduri murdare ce nu mai ies oricât le-ai spăla. Dacă am ambiţie să mănânc şi io ceva bun, îmi dau palme: nu mă satur! Să iau doar o picătură şi să-mi fac, numa’ aşa, necaz? Alţii, când îi vezi, fac grătare. Muşcă din carne, Doamne-Doamne, cum muşc io din pâine…
(Ioane):-  De ce spui tu toate astea? Ţine-n burta ta, mă!
- Am tăcut pân-acuma… Unii fac friptură-friptură, de dau şi la câi-ni!
- Aflaţi de la mine, carnea nici măcar nu e bună! - zice, râzând, Iri. La tine, de bine - de rău, văd că iese fum pe horn…
(Milea):- O pâine am, dar… ce mănânc cu ea să se facă lapte la copil?!
(Iri):- Cea mai bună-i pâinea cu... pâinică! Am luat fulgu’ de pe el, are ţuica pitită la porumbei!
(Milea):- Hai să mai schimbăm şi noi meniu’ ăsta! Şi dimineaţa ne dai tot ciorbă? Dacă ar avea toţi inima mea, am merge peste ei: «Băăă, ce faci!?» Boii ară şi caii mănâncă! Până şi suta o primim în patru poli. Sîntem ca câinii (sic!), nu ştim să cerem, lăsăm capu-n jos! O să plătim şi că mergem pe drum. Nişte… nenorociţi! Avea dreptate Cojbuc (sic): «Flămând şi gol, făr’ adăpost / Mi-ai pus pe umăr cât ai vrut, / Şi m-ai scuipat, şi m-ai bătut, / Şi câine eu ţi-am fost...» (Iarăşi… tăcere. Intră un ins ciudat, cu faţa tristă de tot şi-ngenunche într-un colţ, sprijinindu-şi faţa în întunericul palmelor). Ce-i linişte-asta? Aş vorbi de parlament, da’… n-am cu cine! Eu am urmărit, de-alde... ţuică nu urmăresc! Când eşti paznic, nu laşi câinele să latre, latri tu! Avem atâtea legi şi nu să respectă niciuna.
- Mă, Ombun, scuză-mă că… «mă!», te pricepi ca porcul cu do-vleacu’: dai de-a dura! îi aruncă vorba Neculai, parcă la întrecere cu privirea scăpărată printre genele-i aproape închise.
- Io mă gândesc încontinuu, mă, Nicule... Şi când beau mă gân-desc...
- Vod…că stai planton la pahar, îi ţii… umbră!
- M-am ofilit din cuvinte, mă dizolv, dacă mai spun un cuvânt, plâng! 
- Ţi-a venit gâza, ai venit să ne cicăleşti! Bogatule la gură! Chel-ner, două ţuici pe-o singură gură! De-aia dulcea! (Se adresează cuiva sus, poate norilor ameninţător de joşi - despre care gândeşte: «Balaurii ăia vin cu bolovani!») Băăi, ţuica să mai face şi din prună!!
(Chelnerul):- Apă?
- Adu, că beau io, sînt hotărât să guste şi gura mea! se-aude gla-sul Desculţului, care trage din ţigară, şi trage, şi trage. E…stinsă. Aprinde o flacără la scăpărici şi aceasta pâlpâie mult timp, gata să cadă.
- Apă?! Am probleme cu stomagu’!(sic!) Apa-i la ciorbă! O să beau până m-or lăsa toate. Cât trăiesc?! Oasele mele tot acolo s-or duce, de ceva tot trebuie să mor. Ştiu care mi-e pedeapsa... Ştiţi ce-mi pare bine? Că nu iau cu mine nimica! Atunci când voi muri, fetiţa mea va plânge…
(Un glas):- Mie nu mi-e frică de moarte. Când o veni, aşa o iau în braţe: «Vino-ncoa!» -  şi strânge aerul, ca pe o iubită, fericit. 
- Io beau ţuică. Şi, când vine Aia cu coasa: “Săru-mâna, Doamnă, beau o ţuică de prună!” O... cinstesc, că-i place şi ei, şi… pleacă la altu’, după ce-i şoptesc: “Am de gând să mai apuc nişte… ani!” 
- Pune mâna şi trăieşte, că anii trec repede! Ai... iscălit actu’?
- Dacă a intrat cu picioarele-n bătătură, e ca râia, nu-l mai scoţi. Fii atent, îmi vine-n gură să-njur! Mă, asta e curtea - desenează pe masă cu degetul -, i-am dat de-aicea pân-aicea, de ce nu-mi dai voie să trec? Nu poate să puie căruţa pieziş! Actu’-ăla n-a fost şi el într-o lege? Îi trag gard şi pe urmă, să-l! Gardu’ vorbeşte! Să vedem ce-i face lu’ aia, c-a… tăvălit-o!
- Pe cine?
- P-alu… Cincibani! Tu?! 
- Am dus-o p-a bătrână la piaţă. Viu, beau o gură, şi-am fugit. Goală-a rămas piaţa de marfă... Am dus un sac de rafie, l-am dat pe loc. Am mai dus unu, l-am dat şi p-ăla. Le-am şi spălat, m-am gândit că omu’ n-o avea cu ce sau... o fi grăbit, poate nu le spală, aşa... mai bine să fiu io sigur! Munca pe care o vâr în pământ ştiu că-i a mea. În centru au buit toţi! Aci... staai câteodată până ţi se urăşte. Mai am două lădiţe, una şi una, din alesea, toate roşii-roşii, cărnoase. Dacă n-are o juma de kil, înseamnă că-s prost! Cum e scrumiera! Iau două la grădină, le tai în patru, pui sare şi le frec. Gustoasă mai e roşia sârbului, are gustu-ăla de roşie, mănânci până crapă chiloţii pe tine! Ai văzut ce-a făcut nea George pe limba-aia de loc? Peco!!...
- Şi-aşa erau numa’ bălării pe pământu’ lui. Tu… uzi tot timpu’, de-aia nu mai e apă pe Buzău! 
- Pân-oi pica de... tot! Mă muncea tata de mă găsea aghiuţa. Cu o-ngheţată şi-o pereche de tenişi m-alegeam. «Ţi-am dat tenişi, zicea, nu mai te-nţeap-arionu’!» (Arionu’-i un ghimpe.) «Mai lasă draculi cartea, avem pământ!» Atunci, cine venea, te-ntreba dacă ai pământ. Ce, aveam… pâine? Mâncam puricei, ca Amărâţii-Câmpului! Când primeam câte-un coltuc era… prăjitură! Ca acu’? A rămas juma de pâine, las’ că iau alta, o dau la câine… Ia să-ncepi de jos, să vezi cât e până sus?… Ce-a plouat aseară, nici nu mai se vedea!... Noroc c-am avut nailon. Am stat, ca broaştele, pe burtă!  
- Am strâns apă de ploaie, am strâns ca lumea! Nu-mi mai iese din minte: vine frate-meu azi noapte: «Nene, nene?» «Ce-i, mă?» «Vino, cică, vino şi culcă-te tu cu Ionela, că mie... mi-e milă!»  Aia-i sapa ta?
- Am lăsat-o la capu’ locului şi-am blestemat: ”Cine te-o lua, de tine să aibă parte!” Mi s-a dezgustat de sapă. Poate-i a… ta?
- A mea-i?! Arză-o-ar focu' s-o arză! Mai dai o jumă?
La altă masă nea Lucică priveşte cum îi plânge paharul. Într-a-devăr, picăturile se preling până ating lichidul şi se ridică uşor pentru a coborî, iar şi iar. Brusc, îl bea cu sete până la fund şi-l ridică în sus lăsând să-i cadă ultimele picături în cap, în gestul unei cruci. Semn că a terminat. Vorbeşte tare, ca de obicei:
- Tataia are un creion legat c-o sfoară. Când am trecut pe la el, îl ştergea pe vecinu de pe-o foaie fixată-n ţinte, pe perete. M-am repezit să-l ajut şi am… călcat din greşeală pe-un ziar căzut jos. Ce s-a mai supărat! Cum, să calc io pe şefu’ statului?!
- Ţigane, mai mă... sâcâi mult? îl apostrofează Iri.
- Dacă-i ţigan, de ce i-o spui în faţă? îi ia apărarea Niculaie.
- Începe: “Ba, ba, ba, ba!” Cior(i) mai fi, cior(i) mai veni…! Nu pot să beau liniştit de el... Io nu dau ţâţă la păduchi. Nu poţi să mai dai afară aeru’ de ţigani…
- Te blestem să n-ai să exişti! Mi-e aşa urât când mă face ţigan!
- Fii şi tu oleacă mai civilizat, doar au trecut ceva ani de când nu mai eşti rob...
- Nu vă supăraţi, trăim şi noi!!... Io m-am romanizat, mi-am... revenit! Câinele o duce mai bine. Dacă ai o buca’ de pâine şi trec io, şi trece şi-un câine, cui o dai? L-am păcălit pe Dumnezeu de zile, poate-mi ajută să-l mai păcălesc! Să-mi ajute şi mie cât o vrea… El! Dac-o ţine tot aşa cu viaţa… dă faliment! Totuşi sînt mulţumit că vecinii vorbesc cu mine, da' nu ştiu cum să fac să nu mai fiu... ţigan! Chiar dacă-s negru ca tucina, vreau să rămân cu faţa curată.
(Omul cu căţelul):- Căţelul meu e ca americanu’: se ia de toţi!  
(Un glas):- Americanii?! – Capu’ de mort pe vapor!
- Ştiţi de ce se taie coada la câini? Când nu mai vrea să se bată, bagă coada-ntre picioare. Ciobanii s-au enervat şi le-au tăiat-o, să nu se mai predea... Io l-am îmbătat, să văz cum face. Am râs de m-am prăpădit!
(Ioane):- M-am... “făcut” ieri. Am băut nişte ţuică-ţuică. Dacă bei o gură, zici că-i pruna-n gura ta. Am… găsit-o! Ce credea nevastă-mea, că nu dau de ea? Am bătut-o s-o omor! Am bătut-o cu căciula!
(Milea):- O bâtă n-ai avut?
- N-am putut s-o-nvârt pân casă! 
- Pe mine mă mai-nghesuie şi femeia, de-aia-i zice jumate! Atunci fug şi dorm în grădină. Când o bat eu, fuge ea. Să vezi cum i se înroşesc pistruii!
- Mare oftică am avut în viaţă - sare Iri. Bă, tu eşti bărbat sau... rogojină?!
- Nu prea ştiu, se-ntâmplă c-am fost mai mereu beat!
- Înainte de a face ceva, bine-nţeles că-i spui şi femeii: «Io zic că-i bine-aşa!»
- Şi dacă ea zice că nu?
- Îţi face viaţa amară de te-nnebuneşte, ajungi să te condamni sin-gur, să nu te mai respecţi.
- Noi trebuie să le creem iluzia că facem ce vor, să se simtă bine că, dacă se simt rău, e mai rău şi pentru noi. În fapt, executăm ce trebuie făcut.
- Auzi… «se-ntâmplă!» Îmi dai şi mie? - o ia mintea Desculţului pe poziţia zambalâc, în timp ce-ncearcă să facă să stea pe cant doi bani, unul peste altul. Vorbeşte cu ei şi-i ceartă: «Ai dreptu-ăsta? Te rog frumo-os!!” Banul cade mereu: «Oarba după tine!» Priveşte în sus, apoi strada pustie, după care se-ntoarce definitiv în sine, spăşit. N-are und’ s-ajungă. O observaţie-i şade neastâmpărată pe limbă: “Sînt  trist, în pomi nu-s decât… frunze!”
- Era şi ea o femeie ca toate femeile şi... m-am băgat pe sub pie-lea ei! Să mă ardă-ntunericu’, dac-o vezi în pielea goală, te fâstâceşti imediat. Mă uit la ea ca la soare. A pus jos şi-o cam doare de fătăciune.
- V-o spun p-a dreaptă, beau să nu m-apuce seara gândurile - nu se-nţeleg deloc între ele!
- Da’ cin’ se-nţelege?
- Suta de mii cu... milionu’!
- Ăsta nu mai vrea să-mi dea ţigările! Fir-ai al dracului, ai pus stă-pânire pe ţigări? Lasă-te de fumat.
- De femeie mă las, de ţigări, niciodată! Mă omoară munca, la toamnă mă găsiţi mâncat de viermi. Nicuşoare, trezeşte-te şi, hai, să muncim...
- Să... n-avem? Să… nu ne-ajungem? Fără vise, nu mai vreau vise!
- Ăsta este mersu’ lumii de-acuma…
- Ca unii să rămână cu luna din fundu’ puţului… Unii, la 40, sînt la pensie! Da’ ce-au făcut ăştia, război?! Şi... io?
- Am fost la Târgu-Jiu, la… «Infinit». Dacă-mi vine boala, mă urc în el, acolu... sus!
- Unde? «Acolo»... unde?! Departe de adevăr? Şi, dacă eram «a-colo», ce puteam să fac? – delirează Desculţu. Soarbe din halbă şi-i ră-mâne multă spumă pe mustăţi. Nu se-nvredniceşte să şi le şteargă. Se uită câş. «Îmi bag aparte, zice. Să nu mai pui aicea nimic, ai înţeles? Ai înţeles??» - şi se bate cu pumnul în dreptul inimii.
- Nu mai te iau cu mine, dacă-ntâlneşti un mort tu… mă laşi.
- Şi-un copil, ăla micu, spune că minţi... Toată dimineaţa am bălă-ngănit-o. (Dă matrafoxu’ peste cap: să-şi facă efectu’!) Am un gând, pe viaţa mea... “Mamă, de ce m-ai făcut slugă la argaţi?!”
- Am fost pe “litoral”- pe… câmp! Lucrez la 40 de grade fără pălă-rie! S-a dus kilu’ cu ţuică! L-am pus pe un muşuroi să-l vadă soarele. Da-că nu beau din sticlă, nu mă simt sătul. Dimineaţă, la patru...
- La... patru?!! Ce,- ai înnebunit? Păi, la patru… nici nu se aia... lu-mina, mă!
- Ştiţi ce mă deranjează? Sculatu’! Am pus sămânţa şi, după nouă zile, nu mai ieşea! Doamne, unde ies? Mă răscoleam noaptea, ca peştele pe uscat. Tata: «Dumnezeu’ mă-ti, atâţia bani, tu ai luat sămânţa!” Şi, când am văzut că a început să iasă, mi-a venit inima la loc!
- Anu’-ăsta-s şi ploi şi căldură, lumea-i a dracului, că se vaită. Sap la două rânduri, paca-paca! Am doi haraci şi-i înfig pe rând. Merg ce merg, da' ştiu şi unde-am ajuns. Mă-ncurajează la-‘naintare.
- Io n-aş merge la sapă nici să mă omori. Nu-i bine în ţara asta, nu-i bine nimic! Fug, n-am ce să fac aici!
- Ăstuia-i place munca, precum măgarului... fuga! Nu m-am băgat în cârd cu ei, că stau cu mâinile-n buzunare şi... fluieră-n degete! Viaţa este un joc de sumă nulă: prostia plus inteligenţa fac zero. Ăia care erau barbari pe timpuri astăzi sînt cei mai liniştiţi… Am doi cai, joacă-n ham!
- Io am… ochelari! Nu de-alde doctor, da'… am! Câţi ani îmi daţi?
- Începe cu cinci...
- Hooo, ce mult mi-aţi pus! Mâine nu mai viu, merg la o pomană.
Ia-n gură ultima-nghiţitură şi-o ţine aşa pân-acasă. Întinde mâna la plecare şi, după ce ţi-o strânge, mai ţi-o mângâie cu cealaltă, uşor. O dată. De două ori.
- Ai trecut de patruzeci, gata, te strigă: “Boşorogule!” Nu-mi con-vine să vină vârsta, că nu mai sînt bun de nimic. Mi-e frică să-mbă-trânesc!
- Unii - maşini, noi... biciclete! “Afară” ţi se dă de la-nceput tot ce ai nevoie în viaţă, eşti motivat să munceşti. Acolo ştii cum e? Masa... acia şi mâncare tot timpu’ pe ea. Mâncare pân la Dumnezeu! Nu te pi-sează nimeni la cap: «Fă aia, fă aia...» În timpurile-astea, dacă n-ai pu-tere, până şi cu-Adevăru’ trebuie s-o laşi moartă. 
- Dreptatea nu-i pe pământ! Afară, când aud vorbă românească, te bat degeaba! Zic de noi: "Aştia şi-au omorât conducatoru' şi-au venit să ne omoare şi pe noi!" Dumnezeu să-i binecuvânteze (zic bine!) dar… mor românii pe străzi - urmăriţi televizoru'! Românu' munceşte pe puţin şi ia banul cu chinuita. Ne-au găsit gâscă! Să te duci la o terasă, ceva? Ţi-e frică. Munca şi... camera. Atât. Afară eşti... închis!
- Nu mai sînt frâie! Dacă nu mai sînt?...! Cu câte femei te culci?
- Cu două! Nevastă-mea nu ştie! Ferească Dumnezeu! (face sem-nul crucii) Să n-audă!!
- La femei nu merg! 
- Dacă femeia ta cu cununie te refuză, ce faci?
- Fie sănătoasă! Alta!
- Înseamnă că sînteţi doar doi...! Am numa’ una, mă, nu umblu cu prostii! M-am săturat din lipsă de! Mă deranjează că nu vine lângă mine niciodată! Şi nu are voie să facă chestia asta... I-am făcut preludiu toată viaţa, ştie că nu pot cu altă femeie şi mă răneşte. Dacă nu cu mine, atunci cu cine?! Mă-ntreabă numa’ câţi bani am adus... (îi sună telefonul) “Nu vă supăraţi, vorbim mâine dimineaţă, acu am băut un şpriţ!” Io mai sper încă să vină, şi-aşa viaţa-i scurtă. Vreau în fiecare seară! 20 de ani pe drumur’le patriei! Am împărţit banu' la doi, normal că n-am realizat nimic! Mai bine ca acasă n-a fost nicăieri! Mi-am dorit să fie perfect şi… n-am avut noroc. Dacă n-am avut noroc!? Femeia să urcă undeva sus, sus de tot, cu nişte probleme ale ei şi... nu mai are nevoie de noi! Viaţa mă oboseşte cumplit. Vreau să tac, are careva un fermoar?!  Poate ajung s-adorm odată!
- Du-te şi dormi 2-3 săptămâni, să te trezeşti!
- Fii, mă, respectos, nu vezi că are barbă? Nu-i chiar atât de zdreanţă!
- Mi-e dor de-acasă. Mergem?
- Mai stau… până stă ploaia...
- Merg să mă culc. Şi mai văd io! Io... are grijă! Ne vedem tuma... mâine!
- Care-o mai trăi! Mergi şi tu drept precum calu’ cu ochelari... Hai, ia aer, leagănă-te frumos!
- Ceasu-ăl bun şi Maica Domnului! Nu mă duce şi pe mine careva acasă!? Merg cu-ncetinelu’… Urât mi-a fost de drumu’ lung! Dacă nu beam, azi puteam să...
Nemângâiatul pleacă pe mai multe cărări, nu stă departe, la unşpe case. Norii îşi dau mâinile şi-ntunecă zarea. Curând stropii vor face cu-noştinţă cu feţele duminicalilor.
- Te-am văzut, te-am văzut!! îi strigă cineva pe stradă.
- Când muncesc, de ce nu mă vezi!?
- Plecatu’ e ca mersu’ pe bicicletă, e mult până te sui şi ’ei direcţia, important e să vezi la timp gropile.
- Ăsta... n-o vede niciodată! E prostia lui că-l ţine femeia pe dina-fară!
- Aloo? Stop! El e un bou!...
- Nu pot să spun că e bou, n-am de unde!… De-abi-am scăpat de focu’-ăla de-acolo. De-atâta praf şi transpiraţie, luam noroiu’ de pe burtă ca de pe porci. Mergea fabrica o frumuseţe! Am şase şepci. La pensia asta mai iau una, să fie şapte. Am tot ce-mi trebuie, îmi place să pun şi io, acolo, tencuţ: sute la sute, mii la mii. Să… număr! Dacă mă pomenesc odată că n-am, cine îmi dă mie? Seara mai m-afum un pic, mănânc ce am de mâncat şi mă culc. Nea ăla cu burta mare are gazele tăiate, cred c-o să piardă casa! În viaţa vieţilor mele n-am dat o palmă, doar am bătut obrazu’. Important e să termini ce-ai început. Or’cine-ncepe, da’... câţi şi termină?! Aş vrea ca toţi duşmanii mei să spună: «Ete, n-a stat degeaba!» Ştiţi ceva? Băutura nu ne trebuie! Sîntem în viaţă, dacă dă Dumnezeu să trăim...
- Ce faci, mustăţeo, te-nchini?
- Dreptu’ la viaţă avem?!
- De multe ori îmi rog moartea... Mă uit la voi: nişte statui, ca şi mine! Poate că sîntem morţi demult şi-au uitat să ne-ngroape. Cât să ducă şi şapte sute de grame de inimă la un hoit? O parte din tristeţe ne-o petrecem împreună. Vă povestesc, ca sufletului meu… Acum mă duc cu cheia asta şi, când văz întunericu’ de la poartă, că nu mai mă lovesc de nimeni pân curte... Cade-o frunză-n bătătură, o iau. Mai cade una, o iau şi p-aia. Nu are cin’ să-mi deschidă uşa. Şi, cică, să nu bei! Când voi muri, voi trece p-aci să vă fac cu mâna… Merg înainte numa’ cu blân-deţe. 
- Are şi el grija lui, poţi să te bagi?
- Am visat ce n-am visat în viaţa mea: dintr-un nor a coborât un bărbat tânăr, aproape-aproape ca Iisus. “Doamne, Tu eşti? - am strigat. Stai de vorbă şi cu mine!” Da’ El a tăcut şi şi-a luat zboru’... Mulţi, cică, nu există Dumnezeu. Îl caută cu lupele să-L vadă pân cer, nici unu nu-L vede, da’ El e-acolo, sus! Cum să nu existe Dumnezeu?! Doamne, tare-aş vrea să te văz, şi-aş mai vrea… să mă vezi şi Tu… Dă-mi, Doamne, lumină, iar dacă Tu crezi că n-o merit, stinge-o definitiv!
- Io am visat că l-a călcat pe unu la cantor şi… dau fuga să ajut, s-adun firimiturile-alea de oase, de creier… “Lăsaţi-mă s-adun io!” stri-gam… Dacă mint să mă bată Crucea pe care, iată, o fac în faţa voastră…
(Un om violent):- M-am bătut cu ăla care-a murit. Ce, voia să trăiască şaij’ de ani? Io n-am să mor nici de-al dracu’! 
(Ioane):- M-a chemat să beau cu el şi-am… fugit! Ia viaţa la lume, de pomană. Nu-l vreau nici măcar să-mi ţie lumânarea... N-are gura mea să spună câte a furat!
(O voce, şoptit):- S-a bucurat unu’ şi altu’ c-a fost şi el socru mic. (Vorbeşte tare): Puşcăriaşii ar trebui duşi într-un loc unde să muncească, da’ să mănânce după cât produc, nu să-i ţinem în braţe pe banii noştri!
(Omul violent):- Să faci infarct?!
(Altă voce, şoptit):- Asta e vorba lui!…
- De’ăla să faci tu!
- Mă, pun pământ pe tine! Spune-mi dacă vrei să fii mort de mâna mea! Am făcut puşcărie pe moca! Băga-mi-aş...
Brusc se-ntorc toţi spre el cu arătătorul pe buze şi-l întrerup :
- Şşşşt!!
- Îmi iau “pe viaţă” pentru tine…
(Un consumator fricos):- Vrei să te duci iar în lanţuri? Nu ne omorî!
- Cum să nu ’ei foc?! Dacă-i dau o căpăţână, moare mă-sa lângă el... “Cine n-a fost la «bulău», nu e om!”
(Ioane):- Cât ar fi de prost, io tac din gură, îl las să-şi tocească singur limba... A chelit degeaba, nu ştie să trăiască. S-a scos pe de-menţeală. Noroc c-a avut ceva îngropat. Unii şi-au luat-o-n cap, au văzut că le merge şi-nţeapă lumea… Trebuie să ai o pornire pentru aşa ceva. De-ai şti de câte ori mi-am luat viaţa de la un capăt la altu...
- Io sînt prost, mă oftic repede... A fost tare greu ’’afară”, nu-nţelegeai pe-ale lor... Femeie nu vedeai, sau, dac-o vedeai, avea o bas-ma pe faţă! Erau câte-un ăla uscat şi urât... Foarte răi, nu sînt munciţi, dacă-i puneai să lucreze, scoteau pistolu’ la tine! Să-mi arză carnea, ca ţigara asta, puteau să-ţi ia zilele când voiau...
Trec doi îndrăgostiţi pe stradă. Bluzica arămie se mulează pe cor-pul zânei ce e. Are fermoare spre împărăţia braţelor, ca o ultimă îndârjire a corpului, şi spre despicătura sânilor, unde răstigneşte Iisus. Prea jos, însă, prea jos...
- Când sînt treaz am nişte… pretenţii! Când nu, nu mai contează, slabă-grasă, îi beau ceaiu’ de pe jgheab.
- Numa’ să te primească şi pe tine la... căldură, nu? 
- Mânca-i-aş faţa de dragălaşă, insa-i pe inima mea. De unde să mă uit: de sus în jos, sau de jos în sus? Nu pot să-i zic «Fă»! Sintactico, scoate sânu’ din gura băiatului, se poate?!
- De la o vârstă nici nu se mai sărută femeia pe gură.
- Dacă nu-ţi dă când vrei tu, degeaba-ţi dă. Să fie clar, de azi dimineaţă nu mai mă uit după femei, m-am săturat să dezbrac cu privirea.
- Nu poţi, ochiu’ fuge...  
- Te saturi într-o zi. Ca de curve! Să trecem de la ideal la… con-cret! Băi… Sărăcie, ai şi tu casă ca mine? Cum să ai, dacă tu... dai la mână?! Tu eşti... “Freacă-mi-o”!
- Pe mine nu m-agită chestia-asta. Munca nu-i plătită! Hai cu mine la targă, la mămăligă friptă!
- Am ajuns om serios, uită-te la mine...
- Ai uitat că-ţi dădeam «Carpaţi»? Tu eşti un... schelet îmbrăcat, un… râs! Şi el e… “om serios”! Vezi că ţi-au căzut banii… De ce te-ai trecut la... „Amărâţi”?
- Am bani de nici nu m-aplec… Dacă n-am, înseamnă că mă bles-teamă Dumnezeu!
- Nu mă face pe mine «serios»! intevine acela. Noi sîntem… pă-duchi! Cartierul nostru e Cartierul Păduchilor! Cică de la Râm ne tragem! Care ieşea mai prost era aruncat peste gard la noi!  
- Dumnezeu vă iubeşte - tună vocea Necunoscutului. Rugaţi-vă Lui şi vă va ajuta. «Tatăl nostru care eşti în ceruri...»
- Tatăl... nostru? Care eşti în ceruri?! - se trezeşte vorbind Descul-ţu - şi-ncepe să-L caute pierdut cu privirea aşteptând răspuns. «Tatăl nostru care eşti în ceruri?” Se urcă pe masă ridicând mâinile pentru a fi prins, se-nalţă de câteva ori, apoi se aşează disperat în genunchi. Şopteşte acolo: «Tatăl nostru care eşti în ceruri... Tatăl nostru care eşti în ceruuuri…?”
- Ce-L tot strigaţi atâta? Lăsaţi-L să să odihnească! Faceţi bătături la genunchi, vă poleiţi cu rugăciuni să nu vă atace cel rău, dar... ce-nseamnă, oare, păcatu’? De ce n-aţi făcut ceva să-L ajutaţi pe Dum-nezeu, aşteptaţi să-I vină încă un Fiu să mai moară pe cruce? 
- Forţa lu’ Dumnezeu nu se ştie când va fi, numa’ ne-o arată ici-colo. Da’ lumea-i pregătită pentru o sfârşală! Or’ ardem de vii, or’ ne-nghit apele... Und’ să te duci din faţa Lui?!
- Există un singur păcat. Acela când faci rău altuia cu bună şti-inţă...
- Tu nu minţi niciodată?
- De ce să nu recunosc? M-ar bate Dumnezeu... Mai mint şi... nu-i bine. Dacă-l văd pe dracu,-l omor!
- E păcat şi să rămâi singur. Când sînt singur îmi vine să mă duc, să mă du-uc, să nu mai mă vadă nimini...
- Dumnezeu era singur în cosmos. Câte eternităţi a avut în faţă până s-a plictisit? N-a mai îndurat! Singurătatea nu se poate duce la infinit. Şi ce şi-a zis: “Nu mai pot să fiu singur, înnebunesc; decât să merg la Nebunariu, mai bine creez omu'. O femeie când naşte, urlă. Când se creează, efortu’ e mult mai mare! Şi nu te-ajută nimeni nici mă-car c-un milimetru…
- Îi aşteptaţi în biserici pe cei neajutoraţi şi-i îndemnaţi să se roa-ge, da’, cum ies, sînt nevoiţi să-ntindă mâna şi s-adoarmă pe bănci, înveliţi cu cartoane... Trăiesc ca dobitoacele. De ce nu le daţi o ciorbă şi un amărât de pat? Pământu’ poate să hrănească toată suflarea… Ar fi un efort infim să i se dea oricui o bucată de pâine… În Ţara-Sărăciei înălţaţi biserici uriaşe pe care le numiţi “Casa Domnului”...
- Măiculiţa Domnului este cu noi, io aşa spun. Şi mă-nchin! Cre-dinţa se ţine la inimă... Recunosc, sînt un pilangiu şi nu am nici o pre-zenţă-n faţa Lui, da’ nu pot să mă las! - şi-arată paharul şi chiştocul ce-i frige buricele. Cu... Dumnezeu înainte, care-o da înapoi, să moară mă-sa!
Duminicalul se lasă încet pe genunchi şi oasele-i se ciocnesc, ca două pietre, de podea. Zice:
- “Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie-mpărăţia Ta...”
- Am stat niţel de vorbă cu El. Două vorbe... Nu mă convingeţi să mor!
- Îi zic aseară nevestei: «Mami, vreau şi io niţicăă…!» «Aşteaptă-mă-n cameră!» - ’mi răspunde... amabilă. Mă bag io-n aşternut şi-aştept… şi-aştept!… Ea sta de vorbă cu copiii, glumea cu ei şi râdea de mama focului. M-a luat... somnu’! Iar m-a fentat!
- Io, când viu acasă, pun mâna pe ea şi… gata, nu mai fac nimica, nu-i mai dau dreptu’, mă duc la gară!
- Câţi ani ai?
- Patrujnouă.
- Adică cinzeci. Femeia n-are puterea să-nţeleagă nevoile bărba-tului, nu e suficient de lucidă. În schimb vrea să ia ea toate hotărârile. Bărbatul o-nţelege, cu ajutorul minţii, şi-i trece cu vederea multe de tot, da’ ea nu iartă nimic. Ni-mic! Şi nici nu acordă importanţă. Îl trimite, simplu, pe prost la culcare. O să-i zici într-o zi: «Merg să cumpăr ţigări» şi… fiuiit, nu te mai întorci. Îţi iei câmpii. Dacă citeşti ultima ”scrisoare”, Eminescu blesteamă femeia, o termină, îi dă una-n cap!
Pe stradă-şi fac loc strigăte de disperare. Un copil rupe florile din grădină să le pună mamei sale pe piept. «Mămică? Mămicăă??» o strigă. Le rupe întâi pe cele galben-împiestriţate, apoi pe cele-nalte cât gardul - daliile. Se-aşează-n mijlocul grădinii şi-o strigă acolo, unde-i plăcea ei - drăgăstoasei de flori. Acum, cât o mai vede, poţi să-i spui: “Nu mai plân-ge!”? De mâine o va striga în zadar.
- Ne ducem cu toţii pe parte-ailaltă! Nu se poate să nu existe un... «dincolo»! O fi chiar prea bine pe-acolo de nu vrea nimeni să se mai în-toarcă…
- Vine popa şi zice: “Postiţi că, altfel, vă duceţi toţi în... iad!” Pe-semne vrea să ne păcălească!
- Da’ io... unde sînt!?
- Aţi auzit că vine ora mesei? Am mâncat odată până la două noaptea opt’şpe butuci cu struguri... Hai să mai bem ce dracu’ bem aici! Doamne, iartă-mă, mereu zic cu dracu!
- Mi-e necaz de cel care mâniază… Nu te-mbăta, nu vezi că nu-ţi stă bine să te-mbeţi?
- Am să beau şi-am să beau! - şi dă cu pumnul în dreptul inimii, după ce-o dezveleşte puţin. Asta-i inima lu’… Lică! Am un deca de neca-zuri în faţa voastră…
Cere linişte de-ascultare.
“Prin câte-n viaţă am trecut
Am suferit şi-am tăcut.
De la viaţă pân la moarte
O secundă ne desparte.
Lume, vai.
Fir-ai tu să fii de viaţă,
Trăiesc numai din speranţă…
Am ajuns să mă-mprumut
De la cel ce n-a avut
De când mă-sa l-a făcut…”
Lasă să-i iasă fumul din gură, uşoor de tot, parc-ar fi luat foc pe dinăuntru. Curând nu i se mai vede capul, îl bănuiesc ţinut într-o parte. I se vede numai arătătorul legănându-se după ţambal. Brusc se ridică şi face câţiva paşi, tacticos, pocnind din burice. “Hai, mă, care mai poţi?” Mai vin câţiva şi fac un cerc unduindu-şi lent trupurile. «Io v-o spui ome-neşte: poţi să fii cât ai fi, dacă n-ai gramu-ăla de noroc de la Dumnezeu, nu faci nimic!» le zice supărat.
- Ne-norocosule! Mamă, dac-aş avea, aş fi cel mai nenorocit, n-aş da un ban! Fac pe mine de râs, de prost ce-am fost! Zicea unu: “N-am bani!” Şi io: “Las’ că-ţi dau io. Cât îţi trebuie?” Mă suna lumea: ”Unde eşti, am… nevoie?” Chiar se-ntindea coarda, vreau să zic. Io mă-nmoi repede… Am zis că, dacă fac o faptă bună, m-ajută şi pe mine Dum-nezeu! Există o biserică la Ploieşti şi este o de-aia...  o...
- O cutie a milei?
- Ce cutie? O ladă! Şi pui un ban. Cât vrei. Scria acolo că, dacă-ţi pui o dorinţă, …! Să mor io, aveam doar bani de tren şi mă grăbeam. Mamă, ce rău mi-a părut!
- Viaţa omului i se vede pe faţă. Nu mă vait, îmbrăcat sînt, încălţat sînt... A fost oleacă de cruce roşie, acuma... gata! Îl ştiţi pe cerşetoru’ de la pod, ăla… ciungu’? Era clientu’ meu! Se ştia: zece mii! Şi o ţigară “Marlboro”. Neaprinsă, că nu voia aprinsă. Am aflat că-i adus dimineaţa cu taxiu’ în locu-ăla şi-i luat, tot aşa, seara. Cică e cerşetoru’ celui cu căsoiu-ăla de la gară, da’ nici pân cap nu mi-a trecut...
- Nu mă opăresc de ăştia. Nu stau bine cu morala, nu stau cu nimica bine, da’ au dreptu’ să  fie printre noi. Trebuie luaţi de mână, să li se arate mâncarea, nici măcar n-o văd. Lumea este plină de aşa ceva. Îi schimbă numa’ viaţa, dacă le dă peste ochi.
- “Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta...»
- De multe ori lupta pentru supravieţuire este un pretext pentru a fi răi...
- «Facă-se voia Ta»... «Facă-se voia Ta...» îngănă Desculţu învâr-tindu-se cu mâinile-ntinse, într-o piruetă bâlbâită, un fel de joc. Un joc al lui “a fi’’ cu “a nu fi”... Îl prinde Iri din ameţeală.
- Linişteşte-te... Uite, banii! Banii tăi... (Răcneşte): Banii, mă!!
Acesta i se abandonează cu mâinile în jurul gâtului, îngânând: «Ta-tăl nostru care eşti în ceruri, facă-se voia Ta! Facă-se voia Taa...» Peste un timp se linişteşte şi-şi reia preocuparea de a aşeza un ban peste altul.
- Oamenii simpli încearcă să-şi facă loc înainte prin hăţişuri umane crescute înadins să-i ţină pe loc. Mă întrebi ce e de făcut? M-am plictisit de idei. Gândeşti că aceşti oameni merită drepturi sau... îţi închipui că le au? Am văzut cum a murit Jua, conducătoarea unor elefanţi. Cum plân-geau elefanţii de ea şi nu se-ndurau să se despartă. Şi... a venit urmă-toarea de patruzeci de ani să-i mâie şi i-a-mpins cu trompa, i-a-nde-părtat de leş. De ce nu ne iubim astfel şi noi, oamenii? Ne-am exploatat prea tare, ne-am exploatat în draci! Şi… pentru ce? Ca să trăiască unii numa-n plăceri? Supremaţia... Plăcerii! Mă-ntâlnesc zilnic cu nişti copii care fac bolţari. Au o iadă şi mâinile aspre de tot. Erau aşa mândri de cât au muncit! Este drept ca ei să treacă peste copilărie? Alţii... "mondiali “, cum le place să fie recunoscuţi, hiene, le numesc io, stau pe la colţuri şi pândesc prăzile uşoare. Într-o zi, după ce va creşte iada, vor veni să bea un suc, legând-o, tot aşa, de gard, şi, la plecare, n-o vor mai găsi. Îi văd cum îşi strigă nişte adevăruri şi... mă privesc pe mine, să fie siguri că am auzit. Îşi pun întrebarea, probabil, de ce nu sunt io Dumnezeu!? Nimeni nu vrea să fie ca mine!
(Desculţu):- Sînt tare trist.... Au înflorit pomii de nu se poate, au înflorit stas, şi-au căzut toate florile.
De sub pălăria desculţului se vede un ochi mare, agitat, pus parcă pe fugă şi nu ştie încotro. Suceşte braţul ca o coasă, prin faţă. «Buf!» Şi-ndepărtează un hăţiş ce venea ameninţător spre dânsul. Vorbeşte cu banii. «Stai în umbra ta... Lasă-mă! Te rog, frumoos! Chiar vrei să-nveţi de la mine?! Îţi trebuie două chei. Ia ţinteşte, să văd! Repede! Ai credinţă?! (se ridică-n picioare şi decretează): Dumnezeu este al meu!» 
Pauză.
Apoi, tot el:
- Şi al fiecăruia. Dacă ţine la El!
- Pe căldurile-astea, o... bere! Aah!
- Ce-nţelegi din bere?
- Ăăă...
(Desculţu):- Ăăă!! Îl are pe «ăă»! Dă-mi şi mie?
- Cât-îi ceasu’?
- Cred că... este! Venisem pregătit să urăsc, da’ toate blestemele mi-au rămas în gât!
(Toţi, în gândul lor):- Dacă urăşti - bine, dacă nu - nu! 
- ’’Precum în cer, aşa şi pe pământ... Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi…”
- Dă-mi şi mie! Dă-mi şi mie...
Desculţu întinde mâna iar spre cer.
- Cu mine... vorbiţi? - se sperie un nou venit, scârbit la viaţa lui de mâinile-ntinse şi de... dilii. Este nervos şi tot agită o nuieluşă. Dacă mai vedea una “aşa’’,-i dădea o vargă! Să se ducă la mă-sa! Chiar aşa, dom’le, cu... dedesubtu-a lăsat-o pe stradă? Păi... se vedea şi că e bărbierită! “Hodorogule!” cică. “Ştoarfa dracului, mă nenoroceşti, fă!”
El e Nae şi bea-n picioare. Ştie că, dacă se-aşează, nu poate să se mai ridice. Glumeşte zicând că, astfel, băutura-i ajunge repede la vârful degetelor bolnave. Până şi strada-i bolnavă. Bolnavă la intersecţii, bol-navă de şuşeaua mare.
(Nae):- Mă chinuieşte Dumnezeu, azi e sărbătoare, nu trebuia să fac nimica! Mă fac şi io că dorm o oră-două, da’ mă uit la ceas: «Doam-ne, nu mai faci ziuă-odată?” Îmi pare rău că nu mai sînt acelaşi. Trebuie să fii prea om ca să rezişti! - face un pas mare şi aruncă mucul ţigării peste gard.
(Desculţu):- Munceşte, nu ţine cont că-i sărbătoare. Stai, mă, că nu-i aşa! (…) Cu Dumnezeu vorbesc... Îl urmăresc... Cine-L urmăreşte pe Dumnezeu? Ştiţi ce-nseamnă Dumnezeu? Om! Lăsaţi-mă să vorbesc, lă-saţi-mă să vorbesc. Singur! Cad... Cad de jos în sus! Ia uită-te-n sus până la mine!? Ce mic sînt! Mai puţin decât mic! Iisus 'i sus, sau jos?! Poate n-am drept la Dumnezeu, da’ nu mă las!… «Io mi-am bătut cuie-n talpă pentru tine, iar tu… ce cuiele mele ai făcut pentru mine?»
(Nae):- Am trecut odată şi-am citit: «Café-bar» O avea băutură? Ia să intru şi să-ntreb! Vin aci să scap de mama şi... fac şi-o plimbare! I-am zis: «Nu mai sînt copchil de ţâţă...» (Are op’zeci de ani!) Cică să nu stau de vorbă cu ăla şi cu ăla. Dacă-mi dă omu’ norocu’, să stau ca mortu’?! Îmi ţii matale socoteala!? Ea zice, io... o las, n-am treabă! Mi-a luat un trening… mov! - rosteşte «mov» ca şi cum ar fi ceva secret, de pe altă planetă.
Cu zulufii căzuţi peste ochişorii albaştri, bagă capul pe uşă Maria, cea miticuţă şi dulce. Caută pe cineva cu privirea. Întreabă:
- Îmi dai… îngheţatăă?! Am bani!
Pumnul său de şase anişori se deschide uşor şi lasă doi bănuţi să strălucească. N-ajung!
- Mai... trebuie! Dă-mi mie şase anii tăi!
- Ho, că-ţi mai daau!
Cu cealaltă mânuţă caută un colţ al basmalei înflorate şi dă să desfacă nodul ce-i ascunde ultimul rotund.
- Lasă-l acolo...  Îţi dau numai dacă promiţi ceva!
- Ce?
- Că n-o să cerşeşti!
- Şi dacă.... n-am?!
- Nevinovato, dacă n-o să ai şi n-o să ai, caută-mă!
Desculţu întinde palma larg de tot şi, ca o caracatiţă, aceasta se face una cu masa, apoi îşi trimite tentaculele, pe rând, spre pahar. Îl prind şi-l înhaţă, îl strâng şi nu-i mai dau drumul. Îl ridică apoi, încet, până la gură şi-l înclină uşor spre buzele temătoare de conţinutul incolor, de care se-ating, ca de o flacără. Încearcă apoi să gonească o muscă, dar se enervează şi-acoperă paharul cu pălăria.
- Cred că... te-ai îmbătat! i se spune.
- Norocu’ meu!
Şi râde. Fericit. Apoi... delirează: 
- Toţi mâncau şi pe mine m-au pus: “Stai acolo…-n genunchi! Dă restu’!” Ştiam ce ştiu io! (către Străin:) Să fie... El?! M-am dus, m-am întors... Nu pot să ies afară! Puţin. Şi mai puţin. Cât există de puţin?! Ştiu, m-am uitat la Tine, şi am văzut! Nu mă-nteresează sfârşitu’, sfârşitu’ e clar. Cum sînt io!
- Doamne, fă ce vrei cu noi, singuri ce sîntem, dă-ne mintea cea de pe urmă... 
- Ziua pe care am avut-o azi, dă-mi-o, Doamne, şi mâine… Mai am de una! L-am pierdut pe Boşo, mă cinstea pentru tac-su. Era chior ca mine... Când mă cinsteşti?
- Când voi agonisi un ban şi nu mi-o trebui. Până la etatea asta n-ai casă şi masă... La iarnă ce faci?
- Dă-o dracului de iarnă, văz io! Azi... n-am, dar mâine...?
- (Şopteşte alăturatului): Zicea să-i dau un gâtar, da’.... ce,-a prăşit cu mine? Dimineaţa mă-nţeapă-ntr-o parte, mi se ia răsuflarea... Am fost la doctor şi mi-a dat o reţetă - arată între degete o distanţă de-o şchioapă. Mâine trebuie s-o iau de la coadă. E greu tare lunea… Ştiţi, io nu-s prost, sînt doar prost… îmbrăcat. Mintea mea lucrează. Cum mă-mbrac mai nasol, mă şi iau gardienii la ochi, mă cheamă cu degitu’!
- «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm gre-şiţilor noştri...»
- Cine nu crede-n Dumnezeu, nu crede-n nimic! Când mă rog, mă simt mai uşor, mai echilibrat, am mai multă putere... Recunosc, am uitat mai mereu de Unu’ Dumnezeu, da’ io cred în El. Dacă fiişcare om ar ajunge să creadă, să creadă cu toată fiinţa, ar fi... bine. Restu’ e… ritual. Am întâlnit un om tare credincios. Neobosit, se întâlnea cu Domnu’. Îşi făcea cruci pe tot corpu’, el însuşi era o cruce, o... Cruce umblătoare. Târa o raniţă plină cu cărţi. Şi l-am întrebat: “Aveţi multă credinţă, de ce nu vă călugăriţi?” “Nu, mi-a răspuns, nu am destulă credinţă!“ Eram des-cumpănit, o ninsoare-mi acoperise toate cărările şi nu mai vedeam nimi-ca. S-a apropiat de patul meu cu o carte. “Haideţi să vă citesc!» mi-a zis. Fiecare cuvânt l-a rostit cu gravitate. Şi-am închis ochii. Dimineaţă l-am întâlnit pe coridor, într-un colţ, îngenunchiat, cu aceeaşi carte în mână. De cât timp era acolo?!
- Mergi în biserică. Şi poartă cruciuliţa asta, o s-o simţi şi-ţi aduce mereu aminte...
- Nu mă simt bine printre oameni. Cu Dumnezeu mă înţeleg cel mai bine. Atunci... parcă mă-ntâlnesc cu mine însumi!
- « Şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel rău...»
Cât e de-ntinsă, strada simplilor de duminică parcă respiră un pic mai liniştită.
Din când în când copilul fără mamă strigă: «Mămicaăă? Mămi-căă?»
Trandafirii drăgăstoasei de ei de-abia mai ţin capul sus. Au asistat, ca în Grădina Ghetsimani, la durerea umană. O adiere de vânt îi face să tremure uşor şi, parcă, le place…
Necunoscutul nu mai e. Nu-şi aminteşte nimeni când a dispărut.
Maria, cu basmaua-nflorată, cu ochi de nevinovată, pândeşte maşi-na cu îngheţată.
SIMPLII

1.

degeaba facem orice compromis
între capturaţii din rai,
viaţa-i un cod galben fără sfârşit. 
  
         nu mă deranjează că tu ai viaţă sau
          n-am eu, doar merg aşa, pe galben,
şi-alunec
cum lacrima pe un obraz.
nu mai am nevoie de lumină,
nici de ploaie.
(restul lumii, da!)

mă simt înconjurat şi nu mi-am găsit casa.

voi despica burta unui cuvânt,
în el să m-ascund.

încă puţin şi voi fi uitat!
2.

simplii
sunt o specie înfrântă prin închidere.
ei au refuzat să se ridice
când aceeaşi zeamă
n-au mai avut.

alb, deşelat, cuvântul lor-
n-au descoperit şoapta!-
îşi găseşte cuib în coarda pumnilor strânşi.

visează şi gem de durere că
li se tot fură cartofii de pe tarla,
cu paznici cu tot.

să-nchipuim punctul zero
pe planşa altei albe cetăţi.

3.

Soarele-i devale când apare
Omul - Zdreanţă.
Are cinci lei şi-i bea.
- Dacă mai bei, o să te ia dracu’!
- Mâncaţi pomană!

Viaţa nu contează pentru cel care nu ajunge nimic.

Dă pălăria pe spate şi se uită lumea la el.
Soarbe încet o înghiţitură
şi-o plimbă prin gură
până uită de ea.

- Bună mai e carnea de căprioară!
- De unde ştii ?
- Spunea un călător
c-a mâncat un vânător...

4.
strada-i năvălită de atâţia şi atâţia
liniştiţi.
în ruleta vieţii-s cei rostogoliţi.

cât vezi cu ochii
raiu-i tulburat de om.

acum înţeleg pământul când,
înfiorat de ape,
copacii spre cer, smuciţii!
cum îi ţine să nu scape…

netrăitule,
poate vei fi prezentat
celor care conduc lumea.
urcă
şi
du-te…

LUMINA

- Ce faci?
- Ete… mă uit să văd ce mai trebuie, să nu mă trimită nevasta din nou... Mi-a zis să vin repede, însă, ca un făcut, de câte ori îmi zice-aşa, întârzii! Te… cinstesc?
- Tu prea cinsteşti pe orişicine… Dai în stânga şi-n dreapta…
- Mai împărţesc şi io! Aseară am visat-o pe mămica. Mă mângâia… Uite, mă, ce s-a gândit ea! Dau şi uit cui! Dacă fac o datorie de-un leu, o ţiu minte toată viaţa. Spune-mi trei cuvinte, p-alea le uit! Am vrut să spun altceva şi-am… uitat… Uit! N-am văzut ce uit! Stai, că mi-am adus aminte…. Am fost la ‘otel o juma de oră! Fir-ar al draculi de Bucureşti!
- Ce-ai căutat tu acolu?
- Aveam ieşire-afară şi… m-am scăpat pe mine! Am avut ba un nasture colu, ba sfoara cu care eram legat făcuse nod. Şi… n-aveam unde să mă schimb de izmene! (Şoptit): Rămâne la masa asta, dacă s-aude, cu mine-ai terminat-o! Nea Nicule, ai avut clienţi, sunt la chiştoace pe joos!... Ţi-aduc un leandru, e cât mine de mare. Să-l pui la geam… Într-un timp, pe cine auzeai, avea leandriuri. (Iarăşi, şoptit): Făceau… avorturi… (Tare): Vorbesc pân casă cu el şi face din frunze-aşa: trrrââc! L-am crescut cu vorbe…
- Suportă fumu’ şi-njurăturile?!
- Ohoo, câte-a auzit el… Mai am ceva datorie? Nu?! Deci, am şi io obraz, nu preş.
- Poat’ să-mi ia gura foc, dacă n-am, nu intru pe datorie…
- Restu-i duc la femeia mea, să-mi dea şi… mie! Mi s-a şubrezit viaţa, dar… parcă mă-ntăreşte Dumnezeu s-o mai duc! Nu pot să schimb o ţiglă, că se-nvârte casa cu mine… I-am mai dat o făţuială, i-am făcut ruju’ pe exterior! Luceşte ca la spital, - dacă te uiţi atent, îţi ia ochii! Mai fac treabă, da’ numa’ lejereanu, cu odihneală… De la şaptezeci încolu viaţa nu mai are farmec, te lasă puterile, vederea…
- Conca…
- Fără conca-n gură?! Auliuu...!
- Ce-i aia “conca”? întreb.
- Cum, nu ştii?! Concasor! Dinţi adecătelea! Mi s-a dus şi… voi-nicu’! Nu m-am mai alăturat de nu mai ţin minte. Beau, mă-mbăt şi nu mai am nevoie. Din zi în zi aştept să mă duc dracu’-n jos…
- Omule-bătrânule! Când e să te ia, te ia şi din braţele popii… Fie-care are ceva de trăit!
- Stai, lasă-mă să spun io, că iar… uit. Mâine o să ningă.
- Trebuia să vină şi ziua ei… Aşa-i stă frumos iernii: cu zăpadă…
- Ş-o să cânte iar muzica pe gang, la vecini. Aşa fac ei, după ce vin de la obor, pun muzică şi pentru cei care trec pe drum. Eah! Treaba lor, io îmi ţiu cumpătu’!
- Când ascult o melodie care-mi place, am observat că dorm altfel noaptea… Cum îi cheamă? 
- Nu Cireşaru, tot cu “ci”… Vorbesc cu el, da’ nu-l am a...ci, la inimă! Mai are-un frate, da’ s-a ’stâmpărat. A fost boxagiu. Are o nevastă strâmbă, doar dacă te-mbeţi te culci cu ea! Noi luăm nevestele la braţ, le deşchidem uşa… chestii…  Ăsta, nu, frate!
- Nu-i clocit bine…
- Nevasta merge-n urma lui la... cinci metri. Ea duce greu’! El doar îi mai dă din când în când câte-o tocană de bătaie. Şi ea, cică fuge la mă-sa, ‘n fundu’ Moldovei, da’… pân la Focşani, uită şi se-ntoarce cu primu’ tren! Însă câinele i-a plecat de-acasă. De scârba lui. Nici nu vine lumea cu pomană la ei!
- La omu’ draculi nu se vine cu pomană...
- Au bani ce n-am putut să văz! Nu dolari, de-ăialalţii… cum le zice? Aşa, ieuri (sic!)… Io m-am chinuit o viaţă şi n-am dat înainte deloc… Da’ nu-s dator un şpan. Să cadă asta pe mine, dacă te mint! (şi face o cruce mare pe trupu-i firav). Nea Nicule, ia plaivasu’ şi vino-ncoa! Scrie ce spui io acuma! Scrie repede!
Până am ajuns eu, cuvântul… dispăruse. Îl scăpase iar, cum scapi un peşte alunecos din mână. În zadar a plescăit cu limba, în zadar a gustat câteva, Cuvântul, Cuvântul-acela, nu mai era. Omul care uită mă priveşte cu disperare. Ne salvează întreruperea curentului electric. 
Într-un colţ al camerei doi tineri şuşotesc: 
- “Munca cinstită nu-i bună” - aşa-mi spunea tata! Şi-am rămas cu-nvăţământu’ ăsta-n cap! “Dacă era, o luau boerii!” Trebuie să fim egali, ce, n-am işit toţi p-aceeaşi gaură? Am hoţiile mele: jecmănim, aşa-i vagabonţia de-acuma. Ne umplem de bani de n-o să ştim să-i numă-răm! Hai să fugim! Or’ce orăşel are o… margine. Elveţia şi Germania sînt acoalea, au o limbă… stâlcită. Ştii ce-i acolu? Bunătăţile lu’ Dumnezeu! Acolu-i viaţă de trăit! Cea mai frumoasă e … jmecheria! 
- Să vorbesc şi cu femeia. Capu’ meu e un cap, al femeii… alt cap!
Dacă şi-a pus în gând să se ducă, se duce.
În celălalt colţ Desculţu cere încă o sută.
- Nu pot decât apă - îi zic.
- Bună şi aia…
Nu duce paharul direct la gură, îl aşează întâi pe masă, în faţa sa, frumos… Îl mângâie câteva clipe şi-nmoaie doar buzele.
- Primeşte-l în împărăţia sufleteascăăăă… - i se aude glasul cu intonaţie popească.
- Am luat o brichetă hoaţă - se aude un glas. Merg cu căruţa şi… mai aprind licuriciu’-ăsta! (Mă luminează cu el să văd aţa măsurii. Într-un pahar se consumă un muc de lumânare, rămas de la hornar, păstrat pentru… “Doamne-fereşte!”) Am adus ciocanii de pe câmp. Lu’ ăla bătrâ-nu’-al meu i-e frică de-nălţime. Mă boscorodea: “Lasă, mă, caii mai în-cet, cad de-aicea!” 
Brusc încep toţi, fiecare pe limba lui, să cânte bisericeşte. Deschid uşa, să se audă şi-afară. Cu ochii închişi, m-apuc să scriu după ei. Desculţu domină încăperea:
- Doamne, fii cu nooooii…
- N-am nevoie de nime-neaaaa… 
- Măi, vorbeşte fru-mooooos! Dumnezeu să te ier-teeeee….
- Dă-ne, Doamnee, Lumi-năăăă…
- Dumnezeu să ne vaa-dăăăă…
- S-a terminat lumânarea, e ora închideriiii - le zic.
Unul câte unul, mă părăsesc toţi.
De-abia când au ajuns la intersecţie s-a făcut lumină.
Dumnezeu… vedea.
 

OMUL LUI DUMNEZEU

- M-au omorât ţânţarii, înţeapă c-o duşmănie ce nu s-a văzut! Am fost cu nevasta pân parc. Cânta fanfara un vals de-ăla, de-ţi venea s-o ei la dans! Acuma ce se cântă? Două vorbe, trei prostii, mai mare râsu’! “I-oti, mamă, la pomu' ăsta! De câte ori te-am pupat io! Şi… salcia! E crăpată, se pierde! Câtă iarbă e în lac!” Ne-am închipuit noi cum era atuncea, ne… uluiam! “Stai, mă, parcă mai era o statuie cu o leoaică!” “O fi mai încolu... Iat-o!” “Şi aia cu turcu'?! Ohoo... turcu' ăla numa' se face că dă, i s-a rupt suliţa!” Nu mai e cum era, s-a… năruit totu'! Era şi-o cufundătură pe insulă, intram în ea, acolu...  Şi-aveam voie să stăm şi pe iarbă... Atâţia ani! Ce să-i faci, fuge vremea! “Hai să mergem, mai avem autobuz?” “Nu mai avem!” “Las c-o luăm pe jos, ca pe timpuri...” Parcă era mai multă lume, era o... frumuseţe! Ce, s-a mai făcut o... pasarelă?! Da’... e prea scump şi nu-mi permit! Stau cu curu' pe o piatră şi dau “bună ziua” la lume. Stau ca la tilivizor. N-am tilivizor, dar stau şi io aşa... N-ai trecut pân anii mei. Îs grei anii, să te gândeşti la vorba mea! Avem tot timpu’ să ne dăm sau să nu ne dăm seama... Stau cu bulinile la cap. “Mă, ce-oi păţi în noaptea asta? Poate... mor!”  Am să te urmăresc când treci, vreau să te bag în curte să vezi şi gospodăria mea. Ai văzut ce cuminte-am fost când a trecut... Eva?! Dacă n-o asculţi, înseamnă că eşti pierdut în viaţă! Cel mai frumos lucru care poate să ţi se întâmple este o femeie. Este un dar. Fără femeie viaţa n-are nici un Dumnezeu! Lumea, că  “De ce am luat-o?” Eram... Zânul Zânelor! “Lasă, mă, neagră cum e, dacă asta a fost a mea?” Te mai uiţi şi la sufletu’ omului... Nu contează că eşti aşa, şi eşti... aşa, sau eşti... aşa! "Vino cu mine, dacă vrei să trăieşti!" Aşa mi-a zis. Ăla o avea ţigări? Aha, stai, că iese fum! Ştii care-i treaba, Culaie?! Pot să-ţi zic “Culaie”,- mi permiţi? Nu, n-o aprind, o mai las în pace... Am cerut odată o ţigară-n Gara de nord şi-am aprins-o tuma-n... Buzău. Fii atent! Da’... stai să mai beau şi io puţin... Are un gust de... "mai adă"! Îmi dai voie să mă ia ameţeala? Fii atent! Ha-haa...! Iar vine miros de hazna de la "Epurare"! Fii atent: poate te ţin minte! Te-am simţit şi mi-am dat seama de om... Mergeam la pâine şi m-ai salutat pe stradă... Fii atent: tu ai ce lăsa copiilor?! De ce să mun-ceşti toată viaţa şi să n-ai cui să laşi... sticla asta?! Io, din câţi mânji am crescut, toţi au işit buni. Dintre copii - niciunu’! Ei, unde se duc, nu fac nimica! Le-am zis: “Mă, strângeţi fânu’, că ăla creşte la loc!” Sînt un om aşa: terenu’ ăsta stă degeaba? Ia să pun ceva pe el, acolu... Am pus să-mânţa de castraveţi pentru toamnă şi-aştept să-mpuşte... Am o grădină verde... verdicioasă! Ardeii au crescut ca nişte... huligani. Planta este ca un copil mic, dacă n-o îngrijeşti, moare ’naintea ta! Sînt al draculi la muncă, o... disciplină de om! Tot mi se pare că nu fac nimica. Să curgă apele după tine, aşa se câştigă banu'! Curgea apa de pe nasu' meu ca de pe streaşină! Numa’ focărie-am făcut. Nea... Fleoşc, aşa-mi zicea mie... Palmele erau ca la ceafa boului... Dacă vezi în juru’ tău numa’ hoţi, devii şi tu hoţ. Cel mai uşor lucru în viaţă este să întorci spatele, să dispari. La noi, în Ardeal, cine minte şi fură, nu-i om! Mă deranjează când văd jigodizmu’... Văd puţini oamini adevăraţi. Şi omenia are secretu’ ei... Aş vrea să trăiesc măcar un an de zile fără durere. O oglindă m-a speriat de moarte: tot ce mişcă pe pământ, moare. Iar doctorii nu ştiu ce am! Am făcut rost de-un baston şi m-ajut cu el... Acu mă retrag să mă tăvălesc de durere până diseară... Zici într-o zi: "Hâc!" şi... gata! Mi s-a urât de mine.
- Omu' lu' Dumnezeu, nu te duce la vale... 
- Egzact! Omu' lu’ Dumnezeu sînt! Să ştii... A ţinut cu mine!
Dă să facă semnul crucii. Se taie vertical în două jumătăţi, dar mâna i se opreşte, ca un cuţit, în buric. Simţeam că nu reuşeşte să se despice în sus, pe dinăuntru ca, apoi, să se facă sferturi. Mâna i-a căzut obosită pe lângă trup: fleoşc!

GÂNDACUL DOMNULUI

Gândacul Domnului este un fel de buburuză, doar că e mai lun-guiaţă şi are o culoare cărămizie.
Aşteptam în poartă, fără să ştiu prea bine ce aşteptam. Şi-l văd pe… trimisul Domnului înaintând spre mine hotărât, da’ hotărât rău. “Dacă vine cineva şi te calcă? Ţie-ţi stă frumos pe un zid. Aici nu e zid…” El nu şi nu, înaintează de zor. Mă simt ameninţat şi-i pun barieră cu piciorul. El începe să se urce pe mine. „Măi?!” Nu suport să se urce nimeni pe mine, mă şi-ngrozesc ştiindu-mă într-o zi colcăit de viermi. Scutur piciorul din instinct şi-l descopăr apoi căzut pe spate cum dădea în zadar din picioruşe. Mi se pare că e maşinăria unui ceasornic. “Hai, să-l ajut!” - mă hotărăsc, şi fac o mişcare uşoară cu piciorul să-l întorc. Dar… brusc, “ceasul” stă. Şi stă. Şi stă.
Ah, ce zi tristă! “Nu cu picioarele se rezolvă problemele delicate ale vieţii, îmi zic, nu. Câte vieţi îmi mai trebuie să învăţ câteva lucruri sim-ple, câte?”
Miroase a ploaie. Îl pun pe „Muică” să cânte. O să beau ceva să văd ce se-ntâmplă, însă, doar pup oleacă paharul şi-l las.
Trece o fetiţă mică-mică, de-abia duce un braţ cu liliac pălit. De-vin… cerşetor: „Dă-mi şi mie!” „Mţţţî!… Îi duc lu mama!” În urma ei se desprinde un vârfuleţ pe care-l iau ostatic şi-ncerc să-l reînviu. Mă priveşte cu toţi ochişorii lui trişti, parcă şi-a revenit oleacă, uite, câteva petăluţe se-aruncă disperate spre lumină, dar, se-nchid în sine repede şi definitiv. N-are şi liliacul măcar o floare s-o bag în sân? E trist ce… Mai!
Începe să plouă mărunt. Stropii scânteie-n cădere haşurând aerul gri-ntăciunat. Aud acoperişul. O pasăre se zbate prinsă în înaltul cerului. Câţiva copii fug spre case cu mingea la piept. Toţi caută adăpostul, iar eu fac un pas înainte. Vreau să mă doară. Şi nu mă doare. Dacă mai stau mult te pomeneşti că… înfloresc! Ştiu că n-am cum fiindcă nu sunt pe drumul… iubirii. Drumul acesta porneşte din tine ca o rază. E o… „lumină lină”, cum lin e cântecul lui Tudor Gheorghe, cum lină începe să devină şi ploaia. “Lin” înseamnă mângâiere. Trece un căţel în fugă, îl strig, dar nu vrea să stea şi cu mine un pic.
Streşinile ticăie de zor, iar Liliacul moare încet. “Să nu-l tulbur!” Nici un picior nu mai calcă strada. Ba da, parcă se vede cineva la capătul ei. Să ajungi până la mine trebuie să faci câţiva… paşi.
„E primăvară, iarăşi primăvară…”
Intră nea Bebe, nervos că-i ud fleaşcă.
- Am venit să te-ntreb dacă mai dai pe caiet sau nu? Du-te pe jos pân la mama draculi, apoi… vino-napoi! Sînt terminat!
- De ce n-ai venit printre… picături?!
Dar el n-are chef de poezie.
- Tot ăsta cântă? Ia mai schimbă-l, nu te-ai săturat de el? (“Nu!- răspund în gând-, aş asculta Tudor Gheorghe toată viaţa!”) Numa’ tu eşti vinovat că plouă, vrei să ţi se spele maşina. «Hai, Doamne,-ncălzeşte, să intru şi io la treabă!» Nevastă-mea, cică să fumez pe balcon. “Fă, te-am înţeles când stăteam în garsonieră, da’ acu… de ce?!” “Fă aia, vezi că acolu nu-i bine, ajută-mă la spălat…” Tac din gură, dacă asta-i boala ei? Fac ca ea! Atunci mă deranjează cel mai tare când nu-i convine cum aranjez alea pân sufragerie, sticlele, bibelour’le, ce-are ea, dacă nu le pun egzact într-o... poziţie. Apoi… stai, că-i Mircea Radu cu dragustea, dracu să-l ia şi p-ăla! Nu mai pot să văz şi io o ştire… Şade banu la mine cum şade apa pe gâscă… Eram cu ea şi-am văzut jos un ban de hârtie. «Uite, fă, nişte bani!» Am dat să m-aplec, da’ m-a smucit: «Nu iei nimic, că nu ne merge bine…» Paştele! - bani cheltuiţi! Mi-au trimis nişti ouă de la ţară, da’ le-am spart pe toate, cred, că le-am adus pe bicicletă… Dumnezeu’ mă-sii cu gropile lor…
- Înjuraţi? Vă vede Cel de sus, Domnu-acela cu barbă…
- Îs în casă, n-are cum să mă vadă…
- Aţi ţinut post?!
- Lasă-mă, dom’le! Nu-i păcat ce bagi în gură, e păcat ce scoţi.
Schimb pe aparat. Se cântă „Prohodul”. Noi, cei care am mâncat de dulce stăm liniştiţi în bar şi ascultăm slujba de înviere. A venit şi Neaţî, Foamea, Gigi Şuncî, Trăncălău, Pas Mărunt, Futevânt, Titi Otonel, Beatu, Alu Mahalagiu, Alu Gângavu, Moş Ban, Mitu Putrezitu, Opăritu… s-a umplut baru’.
- Aşa, să stau şi io pe scaun, îi merge gura lui Nea Bebe, că la biserică trebuie să stai în picioare… Am întrebat nevasta: „Fă, tu-nţelegi ce zici popa? Nu?! Atunci, hai să mergem acasă!” Şi acasă ce să fac, să mă bat de muscă?! Nu mai pot nici să mănânc, m-a lăsat dantura… Ploaia e anunţată în continuare, să vedeţi foamete ce-o să vie peste noi acuş! Celor de la Dunăre li s-a spus să plece, că vine apa mare. Să pleci numa’ cu haina pe tine, e greu tare! Io aş sta pe loc: “Mă, oi muri, ori n-oi muri?!”
- Depun candidatura să fac focul la colivă… le zic.
- Ce, acum e de mureală? intră în vorbă Opintitu. A venit unu…îl cheama… nu pot să-i pronunţ numele pe romăneşte… cum ar fi George. Mi-a zis că mă ia în State. Şi i-am spus: „Nu plec nici dacă sînt dat afară din ţară. Dacă să-ntâmplă ceva cu tata?!” S-a rugat de nevastă-mea cu ceru’ şi pământu’, n-a  putut s-o lămurească... Şi mi-am dat seama că are dreptate: cum să plec şi s-o las? Când intru-n curte şi m-aud vacile, le-aud: ”Mu-u!” Atâta fac, nu zbiară, mă recunosc.. Io nu le-am tăiat de la porţie, le iubesc şi animalu’ te simte! Intru şi vorbesc cu ele. Una mă linge pe o mână, viţelu’ pe cealaltă, mai primesc şi câte-o limbă pe faţă… Vin lângă mine, doar că n-au gură să vorbească… Aveam patru cocoşi şi-am lăsat numa’ unu’… Ce bătălie era acolu, era bătălia draculi! Săracele găini, unu-o lăsa, altu-o lua! Am tăiat şi iedu’ că-mi bătea capra… apoi am cules lacrimile de la vie (pentru ochi, limpezeşte de n-ai treabă...) Am o inimă mare, mare de tot. Şi de-o fi, şi de n-o fi! Şi Dumnezeu îmi dă… El vede-al cui e sacul cu porumb…
- Toţi murim într-o zi, nimini nu rămâne mai mult…
- A făcut unu-o prostie, schimbă vorba altcineva, a deschis de-aia… cum le zice… calculătorie. Şi fi-miu… 20.000 dintr-un foc! I-am zis: „Mă, blegule, ia, mă, o prăjitură, ce-nţelegi tu din alea?” Mă mângâie cu ma-tematica. Mi-ar fi drag să-l văz c-o fată, da’ e puturos la treburi de-astea!
- Al meu a luat una săracă de tot, se-aude alt glas. „Ce-ai luat, tată: săracă?!” l-am întrebat. Şi el, cică: „Da!” „E… atunci să fii de baligă!”
La ora închiderii Gândacul Domnului nu mai era.
Să fi coborât Dumnezeu în poarta mea şi să-l fi luat?

DESPĂRŢIREA

Doi clienţi încep să vorbească şi-i... ascult! Mă uit la ei: fuse de oameni.
- Şşşt! "Meteo"! Ascultă: "nord-est", când zice nord-est, noi sîn-tem! Iar... plouă! Nu poate să se culeagă grâu’ că-i culcat de ploaie, îi plângi de milă. Şi-au tăbărât vrăbiile - ale draculi, îşi bat joc de el...
- Nici nu mă spăl pe dinţi, întâi dau fuga la grădină să văz cum e... Ce mai, sînt anii de pe urmă! Cad dealurile, ies apele, acum două săp-tămâni a nins. Asta mai e vară?!
- Împuşcatu, cum era el, cum nu era, ştii ce-a zis? "Prafu’ se alege de ţara asta!" Şi... prafu’ s-a ales... Au pus ăştia mâna pe toate alea pe de-a moaca. Doar ce-au pus cocoşu pe gard! Ce mi-e Ana-Baba, ce mi-e Baba–Ana? Nicolae, ia fă-te-ncoa'? Dă-mi o ţigară pe câr, am ajuns să plâng dup-o ţigară mai mult decât după un mort. Mai dă-mi şi-o bere, n-o pune-n pahar, c-o beau repede...
Pune sticla la gură, parc-ar fi o ţâţă şi nu se-ndură de ea. Ţigara, o floare în mâna lui, străluceşte alb.
- Numa' dacă eşti diştept şi munceşti o juma de noapte şi ziua-ntreagă, strângi ceva... Am luat-o prin fermă. "Ia-uite, mă, stă cu trac-toru’ la umbră şi io alerg de mă ia aghiuţa pentru minimu’ pe economie! Căcâcea ăla avea şi-un lanţ pe el de priponeai căruţa...
- Face treabă până mănâncă, după aia nu mai face nimica... Am atâtea obligaţii numa’ pe capu' meu... "Lasă banu-acolu, zice nevasta, iarna-i grea!" "Făi, Pedeapsă, ai dat toţi banii pe buline, ce mai mân-căm?!" Oh, ce viaţă grea!
- Viaţa nu e grea, greu e să treci prin ea... Pe mine să nu mă contrazică nimeni, dacă stai şi te gândeşti, de când e lumea şi pământu', femeia are dreptate, are-un rost la viaţă. Dacă are, are! 
- Am femeie tânără, o fărâmă de muiere... Nu toate-s învăţate să sufere... Dacă eşti băiat bun seara, femia nu mai zice nimica! Omu’ care n-are familie se distruge... Am fost la biserică şi-am aprins două lumânări una după alta...  Mai te plouă-n casă?
- Vai de capu’ meu...  La baliga moale, câtă apă-i mai trebuie?
- Pe timpuri aram cu bou’. Într-o zi s-a umflat, ce-o fi mâncat!... Şi-a… murit! Am pus vaca la arat. O ţineam pentru lapte, pentru copii... A venit boeru’ şi mi-a dat bani de-am luat alt bou. "Boerule, când să-ţi dau banii?" "Lasă, mă..." La toamnă i-am dus omului datoria. "Lasă, mă, lasă, ai copii!" Rar boier! Azi, cine face aşa ceva?! Auzi, se caută frunza de vie! Am făcut saramură pân-a stat ou’ deasupra şi, cu două zile îna-inte de Paşti, dau fuga la piaţă cu ele...
- Când dădeam un pumn, înainte vreme, cădea jos, aveam pumnu’ format... Ştii că dacă m-ai călcat pe A-Be-patru-al meu... Îmbătam porcii şi pe urmă-i băteam la poponeaţă, ca pe femeie: "Haide cu mine, haide la camirî...!" Am fugit şi din ţară... Au ăia o civilizaţie de nu să există!
- Termină cu miştocu’! 
- Să nu-mi vezi nasu’ din flori, dacă te mint!
- Dacă stăteai acasă mai făceai doi copii!
- Nu mâncasem de şapte zile, ştii că am stomac de câine,-i învăţat cu răbdarea... Am dormit numa’ pân porumb şi floarea-soare, pân toate pişălăur’le. Să nu mă… bunghească! Mi se uscaseră buzele de tot... Şi m-a pus dracu’ să iau un taxiu să mă ducă! I-am dat şi 50 de euro! Ne-norocitu', m-a lăsat egzact la poliţie. "Mă, ce-ai făcut cu mine? Pi... e frumos aşa?! Dacă io joc cartea mea tu… te urci în spatele meu?" Da' ăla ce să-nţeleagă? 'Te-n cur viaţă, ce fac io acu?!” Şi m-au luat apele, fierbeam ca motoru’ la noojdegrade... "Und' te duci, mă?" întreabă un şapcalios. "La dracu să mă ia, und’ să mă duc? În... excursie!" "Pi... fără pass, pe câmp, aşa?!" Ce să mai zic! M-a băgat în vină, chiar dacă eram vinovat ca lacrima. M-a bătut bine-ha şi m-a trimis înapoi! Da’… mă răzbun şi io pe unu mai prost ca mine. Cum îl prind, îi dau o palmă... De plăcere-i dau, nu-i dau cu pumnu’. Uite-aşa, să mă ştie de şef.
- Io am fost la doctor să mă orelească, nu se mai putea. Zice doctoru’: "Ce-ai p-acasă: cal, căruţă? Vinde-le şi… vii! Întreabă-i p-ăia cât au dat. Vii cu ce iei pe ele şi… te operez!" S-a dus la uşă şi a deşchis-o: "Uşa-i deşchisî, la... re-ve-de-re!... Vii când ai bani... Ce, ori ai mor-măit ceva?!" "Nu, dom' doctor, m-am gândit cum să fac şi io rost de bani!" Ce era să mai zic? Şi...-am venit! Dacă n-am avea imunitate, am muri şi dintr-un guturai! Ştii c-am fost îngrijit?! Dacă nu dădeam...! Era ţăcănit rău, doctoru’, avea… zăpăceală. Cică: "Mă-nveţi tu pe mine, mă dai la-ntors?" Dacă nu erau şaptezeci acolu, nu era nimica... I-am zis: "Dom' doctor, aveţi pereţii plini cu diplome, nu vreau să vă contrazic, da’... nu văz şi io pe călindar. Nici măcar liter’le-alea cât gămălia de chi-brit! Şi nici la tilivizor!! Nu văd desluşit, văd povăit-aşa… Ce grea-i nevă-zarea!” Să uită el la mine, nu io la el… "Da’, ce, tu vrei să vezi bine? Ascultă!! Dacă te duci la altu’, te jecmăneşte şi-ţi strică şi ochii... Cin’ ţi-a zis să pui astea-n ochi? Mă, n-auzi?!" "Da’ de ce vă răstiţi la mine?!" am… îndrăznit. "Dă-vă dracu’ de proşti, şi tu, şi el!" Două asistente, sau ce erau p-acolu: "Stai pe pat" Şi... m-au bubuit la un aparat. "Să nu te mişti deloc!" Aşa-ţi făcea creirii! Îmi curgeau ochii.
- Haide, saltă! Scoate-i ochiu' afară!
Io auzeam tot. Ce dracu fac ăştia-aicea?! Zic:
- Cum să-mi scoaţă ochiu'?!
- Mă, tu taci dracu' din gură!
Când m-a tăiat: "Au!! Doamne, mor de junghiuri!"  
- Simţi?! Stai că te-aranjez io. 
Şi mi-a băgat tot seru’. "Na!" La sfârşit: "Hai, scoală-n sus, du-te de-aicea! Dumnezeu cu tine! Du-te-n..." „Hai, ziceţi acuma..." "Ce, vrei să spui că stau cu ea-n gură? Ieşi afară!" Tuma spre dimineaţă m-am mai liniştit. Dacă mă fac bine, îl pup p-ăsta şi-n c...r! Mă-nchinam că vedeam! Zău!! “După 5-6 ani, dacă bei - vorbeau ei între ei, io… ascul-tam! - tăria distruge particulele alea de-acolu.... Şi-apare iar!” Tata a murit nevăzător, sor-mea, gata, şi-al doilea ochi... E o peliţă subţire-subţire, ca la ceapă. E... şi s-o tai cu lama... nu e aşa uşor... Să fiu al boalei, ce e-n spitalu’ ăla, m-am îngrozit! Era unu bolnav, gemea tare. M-am dus la asistente şi le-am rugat să-i facă o injecţie, ceva. "Lasă-l draculi, n-are nimica! I-o fac degeaba, stric injecţia pe el..." "Măcar un bulin..." "N-am buline, că nu mi-a lăsat..." Şi-a-nceput să bombăne: "Fir-ar al draculi de spital, îngrijesc de toţi nenorociţii, de toţi boşorogii... Vin numa’ cu miloaga..." A doua zi i-am spus doctorului: “Cum se poate să nu se lase buline?” Şi… numa’ ce intră ea: "Mă, care m-ai spus la doctur? Să vezi ce-ţi fac!" Tăceau toţi. Mă pune dracu’ şi-ntreb: "Ce-i... faceţi?!" “Îi dau nişti buline să se cace pe el..." "De-alea să luaţi dumnea-voastră...!" "Ha, tu eşti!? Tu vii mereu şi ceri! Uite-l că râde, vezi că n-are nimica?" îmi zice arătându-mi-l pe cel bolnav... Zâmbea şi el, săracu', odată cu tot salonu'...
- Dac-aş lua înapoi banii pe care i-am pierdut la pocăr!... Mai mergi cu mine? Bem, mâncăm, nu ne batem!... Tu beleşti ochii să nu fie-n cârdăşie, te uiţi în ochii lor, să nu-şi facă semn. Jucăm pe foloase...
- Dacă vine Dumnezeu: "Mă, mergi cu mine?!" Una şi cu una fac două, nu mai mă-nşir, mai bine vin aci şi cer o vodcă... Aştept să-mi vină nepoţica! Am o nepoţică frumoasă! Nevastă-mea, mereu: Zi-i "Tatăl nos-tru"… Ştii când învăţai tu cărţi? Dintre toţi copiii, tu erai cel mai deştept! Aşa e ea...
       UMBRA NOPŢII

Pur şi simplu îl simţi. Şi nu mai eşti în siguranţă. Îi privesc figura cum începe să se borhotească. Este calmă, interiorizată. Are degetele lungi, fără bătături. Stă ferit şi scanează minuţios cu privirea oamenii şi tot ce-l înconjoară.
- Ui’ ce pui de ger afară - zice - şi ce mai seamănă cu tac’su! Tată, pune-mi-o p-aia „Vagabontule!”, îmi cere mieros. Bre, ai nişte trandafiri în glastră, să fiu al draculi, o frumuseţe! Ştii, io am sângele stricat, am inimă de rău! Nu-ţi fie teamă, în baru’ ăsta nu fac nimica…
E numai urechi şi soarbe rar din băutură, câte puţin. Are o poziţie de vede şi-aşa, şi-aşa.
- Îl ştii pe tata? Era aproape jumate de profesor... Dacă ai vreo-dată nevoie, te ajut, îmi place de sufletu’ lu matale, eşti un om... - şi trage în aer o linie dreaptă - îţi vezi de treabă.  Am făcut box!
Îşi turteşte vârful nasului să văd că nu mai are zgârci, şi-arată ghionturile mâinii, umflate ca nişte bumbi, în special cel din mijloc.
- Aşa-mi nechează calu’ dacă nu mă vede două zile! Bre, io intru peste ei în casă şi-i fac zob, le dau… «somnifere». Amăgesc cu cuţitu’! Nu mă dă niminea în judecată să câştige că… n-are bani! Legea? Ce-i legea? O bucată de hârtie! Hai, să-ţi trăiască familia, mai pune-mi-o oda-tă. Şi... dă-o tare de tot!
Ascultă nemişcat şi văd cum i se umezesc ochii. Dacă eram tac-su îl puneam la arat în loc de cal…
- Mi-aduc aminte de-ntâmplări fără nici un rost. Că bate inima? Las-o draculi să bată! Gutuiu-ăla nu mai e acoalea-n colţ. Furam gutuile cu hoţoaica! În capul’ băţului puneam o lamă, făceam un cerc, aşa, şi-oleacă de traistă. Luam fructa şi fugeam să fac floricele de porumb: “Hai, dansaţi-vă! Mai sare?! Gata, nu mai sare!”
Pe fondul ăsta intra ea, victima. Un om simplu, muncit… peste muncit, cam la 40 de ani, băut deja. Azi e şi zi de salariu. Vorbăreţ omu’!
- M-a rugat cineva: „Bre, ai inima tare? Ajută-ne să-l ducem pe unu care-a murit… Comă alcoolică, n-au mai putut să-l scoată… Am adus două găleţi cu apă, l-am luat cu nevasta răposatului, că singur nu pu-team, l-am clăbucit frumos şi… l-am aranjat în sicriu. Cu mortu tre’ să vorbeşti când îl îmbraci. “Dă, mă, mâna! Acu dă picioru’…“ Cel mai greu e să-l îmbraci! Ce va să zică dom’le o treabă de-asta, nu poate s-o facă orişicine!… Ce coniac aveţi?
Vrea să bea şi el ceva mai bun, deci are bani. Şmecherului i s-a trezit interesul.
- Vreau şi io o sută!  - şi scoate câteva fise.
Oamenii simpli, când iau banii, pun grosul într-un buzunar mai ferit şi ţin doar mărunţişul („fraierii”) la îndemână. «Deci are banii la el!»
Apoi face o greşeală: cere să dea un telefon şi se laudă că vrea să sune o femeie cu care vrea să-şi petreacă noaptea.
Brusc, şmecherul se-apropie.
- Noroc, Nea!
Îi cere un foc şi-i oferă o ţigară din pachetul lui. Kent. „O, nu, nu…”, se apără de agresor, dar, până la urmă, e tentat de una. Şme-cherul nu se grăbeşte, dă… roată.
- Domnule, (îl domneşte!) - dacă nu vreţi, mă scuzaţi, nu am vrut să vă jignesc… Toată stima… eu îmi văd de paharu’ meu, mai am o gură… - înclină paharul să i se vadă, aşteaptă să i se ofere o alta – şi… plec! Am băut două sute, nu-i aşa bre, că-mi ajunge!? Cât duce viţelu’ la apă la doişpe, atâta duc io la vin. Dacă nu beau o găleată… uită-te la mine-ncoace!… Io sînt un băiat de la ţară (Minte!), de la Scurteşti, ruta Dâmbroca - Stănceşti… M-am certat iar cu nevasta şi m-a… gonit! Dintre toate, doar una mai bătrână vrea să stea cu mine… Mi se zice: „Cioroiu - Boala copiilor!” Dacă asta-i figura mea, ce vrei să fac acu?!
Încordată ca un arc, victima ascultă cu interes vădit. Apoi se des-tinde uşor-uşor şi-i zâmbeşte pe sub mustăţile nevinovat de frumoase.
- Zi-i aşaa! De-al meu eşti! Mergi cu mine în noaptea asta, nu te mai las… Femeili? Javrili! De-acuma bem amândoi… Noi ne chinuim, nu trăim!
Îl ia pe după gât, se lipeşte de el, ca de un frate regăsit, şi mi-e teamă că nu-i mai dă drumul…
Dar şmecherul alunecă pe nesimţite, e numai miere…
- Oh, nuu, nu vreau să vă deranjez, nici nu vă cunosc, io îmi văd de paharu’ meu, mai beau gura asta (şi-o arată iar, înclinând paharul), mai stau un pic şi plec unde-oi vedea cu ochii…
Umezeala ochilor nu-i este încă absorbită de piele, zici că e un sfânt coborât din cartea de rugăciuni. Intră doi tineri şi se repede la şapca unuia:
- Da’ ce fumezi, mă, aşa, de zici c-a murit soacră-ta? Eşti jme-cher?! Salut! Ia dă şapca să văd cum îmi stă cu ea!
Acesta este semnul că trebuie să-l… "facă". Trebuie să intervin. Când se retrag doi paşi mai în spate, să-şi şuşotească, şoptesc victimei:
- Fii atent: pleacă! Acum!
Aceasta se uită un pic contrariată la mine, înţelege şi se trezeşte din beţie văzând cu ochii. Iese afară printre ei şi face la dreapta. Şme-cherul stă calm de vorbă, degajat, râde chiar. Timp de… patru minute. Apoi dispare brusc şi revine după alte zece şi cere altă băutură.
Alergase.
Noaptea, când nu-i nici o ţipenie, strada e a nimănui. Ba da, e a infractorilor, e teritoriul lor, după ce oamenii se retrag în pielea de animal.
L-a lăsat un timp să fugă, iată la ce nivel s-a ajuns! Asta e viaţa crudă şi se întâmplă la un pas de mine.
Societatea a inventat „mascaţii”, dovada clară că se teme de răul pe care-l pot face infractorii. Care sunt mulţi. Prea mulţi. Prind câte unul şi-şi descarcă tot năduful omorându-l în bătaie, departe de fineţea cu care operează şmecherii. De multe ori săracul nici n-are vină. Ar trebui ca mascatul să devină el însuşi o umbră şi să vegheze noapte de noapte la fiecare colţ, acolo unde se produc nenorocirile, să fie acoalea când umbra pe care n-o simt nici câinii (şi ei, probabil prea sătui!) devine, pentru o clipă, om şi ridică braţul să dea.
Ştiam c-o să l-a durut când l-a tăbărât… Umbra nopţii. Pentru câ-teva mii de lei!
Viaţa ne obligă treptat să ne vedem numai de-ale noastre, ba chiar, cu cinism, cultivă răul, lăsându-l intenţionat să se producă. Pentru ca fărâma de lumină a binelui să aibă cât de cât o valoare.
Da, o luminiţă, cât ar fi de mică, de la o anumită distanţă, se vede. Din Marele întuneric e un strigăt în zadar.
Universul, ca şi strada, sunt ale nimănui.

            

                      

MOARTEA

Vine încet cu coasa întoarsă spre ceruri.
E aşa o
ceaţă... Ca de o metaforă mă reazem.
Ea este. Plimbă
ochii după o pradă uşoară. Îi simt...
Mărturisesc că am
căzut deseori de pe cuvânt. Că
mi-e teamă de noaptea niciodată a mea,
şi de orice mă poate mânca.
Mărturisesc...

Parcă ezită, o cunosc după ochi... parcă
ezită... Păsările ţipă fără noimă un
cântec pe
care nu-l înţeleg...
Poate se duce după iarbă. Ia-o
peste câmp, aşa, ia-o peste câmp,
n-avea grijă, nu
trec maşini...
du-o vântule, gândule, du-o ...

Şi coasa-ncovrigată decupează
norii-ngrămădiţi pe mămăligă.
Trece - fără bilet de
trecere - prin noaptea asta frumoasă şi
stricată,
şi
mă mir că ziuă se face, şi
mă mir că pot să las totul aşa cum e
fără să gândesc!

BĂTRÂNUL

Este o plăcere să asculţi oamenii simpli vorbind de-ale lor. Nu tre-buie lăsaţi în urmă fiindcă aceşti oameni ne aparţin, precum părinţii.
De la un timp le umplu paharul “ochi” şi-i oblig astfel să soarbă din băuturică direct cu gura. Şi-a început să le placă! Dacă-s prea înalţi, se-aşează-n genunchi.
Bătrânul - aşa l-am numit după ce mi-a zis într-o zi: „Auzi, sînt şi io bătrân, mă…”- şi-a invitat şeful la un pahar şi s-a trezit în mare încur-cătură cu paharul umplut. Tot încerca să pună mâna pe el, se uita la mi-ne şi… renunţa de fiecare dată, până când a izbucnit: „Şefu’, veniţi să sorbiţi oleacă din el”… Şeful a lăsat o dâră de toată frumuseţea pe gresie în timp ce Bătrânul îmi spunea cu privirile: „Vezi, mi-e necaz c-a făcut atâta risipă! Ce mare lucru era dacă sorbea puţin?!”
- Am fost la preot să-i fac de lumină lu’ mama şi mi-a dat o lumâ-nare. Eti…asta! Scump-a draculi! 
Privesc lumânarea cât un cot de lungă, de un galben leşinat. A-veam o impresie mai bună despre lumânări.
- Pune-mi până la crestătură, vreau s-ajung la Adevăr. Mai am un pic… Nu vezi că toate alea-s cu curu-n sus?!
- Staţi să vă fac o poză cum... plângeţi!
- Stai, c-am uitat s-aprind ţigara, să nu stau degeaba… Am fost şi cu soţia la preot, c-o supără ficatu’. Aşa, din chiar Doamne! Mi-a zis să nu mai mă las pe ea şi s-o ating în altă parte. O exista ceva să nu mai vreau femeie?! Dacă nu mai poate, săraca, de ce să-mi fac sânge rău degeaba? Îmi pare, totuşi, bine că-ntre mine şi ea s-a tras o… linie. Cică: „Dacă nu eram noi, femeili…” «Eti... dacă nu eram noi, bărbaţii, ce băgaţi… acolu?!» Adam i-a dat frunza jos: ”Fă, nu mai face p-a draculi, din momentul când te-am luat, e-a mea, nu mai e a ta!”… Ce, eram aşa urât?! Sau ea?! Era o femeie… ptiuoa! ptioua!! şi-şi sărută treiburicele mâinii de două ori, să fie convingător… Te bârfeşte lumea, te muşcă de fund să mergi drept… Puseseră toţi la gaze, numa’ io - nu. Venea care mai de care: ”Bagă, mă, c-o să-ţi prindă bine…” Dac-am văzut şi-am văzut, am dat acolo, cât era de dat, nu mai ţin minte. Le-am zis alor mei: ”Hai să nu mai facem focu’, punem pe noi!” În iarna asta ne-am strâns toţi la căldură. «Mă, bagă nasu’ sub plapumă!» Nu pot să-mi permit să fac focu’ şi… dincolu…
- Vă place cafeaua?
- Cam… tare! Io-s învăţat cu de-aia… lunga!
Doi copilaşi, unul alb şi celălalt negru, mă întreabă dacă le-am mai strâns capace de bere, şi le fac semn să le ia. Tabără amândoi pe ele. Cel mai firav strigă: ”Lasă-mi şi mie, lasă-mi şi mie!”
„Bătrânul” ridică paharul ca pe o flacără şi-l apără să nu se «stin-gă». Intră pe uşă Alba-neagra… Este un om care-ţi vorbeşte mieros, cu un râs de stăpân, de fericit, împăcat cu sine, căruia-i ies toatele. Mai ieri era un copil. Provine dintr-o familie ce-a speriat cartierul. Stă cu banii în mână şi cumpără pe nimic de la cei aflaţi în necaz, atunci când ajung să-şi vândă animalele, casa şi lucrurile de valoare. Dacă le au. Cumpără aur de la cei care nu-i cunosc valoarea. Ohoo, şi sunt mulţi! Ca un veritabil moştenitor, continuă şi el să bage frica-n oameni. Alunecă printre degete precum… „marcatoarea”, nu ştii unde e şi când spune adevărul. De fapt, nici nu-l spune. Se bucură de toate nimicurile şi tot ce întâlneşte este, parcă, un favor făcut doar lui. Dacă-ndrăzneşte cineva să-i arunce vreo privire sau îl contrazice cumva, gata, îl… „face”. Adică bagă cuţitul cu firescul tăierii unei felii de pâine. Întâi ţi-o spune frumos, cu acelaşi zâmbet pe buze şi, după aceea, continuă să-şi savureze suculeţul, fiindcă bea numai... „suculeţ”. Îl alintă. Nimeni nu are ce să-i facă - are… „spate”!
- Vreau să iau în vara asta o maşină belea, îi spune partenerului de pahar. M-ai răcorit c-ai venit după mine… Mi-a plăcut mie de tine tare şi… te iubesc!
Aşa-mi zicea şi mie. Până-ntr-o zi: ”Vezi că mă… deranjezi!” ”De ce, că mă cheamă Nicolae?!” „Da!”
- Auzi, bre, îmi strigă de la masă, nu-i aşa că banii nu au miros? (N-a aşteptat vreun răspuns, de teamă să nu-l contrazic - eu contrazic pe toată lumea-, probabil s-a săturat să tot bage cuţitul, ori i-o fi greu să se scoale de pe scaun, că s-a îngrăşat ca un porc). Ceilalţi… cum ai dat de ei?! Auzi, să nu ştie nimini ce-i între noi…
Ah, mâncate-ar avocaţii!…
Bătrânu parcă-mi citeşte gândurile. Tăinuim:
- La o scârboşenie mă uit să văd dacă e de câine sau de om. Dar la ăsta… nu! Scot cuiu’ şi, când oi băga furcoiu’, în el rămâne… A mâncat mult când a fost copil şi-are noroc. Îţi zic un cuvânt magic: „Dăruieşte!” Zi-l şi-or să vină clienţii! Pe mine era să mă bată unii şi am zis: „Pă-zeşte!” Şi-am… scăpat! Este de ajuns un „tun” ca lumea şi scapi de sărăcie. Nu vezi, marile afaceri s-au făcut prin jmecherii! Nu ştiu dacă am dreptate cu vorbele pe care le scot din gură, da-ţi spun cu mâinile pe inimă, uite, cu amândouă: grea mai e munca de jos... Vreau să te cinstesc.
- Ştiţi că nu primesc, dar… mai întrebaţi-mă, că-mi… place…!
- Ce-o fi cu halaiu’ de pe stradă?! Ahaa… Doi metecăiţi să-ntorc de la cimitir. Cântă! Au şi flori în mâini!…
Lumea trece şiruri-şiruri cu lacrimile la vedere. Se pare că nu pot înainta în viaţă fără cei morţi.
- M-am scăpat la… udătură!… Beau albitură de-asta, dar nu mă-nec. Io duc nişte lucruri grele şi… s-au cam aglomerat, da’ le atac cu băutura şi, ştii cum fac?! Fiuiit! Lumea cică, vorbesc dulce tare de tot.
- Dulce… nu ştiu, da’ tare… sigur!
- Lasă-mă-n… cuvintele mele… Sînt om!
- Da’ io?
- Ia uite-te, na!
- Vă place muzica?
- Ăolieu!! Păi, cum?!
Pun muzică şi Alba-neagra începe să danseze. 
- Învaţă mai întâi, îi spune celuilalt, tu te arunci în spectacol de-geaba, stai oleacă jos, până dansez io!
Dar prietenul său nu-l ascultă. 
- Dansează frumos, să simţi că pluteşti, nu te-nfige ca prostu’! As-ta se joacă uşoor… Şi… nu te rupe! Numa’ din-ncheieturi, aşa… Jocu’ tău de picioare, ia! Uită-te la mine, dacă vrei să-nveţi… Asta-i viaţa!
Dansează amândoi deasupra paharelor aşezate pe gresie. Brusc, încep să se lovească cu capetele, care mai de care. Animale întărâtate.
- Ha! Fac rău! N-ai sânge, mă! N-ai!!
Încep să se muşte cu dinţii de umăr, de haine, îşi caută nasurile. Invitatul se face repede galben ca ceara şi-ncepe să-şi frece fruntea cu palma… Alba-neagra îl pupă cu toată gura, pe unde nimereşte, victorios. Şi continuă să vorbească:
- Peretele ăsta?! (Îşi face elan să-l dărâme cu capul, nu alta, dar se opreşte râzând). Pot să cad şi să mor. Dacă asta e viaţa mea?
- Dacă moare baba, te chem la pomană să bei şi să mănânci pe... degeaba - îmi şopteşte Bătrânul la plecare. Vii…?!

DACĂ

Dacă-ţi
face rău
cuvântul,
iar tu eşti fără vină,
lasă-l doar
în grija ploii
când îi trece
prin
grădină…

OMUL CU COPILUL

- Eu mă ocup cu veceur’le. Dacă mă superi, mâine te-nchid!
Aşa-şi face intrarea Desfundătoru de hazna. După el, încă fo patru-cinci. Şi-un copilaş mic, mic, să-l bagi în buzunar, îmbrăcat de firmă de sus până jos.
Copilul n-are astâmpăr şi începe să mă irite hârâind scaunele de colo-colo şi răstoarnă un ghiveci cu flori. Îi trasez o linie şi-i cer să n-o depăşească. Bineînţeles că mă trezesc repede cu el lângă mine, aştep-tând să vadă ce zic, iritat că nu l-am obsevat la timp. Cum să observi un ghindoc ce de-abia-mi ajunge la curea?
- Respectă regulile! - îi cer cu hotărâre.
- Respectă-le tu! replică obraznic.
M-apropii de el şi-l ameninţ, şoptit, cu bătaia. Nu înţelege, ştie despre bătaie doar din auzite. Bănuieşte că e ceva de rău şi mă lasă în pace un timp. Se înalţă de dincolo de tejghea, să mă vadă. Nu reuşeşte, şi-mi strigă să-i fac rost de un soldăţel. Îi desenez unul, dar nu-i place. Văd cum dispare şi reapare paharul cu paie. Nu e atras de roşu, îl vrea când pe cel galben, când pe cel verde. Cât ai fuma o ţigară, mi le ia pe toate. Le descopăr strânse în dinţi şi aruncate peste tot. Carul mare şi carul mic se mută, cu puţină imaginaţie, pe cerul podelei mele, în timp ce tac-su bubuie ritmic cu pumnul în masă, în masa mea scumpăş auid bubuitură după bubuitură. Este aşezat după un colţ, îi văd doar mânecile suflecate. Şi-l aud cum explică celorlalţi, înfierbântat:
- Puteam să zic io ceva în faţa lu’ Nouăşpe-deşte? Nu puteam nici să deşchid gura, e pe altă poziţie! Dacă nu mă lasă pe mine să orga-nizez, fi-i-ar degitu’-al dracu’, ăla care nu-l mai are… Da’… lasă-l aşa, ori-şice cal ajunge gloabă!
- Dă-l în buruieni! Dă-l în spatele casei!- i se ţine isonul.
- Măi, îmi vine banu?! Îmi vine! Nu mă-nteresează cum! Du-te şi ia-mi nişti ţigări de la “nonstop”, îi zice unuia, du-te repede, că-nchide!
- Neniea, dă mai tare! îmi strigă puştiul.
- Cine-a zis? întreb.
- Io!
- Pe mine nu mă comandă copiii…
- Tati, tati, zi-i să dea mai tare!
Mi se face semn să dau muzica mai tare. Apoi… mai încet. Şi… din nou… “mai tare!”
Tocmai atunci îşi face rondul Cerşetorul cu un căţeluş în lesă, spre bucuria copilului. Ca de obicei, scrutează cu privirile încăperea, depis-tează ţinta şi… trece la atac cerând o ţigară.
-  Ieşi în pizda mă-tii! îl repede Căcănarul.
- Ieşi în pizda mă-tii! Ieşi! Ieşi!! repetă, după el, cel mic, şi-l îm-pinge afară cu mânuţele, cât poate el de tare. Cerşetorul se aşează spă-şit la o masă, nu pune la inimă, ştie că trebuie să ceară de zece ori pen-tru a primi o dată.
- Îi dau un pumn… aşa!… face ţâncul, şi dă cu pumnişorul în blatul mesei, în văzul tuturor. Iar tac-su râde fericit de… “inteligenţa” lui. Explică: “A rămas cu mine, mă-sa-i plecată ixpre c-o treabă-n Oltenia… Zilnic, milionu’ e-al lui, se ştie!”
Cănd căţeluşul este târât “la... plimbare” începe orăcăiala. Îi era drag cu copilul, se tot uita înapoi. I-am văzut ochişorii umezi şi nevi-novaţi. Am dat şi io din umeri la el: «Deh, fiecare cu destinul său…»
- Nenia, dă-mi repede un soldăţel! Să mă joc cu el!! îmi cere iar, printre sughiţuri de plâns.
- Io n-am soldăţei. Al tău unde e?
- L-am… pierdu-ut….!
Şi-ncepe altă repriză de plâns. Dacă vede şi vede că nu-i iau în seamă smiorcăiala, trece la atac:
- Adu-mi de la băiatu’ tău!
- Io n-am băieţel…
- De ce n-ai băieţel, de ce-ee??!
Alt motiv de orăcăială. De ce n-am io un băieţel care să aibă nea-părat un soldăţel pe care să-l iau şi să i-l dau lui? “De ce-e?!”
Adevărul era că aruncasem dracia din plastic atunci când am schimbat scrumierele. Am crezut că e vreo gumă de mestecat, aban-donată. Am tăcut mâlc, precis mă trimitea să răscolesc toată noaptea prin tomberon, dacă nu m-ar fi luat şi la bătaie “marele… organizator”. Râd pe ascuns c-am scăpat de-o chelfăneală… Drăc’şorul se duce la ai lui şi–l aud cum face pe interesantul:
- Am văzut-o pe una care se pişa!
- Cum?! sare tac-su. Şi… nu i-ai dat la buci?!
Şi râde. Iar. Ca de o glumă genială. Râde şi copilul, fiindcă ştie ce-i aia… “buci”. Când o să crească mare îi va spune puiului său: “În viaţă, cel mai important este să dai la… buci!” Dar… îi va oferi soldăţei ade-văraţi, nu de-ăştia mici, din plastic. Să stea drepţi toată ziua şi să îi plimbe el roată, ca pe avioane: “Vuuuuu…!”
Se cere melodia: ”Io sînt mare barosan!” Toţi ciocnesc cu WC-istul, în semn de recunoaştere. ”E băiat bun. Pe suflet are el ce are…” mi se spune. Se strigă în cor: ”Noi - te- iubim/ că – ca – tine – nu – găsim!” Acesta se ridică în picioare, cu mâinile răstignite şi-ncepe să danseze cu paharul de whisky pe cap (băutură “adusă cu mari... sacrificii”! - l-am citat.) Paharul stă un timp (rezultatul antrenamentelor!) şi… se răs-toarnă, dar mâini dibace îl prind din zbor (nu contează cât se varsă), şi este deşertat pe gât până la fund. Costumul Gucci şi bârbia se năclăiesc zdravăn de lichidul cu miros de pleoşniţe.
Copilul se suie opăşica pe masă şi începe să danseze, spre extazul Barosanului. “Ce iubit este copilu’ meu, îmi şopteşte, toţi îl alintă! Merg în izmene pe stradă, şi-i dau tot ce vrea el!”
Ţine ritmul muzicii cu o sticlă goală din plastic buşind în pereţii mei albi, proaspăt văruiţi. Apoi scoate bacnote de un milion şi le flutură dansând delirant.  
În anticameră Săracii nu se lasă mai prejos, scot şi ei bacnotele... cele mici şi verzi, şi chiuie, cu ele în mâini, cât le rezistă rărunchii. Fac o gălăgie mai mare.
Trăiţii se satură de mâncare şi îndeamnă prostimea, cu gesturi scârbite ale mâinii, să-nfulece resturile. Iar Nemâncaţii dau năvală şi-nghit repede. La mine nu se gândeşte nimeni. ”Ahaa! - îmi zic ei - sâmbăt-asta a fost binee!” Astfel, selecţei naturale i se adaugă încă un piron în crucea îngenuncherii, să nu se mai poată ridica prostimea în veci.
- Şi-acuma… - decretează Omu’ cu copilu ’- să mergem la curve! Mergi şi tu cu noi?!
- Daa! răspunde fericit ţâncul. Merg la curve, merg la curve!
Şi o ia înainte, sărind într-un picior, ca Nică-a Petrei la scăldat. Se plictisise atâtea ore în spaţiul meu îngust. Şi de jerpeliţii care “miros a pute”.
Ca pe un trofeu al serii, duce un bici lung făcut din paiele adunate de pe jos.
- Nenia, îmi strigă din uşă, pe mine mă cheamă… Go(r)e!

PAŞTE BOLNAV

- M-am uitat io: s-o iau încoace?! Şi-am nimerit acia… Ia să mă opresc oleacă, or fi oamini buni, or fi oamini răi?! Sînt un amărăştean de la ţară şi-o caut pe nevastă-mea să-…i cer iertare. Lucrează la «Spaţii verzi». Nu plec până nu-i spun: “Iartă-mă! Iartă-măăă!”… Ce-a trecut vremea! Diabetu-mi omoară picioarele, da’-l dobor cu ţuica. Unu mi-a zis: “Moşule!” Nu mai mi-a zis nimini pân-acuma… Ieri-alaltăieri m-am supărat că mi s-a zis… “Nenea”! Mi se păruse, tot aşa, că trecuse tim-pu’! Dis de dimineaţă am avut un mesaj: “Vino şi tai-l pe Petre!” M-am… prezentat frumos cu cuţitu-n mână, şi-a işit şi fii-sa. Le-am zis: “Să intre-năuntru, că nu moare!” Ce, a fost chip? L-am luat de bot, l-am dat într-o parte şi-ntr-o clipire de ochi… i-am luat gâtu. Ce mare lucru să tai un miel?! A… murit pân la urmă!
Îl privesc pe cel din faţa mea. Poartă o vestă reiată închisă în nasturi doar la capete. Sunt lipsă… unu… doi… trei… Trei nasturi sunt lip-să! Îndoaie ţigara ca pe-o cobiliţă şi trage din ea ca pentru ultima oară. Întorc privirea, apoi, pe fereastră. E frumos afară, poate va fi şi mâine-aşa! Liliacu-i ţeapăn de flori!
Frumos a rostit: “Or fi oamini buni, or fi oamini răi…?” Oamenii sunt îngeri până când… trebuie să dea, sau să primească. Îngerii nu cer nici atunci când au dreptul… Răii cuceresc pe nesimţite nişele goale ale sufletului celui bun, după fiecare opintire în real. De multe ori vin şi-ţi iau din faţă. Îi observi, dar eşti prea obosit să te iei cu ei; râzi doar, în sine, văzând cât de ridicoli sunt! Dar… vine cumpăna de curăţire şi vezi că s-au înrădăcinat şi înmulţit, c-au devenit... trecutul tău… Şi eşti complice prin tăcere şi suportabilitate. Puritatea pe care o ai, şi de care ţii strâns, ca de flacăra lumânării adusă în pumni de Înviere, parcă nu mai are nici o valoare. Gânduri, cuvinte sau gesturi frumoase devin tot atâtea pri-lejuri de a apărea tu ridicol în faţa celor răi, din ce în ce mai mulţi. Fiindcă vieţuieşti într-o lume confuză, iar cei care-ţi seamănă sunt luaţi de un vârtej şi învârtiţi printre ale vieţii… Trebuie să devii rău (şi… devii, că e uşor), dar nu-i poţi întrece niciodată fiindcă îţi trebuie pumn şi desfrâu. Lumânarea când se-nmoaie, se-ndoaie!
Intră Argatul. Fermoarul tricoului său, ca un lănţic, străluceşte-n lumină, iar cheiţa, căzută peste un semn argintiu, desenează o cruce.
- Lasă-mă să pun io! îmi cere. Unde-i semnu’? Opa, l-am văzut! (Scoate un pumn cu mărunţiş). Iată... biserica! M-am oprit în acest oraş, poate ocup şi io un loc de bună ziua… Tata mi-a trimis vorbă: “Măi, nu mai am ce mânca. Lasă totul la pământ şi vino, că nu-i de tine-acolu!” Că are nu ştiu ce şi nu mai are putere! Pe unde te duci numa amărăciuni vezi. Oamenii-şi blesteamă zilele şi-şi ascund unii-altora propria sărăcie. Ăsta e încă un an de pierdere! Mă întreb cum de s-a ajuns să se vândă pământu’? Orice născut este un moştenitor de drept al creaţei dintâi! N-ar trebui cumva împărţit, să se scape odată de foamete?! Lumea e strămbă şi n-o îndreaptă nimenea… 
- Dumnezeu vrea, mi-e teamă că n-o să poată!
Între timp se umple localul.
Cu oamenii a intrat şi un muscoi ce-ncepe să bâzâie pe un geam. Se chinuie din răsputeri să treacă! “Omoară-l!” “Omoară-l!!” strigă, spe-riaţi. “Nu! sare Argatul, lăsaţi-l să trăiască!” Îl prinde uşor şi-l aruncă în curte. Ieşim cu toţii să vedem dacă mai mişcă! Bărzăunele o ia pe pi-cioarele proprii înspre poartă. “I-ai rupt aripile, nebunule, l-ai strâns prea tare!” - se-aude o voce. Toţi suntem ciorchine pe el. Ajuns în stradă îşi trage sufletul în prima crăpătură din asfalt. “Hai să-l omorâm, se-aude o altă voce, şi-aşa nu mai poate să zboare!” Şi-ntinde ameninţător mâna, dar gândacul, ţăşt! o zbugheşte cu aripile întinse. “Zboară, zboară!” Îl urmărim cu privirile până se pierde ca un avion în văzduh. Spre alt geam, spre alte glasuri, spre alte mâini întinse…
Intră Omul care aduce veselia.
- Pune una mai de sarma! Aşa… mai uşor! îmi cere.
“Astă seară eu sînt beat, / nu vreau să fiu supărat…” - începe să răsune vocea unui lăutar.
Omul Vesel o ia uşurel… mustăcind, parcă stă pe loc. Desculţu scoală lumea de pe scaune şi-i pune să joace. Care nu-i bun este gonit în curte. Se remarcă un copilandru. “Cine-i?” se-ntreabă toţi. “Ăsta are toc, ne omoară cu... tocu’!” Desculţu se-apropie cu ochii pe picioarele dan-satorului şi se apleacă, se apleacă, pâână jos şi bate cu degetele în podea, în ritmul ţambalului. Puştiul se leagănă şi se-apleacă, saltă re-pede-n bătăi. Când oboseşte şi se rupe, brusc, se ridică moşul şi-l con-tinuă mai abitir. Îşi zguduie corpul şi pe stânga, şi pe dreapta. Râzând.
S-au oprit trecătorii pe drum. Omul Vesel roteşte într-una, fericit, şapca în aer şi bea din sticlă, ca din izvor. Mă ia după gât. Ia să fac şi io câţiva paşi în ritmul muzicii, că n-o fi foc! Op, op! Bâţâitu îl ia pe Moş Pârţ şi-l aşează lungit pe două mese, îl forţează să stea cu faţa-n sus. Se opune un timp, dar, ce, poţi să te pui cu nebunu’? După câteva clipe se relaxează şi-aţipeşte. “Chemaţi dascălu să-mi cânte… <Veşnica pomenire!>” Apare şi lumânarea, o văd aprinsă-ntre degetele îngălbenite de tutun. Oamenii chiuie şi se veselesc, îi dau roată cu dansul. Când le reuşeşte câte-o “figură” se lovesc în palme precum berbecii înfuriaţi.
Scrie, îmi zic, scrie, iată un colţ de lume cu oamenii şi vieţile lor… Se-nghesuie toţi să-ncapă în aceste rânduri. O clipă şi muzica parcă se opreşte. Paharele ridicate în sus coboară spre guri, dar lichidul refuză să mai atingă buzele.  
- Cine nu ştie să danseze, nu simte că se distrează! îmi vorbeşte un bărbat aflat lângă mine. Io… sînt cum mă vezi, da’…. când mergeam la bal, luam cea mai frumoasă fată de-acolu şi o dansam… Mă învăţase mămica! Măi, omule, nu se mai dezlipea de mine! Aşa cum eram… io! Punea drag pe mine! Mângăierea ţine casa, află o vorbă, cine mângâie nu este părăsit niciodată!
Se apropie de mine stăpânul Argatului :
- Am căutat un baiat de bătătură - povesteşte. M-am dus în gară şi-am aşteptat. Hop… el! L-am gâcit de la distanţă. N-avea nici, nici, nici! “Mă, ce-i cu tine, und’ te duci?” “Unde-oi vedea cu ochii, poate găsesc de muncă.” ’Cea că-i e foame! “Hai cu mine, ai grijă de tot, nu te-arăţi, vreau să fie toate puse la puntu’ lor!” Îmi plac oamenii care se scoală devreme! L-am… nimerit! Se scoală şi toceşte la mături! Ziua şi mătura! Pe urmă dă fuga-n bucătărioară şi se zgâieşte la tilivizor. Dar… face treabă! Numa că… se uită cam mult la tilivizor. Ne gândim cu toţii cum să facem să nu se mai uite ăsta la tilivizor. A dat şi de nişte cărţi pân pod… Le ţineam s-aprindem iarna focul cu ele, să economisim motorina…Tata i-a şi luat cartea din mână: “I-oti, mă, ăsta şi citeşte-acuma! Să vezi că se dişteaptă prostu’!” “Lasă-i, mă, tată, cartea, e... Biblia…”  “Nu! Ăsta tră-ieşte mai bine decât noi! Să nu se mai uite la tilivizor!” Io-l bag în priză, tata-l scoate. Io-l bag, el îl scoate! Tata e rău tare cu omu’, dar… dacă uită în menghină un fier, nu adoarme, iese noaptea şi-l slăbeşte! Cică argatu’ nostru joacă biliard cu arpagicu-n grădină, l-a surprins el, şi-o… să se-nciripească, o să-mi spargă capu’ cu minciuni! O s-ajungă să stea cu mâinile-n buzunare şi să ne socotească pe noi. Dar… a picat în mâna noastr-acuma!
- Ce-i cu tine? îl întreb pe Omul cu sacii, care nici nu râde, nici nu bea. 
- Am tras la cârcă şi mă doare burta de nu mai pot! Mă… pâlpâie!
- Câţi ai cărat azi?
- Peste o mie…
La auzul cifrei încremenim. Fac socoteala: pentru a putea cumpăra o pâine, trebuie să care... 35 de saci.
- Da-ţi-l afară să ia niţel air…
Se sperie, crede că va fi dat afară şi de-aicea. Se ridică singur, parc-ar merge la tăiere.
- Acuma şi sughiţ! Pe mine nu mă doreşte nimini, ce-oi avea de sughiţ? Auziţi? îmi spune parcă un secret, am visat învierea Domnului! “Când mai vii?” l-am întrebat. Şi mi-a zis nişte cuvinte de care mi-e frică şi să calc pe drum…
Se cere cântec de ascultare.

“Plânge cerul pentru mine
că vede că nu mi-e bine-
n-am durerea cui o spune.
Cum e ceru’ de–nnorat,
aşa-s eu de supărat!
Cum e ceru’ fără stele,
aşa sînt zilele mele-
nu-nţeleg nimic din ele…”

S-au întristat toţi. Cineva, care tocmai plecase, s-a întors să as-culte. Îi privesc şi umflă fălcile spre mine - semn să tac.
Ameţitor cuvânt, ce trist răsuni în noapte! 
- Mă seacă, zice unu. Când aud, simt că mă seacă! Sînt sufletu’ omului cuvintele astea…
Şi face un gest fulgerător cu mâna în dreptul ochilor. Tocmai dă-dea să cadă o lacrimă - îi văzusem sticlirea. A lovit-o din zbor, nu mai e!
- Mi s-a pus un pietroi la inimă! explodează Desculţu. Omu’ este lovit crunt pe dinăuntru! Cât aveţi de gând să ne puneţi pe umeri, măi?! Fir-aţi ai dracu de pastramagii!
- Asta-i viaţa! Nu toată lumea e aşa?
- Este… corectă?! Io pot să bag mâna-n foc pentru tine. O bag, da’ pierd mâna şi rămân aşa. Iar tu eşti în continuare…”corect”! Şi nu-ţi pasă că io n-am, sau n-are ăla… Ori că ne doare! Haideţi să luăm şi noi lumină de la biserică, uite, trece lumea cu lumină…
- O fi chiar de la Mormântu’ Sfânt? întreabă cineva.
- Aicea nu ştiu…
- De ce nu ne-o da şi nouă lumină... dumnezeiască?
- Luăm de care-o fi! Vino şi tu! este îndemnat Omul cu sacii.
- Nu sînt în stare să duc poruncile-alea aşa de... grele!

EU, NECREDINCIOSUL

cu tâlc se-agită clopote-n noapte.
pumni uluiţi poartă firicele de
flăcări spre case.
în vârful lumânării focul aprind
şi nu poate fără lacrimi să ardă.

bate o toacă
în tâmple
să cred cuvintele
mai decât
Doisprezeceii.

bătăuşi şi bice,
n-aveţi cum să mă câştigaţi!

pentru cele ale mele,
vin
cu
ciulinii...
OMUL CU BAROSUL

Fierarul nu este legat de natură, să se uite tot timpul pe sus. Are faţa muşcată de scânteile focului şi… nici că-i pasă. Locuieşte într-o coş-covelniţă, pe strada unde paşte vaca, pe lângă calea ferată. Cum te duci încolo, pe… dreapta. Astăzi e supărat, nu l-am mai văzut aşa. S-a-nnegrit şi-un bec de mila lui. N-a putut să scape de aia mică, nu şi nu, să dea ţăcălia jos, să vadă ea… cum arată! Fără barbă arată ca dracu, ce, el nu ştie? Nu-i stă bine deloc!
- Sînt un om de prisos - zice. Mă trage… groapa!
La 10 secunde, cu barosul: Poc! Poc!! Poc!!! Cum dă ăla-n gong la teatru! Face potcoave-ntr-o chichineaţă, nu-l aude decât cocoşul şi vădu-vioara bătrâioară (cu care patronul nu s-a înţeles şi-au făcut… gard lângă gard!). Că i-a şi zis: ”În ciocanul tău mă culc, în ciocanul tău mă scol!” La 10 secunde, cu barosul: poc! Bate într-una. De 30 de ani. Dacă pământul era un disc din fier, ajungea pân-acuma o foiţă de ţigară. Trebuie să dea de 135 de ori (a socotit el) pentru a putea cumpăra o… pâine. Banii lui, şi ai celor cu târnăcopul şi sacii, îi aşez cap la cap, cu grijă, într-o cutiuţă. Când rămân singur îi strâng la piept. Banii munciţi au o altfel de atin-gere, au o… putere vindecătoare, asemeni apei sfinţite!
Acasă are cinci în cârcă.
- Şi câţi vă iubesc?
- Fo… 4-5! P-ăla mare nu-l bag în sân. A trecut pe lângă mine şi-a-ntors capu’. “Întorci capu’, ha? Fir-ai să fii, te-am scăpat de la moarte… Dacă ştiam aşa, te trânteam de pe cal!” Căpăţâneala nu-i bună la copii! Aşa-i crescătura-ntr-o familie, unu’ bun şi şapte răi… La a zecea lovitură, patronul - (fieru’ draculi, un muieratic peste măsură: cum întâlneşte-o femeie,-i şi cere! Le ştie gustu’ mai bine ca la zeama de varză! El… n-a făcut draguste cu niminea, nu i-a trebuit!) - patronul îl dă răilor din cap până-n picioare. Şi câte şi mai câte… Cică dă strâmb, da’… aşa i se pare lui! S-a-nvăţat să-njure. Nea tac-su era un om bun. Ăsta-i… măreţ! Dacă scapă un ban pe jos, îl aşteaptă pe el să i-l aridice! N-are oleacă de calmitate, vine la foale c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ. Să nu treacă trei minute la stat degeaba! Înainte nu era aşa. E-hee… alte vremuri, cai mulţi, potcovari mai puţini! Da’ nu pune la inimă, dă la spate… Îl lasă ca pe el, îi face placu’: stă să-l... injure, doar nu-i dă cu frişca! În ziua de astăzi toată lumea înjură pe toată lumea! Alta e reaua-beleaua, e ame-ninţat cu… izgonirea, vrea s-aducă un… gâlciovar lepădat! I-a făcut che-mare! De când a aflat, inima a şi luat-o taca-taca! Dar… trage nădejde, cum se luminează de ziuă,-i şi bate-n poartă! E-acolu “punt”, să-ntărâte jaru’! Dacă-ntârzie, zgripţuroaica face ca toate lighioile. E un scaloi de femeie cu păru’ spelb, n-are mână de dat! A supt ţâţă de căţea turbată. Un mort, dacă-l apeşi pe burtă, şi tot face “hâsss…”. Zgârcit-asta nu-ţi dă nici măcar de-o ţigară! Aştept ca mortu colacu’, iar ea… nu scapă deloc din coş! Latră-ntr-una: “N-am! N-am! N-am!” În loc să taie pâinea-n opt, o taie–n zece. Da’ nu se-nţeleg, sînt oişte-n oişte… Bagă toată ziua limba-n urechea lui! Acuma-i greu şi să mori, dar’mite să trăieşti… Şun-ca-i în floare! Şi ce putere să-ţi dea? Măslina-i lux, e scoasă numa’ la evenimente. Putrezită!
A intrat tiptirel o... clipuţă şi bea pe fugă. Când este trimis în talcioc, la gură casc-acolu, puţ… la bodegă. Cere o… cicoritoare.
- Repede, că-i Frişca p-acia… M-a năduşit barosu’, mă mir de unde mai sînt! Mi-au işit ochii din cap. Curg apele de pe capul meu… şiroaie!  Saramură!
- Nu vă mai place ţuica?
- Hee… când îmi place, când nu-mi place! Am… ţoicăit destulă! (şi bate aerul cu palma pe amândouă părţile, semn că vrea să termine cu ea. Azi are cărarea gândirii altfel: vrea să curgă din sticlă şi să audă: şu-şuuu…) Mai primenesc sângele! Mi-ai dat rece?! Ah, mi-a făcut o rocoare! Ziua s-a făcut lungă, s-a-mprimăvărat! Să stai pe iarbă cu paiu-n gură, ce bine-o fi! “Luaţi-mă şi pe mine de crescut ?”
Zici că e un animal speriat tot timpul. Cea mai speriată mi se pare căprioara. Dar nu pot să-l aseamăn cu ea, fiindcă omul acesta nu este un vis. Mai curând e o îngrijorare ce mă înfioară a neputinţă. 
Dinţi nu prea mai are. L-am necăjit ieri când i-am spus că “mai avem ca de-aci pân la colţ şi intrăm în UE, iar intrarea presupune obligaţii şi din partea… lui!” Hai, că de bărbierit e uşor, da’ dinţii, dinţii n-are cum să şi-i mai puie! S-a vindecat locu’! Plus de asta, n-are nici cu ce! Sîntem un popor de ştirbi, ce să facă ăia cu noi?! Râde în sine, vrea pe ascuns să nu intrăm în…”eo”, te pomeneşti că va fi arătat cu deştu’ că n-a avut el… “Dom’le, să ne pună dinţii?” Dar… poteca vieţii este aşa: chiar dacă ploaia se scurge la fel pe streaşină, cine are la buzunar se… descurcă! Mare-i grădina Ta, Doamne!
- E!
- Ne… devoră, precum omizile frunza de dud! ‘Tu-i grivanu mă-sii! Cât poţi să şi rabzi în halu-ăsta?
Ce-o-nsemna grivanu, nu ştie, da’-njură şi el! 
Nu şi-aminteşte cum de-a ajuns la baroase. Probabil nu punea niminea mâna pe el, s-a-ngânat şi-a… rămas cu barosu-n mână! L-a prins de drag. Visează şi noaptea că bate… Pe timpu-ăla zbura cu bi-cicleta pe zidu’ lu’ Marghiloman. Mamă, mămicule-maamăă!… “De ce n-ai rămas în armată? C-ajungeai! - i-a zis unu. Ţi-a intrat norocu-n cur şi l-ai băşit ca prostu!” “Ce-ajungeam? Să tremur că-mi ia galonu’?! Pe mine nu m-a culcat mama direct în slava cerului…”
- Auzi? Adorm cu mâna la cap şi mă trezesc peste noapte cu ea-n altă parte! La… inimă! Tot visez că m-aleargă Dumnezeu! Mi-e frică şi-s fugarnic p-acolu… De ce nu m-o lăsa şi pe mine să mă hodin?!
Omul cu barosul ne cuprinde palmele misterios şi le freacă la-nche-ieturi: “Trăeşti mult!” prezice.
- Nu ştii nimica! îi reproşază Belitu la nas. N-aş mai trăi! Tu nu vezi că mor cu zile pe capete? Ştii cine-i cel mai credincios om?!
- E-o-ntrebare cu câş?!
- Beţivu’, dom’ne! Să roagă mereu: “Mai dă-mi, Doamne!” Râsu’ ce-i pe noi!
- Am pierdut şapteşpe ouă. Ale draculi găini: clo, clo, clo… pân curte. Intrase-n călduri. Îi pui io ouşoarele, stă ce stă şi… se răzgân-deşte! Mai mănânc pui la… potco-vară! Eh! “Sărac şi curat” - nu-i vorbă de la Dumnezeu?! Mă uit în sus! Ajutoru’ doar de-acolu vine. Cunoşti… altfel?
- Dumnezeu ţine pământu-n palme… (Şi-nclin vârful palmelor în jos, ca o basculare) Ar putea face-aşa şi… ne termină!
- Ete c-a venit pâinea!
Nu-i pleşcăită. Şi-i… caldă! Pun una pe tejghea şi-l îmbii. Smulgem halcă după halcă…
Pâinea nu-i ca bomboana să ţină mult!
- Uite-aşa mai trăim şi noi! E mai bine ca… mâine! Scrie, omule, scrie, asta e viaţa!
Intră un om ciudat. Are o faţă de ceară, zici că-i mort demult şi-au uitat să-l îngroape. 
- Ştiam de dumneata - îmi zice, şi râde straniu cu ochii galbeni. Oriunde-ar fi omu’ şi orice-ar face, contează doar echilibru’ lui… Acest echilibru poate fi atins numai prin credinţă. 
Rămas singur, mă simt înconjurat: aceşti pereţi, străzile, biseri-cile… astrele… Încep să sorb din ceaşca de cafea.
După ce o voi termina o să m-aşez în genunchi…

SOMNUL

locuit fără voie-s de liliecii vampiri.
strigăte, mâini, multe mâini,
frământări, ţipete,
ca-n vis le desluşesc.

fără glas mă strigă,
fără ţipăt deasupra capului.

ce vreţi de la mine?
nu, nu sunt eu!

urâtul
se reproduce
de-a rarul
şi-naltul întregilor mele rotunduri.
mamă,
astea-s palmele tale,
acesta-i cântecul tău?
şi ce vânt…
ce fără de vânt se leagănă vântul!
şi ce ierni trec fără să mă dau cu sania...

sunt şi prea prost că nu las lumea baltă.
nici măcar nu cred că-s pe-o cruce
ţesută din fir de cuvânt!

liniştiţi-vă,
adormiţi -
vine iarba...
PIETRELE

M-am căznit să aduc de-a rostogolul un pietroi mare şi negru. Lumea, imediat: "Să ştii că se caută pietrele!" Şi se holbau toţi să vadă ce fac cu el. "Trebuie să fie ceva în piatra aia - gândeau -, nu se poate...” A doua zi am adus o piatră şi mai mare, din cremene albă. Cam... zgribulită, cu o gaură ciudată  în ea, numai bună să te prefaci.
- În asta ce mai e?
Nu le-am spus. Dar au  început să vină noaptea, cu rândul, să şadă pe ele. Le păzesc să nu se-ncăţelească!

Nu se mai ştie care-i binele sau răul, câinii nici nu mai latră de-aşa amestecătură.
Soarele parcă-şi spârcâie toropeala peste mahala. Privesc cerul gol. S-a decolorat de tot şi nu se gândeşte nimeni să restaureze albas-trul. Pământul, însă, respiră liniştit, doar, dacă-l asculţi cu urechea, îi poţi desluşi strigătul.
Din depărtare se-apropie un “alo” strigător la porţi - (după impo-zite) -, iar oamenii se ascund, ca de popă când vine cu «găleata». Trebuie să apară băbuţa cu uscăturile. Uite-o că vine. Târăşte nişte crengi uscate. În dreptul meu se odihneşte pe un alt pietroi, mare cât un porc, transformat într-o aripă. Azi dimineaţă un copil a alergat spre mine:
- Nenia! Nenia! Acolu a căzut un înger!
- Unde-i?
- Nu ştiu… e p-aicea… e  rănit şi nu mai poate să zboare!
De unde adună ea zilnic atâtea uscături, când copaci nu se văd şi nici pădure? Îmi pare că vine din altă lume, că acele crengi sunt, în realitate, ceea ce aruncăm fiecare dimineaţa: vise, cuvinte, iluzii. “Uf, credeam că nu mai ajung! – o aud. Obosesc repede. Ce bine te-ai gândit cu piatra asta, îmi hodin şi io un pic oasele pe ea!…”
Moş Viteză fumează încruntat pe pietroiul negru. "Grijania mă-sii, zice, trebuie să rămân lucid!”
Apare Desculţu şi se aşează alături.
- Am dat patrujdemii pe ziare, zice.
- Da’ de ce?!
- Dacă mă-ntreabă unu’, ce-i răspund?
- Şi dacă nu mai răspunzi?!
Cei doi stau ca nişte lumânări în colivă. Fumează şi privesc din când în când în sus după un semn ce nu vine.
Ţigările au ars până la capăt. Acum miroase a unghie arsă.

CELCUÎNGERII

L- am întâlnit frecându-şi mâinile
a nelinişte tăvălită prin suflet
aşteptând visele pentru Cel de sus.

poporule,
ne-a plecat
cel predispus să facă
jurământ de atitudine sacră.
e prea târziu să dăm prezentul înapoi.

CelCuÎngerii
ne-a lăsat să complicăm
ceea ce era simplu de tot
şi să ne arătăm dinţii.

cred că deja dă explicaţii
cum de ne lipseşte
ceea ce trebuia să fie...

sfârşitul totdeauna-i aproape.
              CITITORUL

De la un timp mă prea-obosesc « Fluturii nopţii ». Aşa i-am numit pe aceia care stau cu paharul aproape gol - nici măcar nu vorbesc, doar fac baie în răcoarea de-afară şi-aşteaptă cheflii întârziaţi, pregătind cu-vinte mângâietoare. Aseară le-am spus brusc: “Vreau să închid!” şi, ca la o comandă militară au deşertat pe gâturi ce mai aveau pe fundul paha-relor şi s-au ridicat în picioare. Au pierdut noţiunea timpului, le spui că s-a făcut de doişpe şi li se pare că-i devreme. Stăteau toţi nemişcaţi, parc-ar fi prins rădăcini şi-aşteptau răsăritul să-şi perpelească frunzele pe o parte şi pe alta, până se vor arunca, precum cenuşa, în vânt.
Sărăcia de la marginea oraşului e un pământ sterp - de-amără-ciune şi bătătorire. În lumea aceasta nu există “noi”, aşa cum nu prea există acest cuvânt în viaţa oamenilor. Fiecare încearcă să se salveze pe sine, cu disperare, şi se izolează în grote sau singurătăţi. Oamenii simpli au trecut totul prin sita degetelor lor bătătorite şi au păstrat doar două valori: familia şi credinţa. Şi fac paşi de santinelă între răsărituri şi apusuri în lupta pentru supravieţuire. Aţa de pe mosorelul vieţii lor e desfăşurată astfel şi seamănă cu cea pusă de zidar între extremităţile unui perete pentru a zidi drept. ”De-oi fi ori de n-oi fi, tot un drac!” îşi zic, abandonându-se în grija Celui ce trimite ploaia peste grădină ori chefliului din noapte care oferă un pahar. 
Acum au început să-mi curgă şi nişte lacrimi, ce le-or fi venit? Dacă ud pământul cu ele, va deveni şi mai sterp. Ajuta-mă, Doamne, să înţeleg! Dacă nu vrei să vin cu tăvălugul spre Tine din acest capăt de lume, opreşte-mă cumva!
                     Şi aşa m-ai blestemat
                  Să adorm nelegănat
                Iar cuvintele-zidire
             Peste-a nopţii mănăstire
          Să le-nfig în Lumea strâmbă
       Niciodată să ajungă.
- Am vrut să merg în talcioc, spune Al lu Inimă-acră. După câteva sute de metri n-am mai putut. Nici înainte, nici înapoi… parcă mă-nă-molisem şi n-aveam cum să fiu salvat de nimeni!… Ce bine-i de matale aci! La câmp ce faci? Dă-i, dă-i, dă-i! Cu… sapa! Tata a muncit mult la viaţa lui şi, când a işit la pensie, n-a mai vrut să facă nimic. După câteva luni a fost nevoie de efort la nu ştiu ce. Pune el osu la treabă şi dă-i, şi dă-i! La un moment dat i-a amorţit o mână. Trimite nevasta după spirt să se fricţioneze, da’, când a venit cu spirtu’, nu mai avea pe cine. Cred că se-nvăţase corpu’ să stea şi n-au mai vrut să se mişte moleculele-alea, au preferat, nenorocitele, să stea… definitiv! Am câştig puţin, plă-tesc aia, plătesc aia… când vine rându’ să mănânc mai trag şi io… linie. Mă-mprumut la ăla micu pentru ţigări şi-mi cere dobândă 100%. Dacă uit îmi zice toată ziua. ”Na, ’tu-ţi ceru mă-ti, da’ nu-ţi mai dau să mănânci!” Da’-i dau, că viu cu miloaga la el. Nu ia şi el o prăjitură, o sămânţă, ceva! Îi piteşte pân cărţi. Lui îi las casa, îi las totu’. «Să-mi aprinzi o lumânare la căpătâi, da’ să vii şi cu o juma de ţuică s-o verşi pe mor-mânt!» i-am zis. Am un robinet la locu de veci. Pân-oi muri poate bagă vin Dă-mi, bre, şi două chibrite, să am, că m-am sculat azi dimineaţă cu chef de muncă şi dau io la porc, la păsări… mă spăl de verzeala de la buruieni cu toate alea (şi tot nu iese), şi ce-mi zic: “Hai să mai ferb odată zaţu’!… Ptiu, n-am chibrit! Un’ să mă duc io la ora asta? Nea Nicu deş-chide tuma la opt…” Fără cafea sînt mort!… Uite cum stă căţelu’ pe burtă la soare! Nu latră şi nu apără, aşteaptă… mâncarea. Şi-o primeşte fără să facă nimic. Aşa-s mulţi oamini. Nu fac nimica, doar aşteaptă să le dai. Dacă le spui, nu înţeleg de cuvânt. Dacă te apropii de ei, te omoară cât ai clipi. E, cum îi schimbi matale p-ăştia?… A venit pâinea?
- De ce ?
- Să fie venită! Ce-o fi cu ei? Ee… lasă, c-am mâncat, am mai avut în pungă…
Are o spaimă: cum are un ban, cumpără pâine caldă şi-o mănân-că… poimâine! Pâinea-i pe primu plan! Îmi face semne de tăcere, cu degetul pe buze. “Cititoru! - şopteşte. Cititoru!”
Când acesta apare pe stradă, se ştie: cineva dă semnalu’. Unii şi-au făcut numarul 17 şi-l pun la poartă. El consultă hârtiile. “Am citit!” îşi zice şi merge mai departe căutând zadarnic 15, 13, 19… “Alea unde-or fi, parc-au intrat în pământ?” Cititorul, zis Şarlî, este tot timpul băut, dar nu-ţi dai seama, crezi că aşa merge el, metecăit. Pe strada cealaltă îşi varsă nervii pe Moş Pârţ - cam hapciupaliu, te stropeşte tot timpul.
- Bre, de ce n-ai numâr la casă? Io după ce mă iau? Bagă şi matale un degit în vopsea şi scrie pe gard: 17. Ce numâr ai, tot 17?!
- În altceva nu pot să bag degitu? îl ia acesta la glume.
- Bagă-l unde vrei, de-aia v-am dat numere, să ştiu cui citesc apo-metru’! Să nu-mi spui că n-ai apă-n curte! Da’ matali cu ce te speli? Cum nu te speli? Da’ fasolea cu ce-o fierbi, că numa-n apa noastră se fierbe? «Bei apă de la noi şi ţi-e bine!» Plăteşti apa, altfel îţi dau una-n bot! Binee… Deci nu vreeei! Bineee! Te trec aici: “Nu vrea!” Să vezi ce pă-ţeşti! Ţi-o… scoate!
- Poate o scoţ io! Apa e de la Dumnezeu, plăteşte omu numa dacă are! Cu ce mai trăiesc?
- Cum «dacă are»? Avem doişpe jurişti şi-o s-o iei în barbă la tri-bunal! N-o să-ţi mai aprob niciodată apa, că eşti pătat!
- Ia titireaz-o frumuşel că vin cu ţepuşa şi ţi-o-nfig până-n capu’ străzii…
Intră Şarlî.
-Tremur tot, dă-mi un pai, că nu pot să aduc paharu’ la gură! îşi varsă năduful. De la ventilator! Mergea când aşa, când aşa! I-am zis lu ăla micu: “Ia-l draculi p-ăsta de-acia!” Dimineaţă am ridicat capu’ de pe pernă şi… nu mai puteam să mişc gâtu’! Nu ştiam cum să mă duc! Am chemat femia: “Ia stai oleacă cu curu pe gâtu meu?” Bre, ştii ce căldură-i acolu? Străzile astea-s “ultimu’ hal”. Aşa le-am zis. N-au porţi, n-au apo-metre. Scriu şi io că nu i-am găsit! Întreb: “Familia cutare?” “Nu cunosc!” Ai dracu, nu se mai cunosc! Dacă le spuneam că sînt de la «Ajutoare», tăbărau toţi pe mine! Când plouă, aici sînt toate noroaiele de pe faţa pă-mântului şi mă fac ca dracu. Un derbedeu se dădea adineaori pe lângă geantă. “Mă, taie-o d-aci! Dacă nu, te tai io! - şi-ncep să mă caut de cuţit. Mă, sînt nebun, te omor în două clipe, fugi!” O casă era mai încolu. Şi mă duc acolu. Muzică, manele, chef! Cioc, cioc! pe la toate ferestrele. Iese unu. ”De la RAM - zic. Apa!” “N-avem bani, c-a murit tata!” “Cum, dar… muzica?” “De… supărare…” Plec şi, după câţiva paşi, o bătaie pe umâr. “Cât este de plată?” “Da’ matale cine mai eşti?” “Tac-su!” E, mai zi ceva! Şi e câte-o stradă luungă! Las bicicleta la un cap şi o iau seara când mă-ntorc pe altă parte. Odată mi-au priponit-o nişte draci într-o salcie. Pe căldurile-astea nici nu mai ştiam unde-am lăsat-o, nici dacă am venit cu ea… Te duci la câte unu şi are o gaură şi apometru’ tuuma jos. Borcane cu murături, bulioane, unde să intru io fără scară? Aduce scara de la pod! “Aide, bre, io stau aicea până diseară?” Dracu se bagă-acolu?! Nici nu-ncap pe gaură… Tot ei, cică “să-l… citesc”. Mă fac că mă uit, nu diclesc-apometru’ şi scriu din burtă. Dac-ar fi să mă cobor în toate gă-ur’le, când mai citesc io oraşu’? Am câteva străzi, numa când le aud numele mi se scoală păru-n cap… Ce păţesc, doar capu’ meu ştie… Uite-mi picioarele, numa semne am de la câini. Nu mai pot să merg, ştii cum mă-njunghie?
- Numa’ voi cu şanţur’le aţi nenorocit oraşu’! intră în vorbă Al lu Inimă-acrră.
- Io, bre? I-oti-lăi, are mâncărici la limbă! Io citesc apometre, n-am treabă, te ţăndăreşti cu mine?
- Protecţia aia, care nu e a consumatorului, ar trebui să oprească circulaţia totală pe străzile cu gropi. Până le asfaltaţi pe toate, că toate figurează ca asfaltate! Nişte jandarmi băteau azi dimineaţă pe la porţi şi obligau oamenii să cureţe trotalu’! Mă, dacă strada e cum e, cum să faci curăţenie? Are cineva de sus cap sec şi de-aia… Cât poţi să şi-nduri, te arde-odată la burtă şi… gata! Nicolae, crucea-ţi spun: pân’ la Dumnezeu e dracu. Îţi pune piedică, ai să vezi… Mai dă-mi o măsură că vreau să port nişte discuţii la nivel… înalt!
- Nu-i da! Dă-l afară, că ăsta vorbeşte urât!
- Nicolae?!
- Nea… Nicule?
LAE

- Când trec p-aci m-apucă setea. Daţi-mi un trăscău! Puneţi şi-un scuipat de vişinată-n el - am mâncat nişte şuncă şi vreau să se-ntărâte-n burtă. Mă cheamă Lae, cu L de-ăla de tipar. Am două clase ca trenu, cu una ştiu să merg şi cu alta să citesc! Sînt sătul de… indispoziţii. Când prind multă băutură, zic: “’Neacă-te suflete, că mâine-ţi dau iar… apă!” Cu… buricăresele... la fel! Miros ca un câine, până nu miros băşină de femeie, nu mă simt bine! A de ieri era ca un pui de gostat - din câtă era, a rămas coajă, da’… are-o căpăţână frumoasă, păru’- coadă de cal, în obraji - roşu de Moscova… E-un fel de ce este. Dacă văd că are roşu-n faţă, merge, la vreme de secetă-i bună şi-o ploaie cu piatră. M-am dat pe lângă ea ca pisoii, am luat-o cu mângâiere… “Auzi, fă, i-am zis, mie mi s-a făcut, dă-mi niţică… de-aia, hârjâită, de pe margine…” A luat ea nişte ziare şi m-a dus pe un şanţ. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta! „Ia, lupule, oaie friptă! De n-o fi pisălogu’ bun, mă face asta de ras la toate curvele!” Mă tăiaseră o mie şi una de ape. Stai să fumez o ţigară, zic, da’… după câteva fumuri aud nişte râsete. “Fă,-mbracă-te repede, că vine lumea de la servici, dacă află nevastă-mea, nu mă spală toată apa Buzăului!” Nu mai pot de oftică! Mai daţi-mi una să-mi fac tupeu! (…) Io m-am însurat de tânăr că mi-a fost... poftă! Cu nevastă-mea-i plo-coneala de pe lume! Când îmi dă, când nu! Ieri mi-a aruncat cărţile, îmi vine s-o strâng de gât. Cică: “Ce mai faci tu cu-astea, mă, dacă le-ai citit?” Săracele, plouase pe ele… Ea nu ştie ce-i aia cultură, domle!! “Ştii cine-a fost Rebreanu, fă?” “Ete… mă-ntrebi prostii de-astea?” Am aflat că am o soră de cruce, botezată tot aşa, ca mine,-n apa Câlnăului. Mă-sa, ca şi mama, au fost batjocorite de nemţi chiar în biserică, atunci când au trecut pe la noi. Am fost p-acolu să mai văz apa. Mai bine nu mă duceam! Am rămas pe spate de toate alea… Am văzut o vilă…! Îmi fac de lucru c-o ţigară şi număr ghivecele cu flori. Trei sute şi ceva numa pe o parte. O juma de zi o femeie udă numa la ele. Avea o terasă de-ntorceai autobuzu’! Cu câte mâini o fi lucrat… Gheiţ ăsta? Ce s-o mai fi-ntâmplat? Cred că s-o fi născut f-unu, că miroase-a friptură! N-am mai putut să stau acasă, nu mai era de stat. Am plecat şi că mă doare picioru’ de la noru-ăla păcătos, am o leşinătură la el. “Ia să fac câteva picioare?” Te saturi să stai în tine, simţi nevoia să ieşi. Şi deschizi uşa şi se vede prin deschizătură ce e-năuntru. Am işit de multe ori în stradă, da’ trecătorii au fost nişte străini oarecare. Îmi vinea să le strig: “Priviţi! Priviţi-mă re-pede că diseară mor!”
A tăcut cum tac pereţii. Dar pentru puţin timp.
- Acu am aflat şi io. Că banu nu se face muncind, ci cu… pixu’! Au işit nişte legi de te face din om-neom. Mi-arată şefu cu degitu: “Du-te!” La mine, dacă nu se-nvârte roata, nu iau nimica! El ia bani de moare lumea, parc-ar mânca cu douj de linguri. Ştie el cât mă chinui pân ajung acolu? Merg cu maşina şi-apare câte-o pantă: ”Doamne,- oi urca-o?” Trag de covrig să mă şi răstorn… Maşina e-o curvă, când nu mai vrea ea, nu mai vrea! Când trec pe lângă biserică iau mâna de pe volan şi mă-nchin. Ete cum iese aburu’ din cafea, zici că-i aburu’ de la femeile care merg cu tămâiatu’! Până n-ai îngenuncheat nu-ţ’ dai seama. Nu ştiu ce să mai zic, nu ştiu ce să mai mă fac… Io am mers drept. Dac-am dat de-o stâncă, m-am mulat după ea ca plastilina şi-am ocolit-o. Dac-am în-tâlnit o plastilină, m-am făcut piatră şi-am trecut pân ea. Numa drept am mers. Naştere şi stingere sîntem, o s-ajungem la... lumânare. Iar am rămas singur. Când inima plânge, spune… Să mă lupt să vorbesc... sin-gur?! Plec!
Îmi cere o sticlă la pachet, dar se răzgândeşte.
- …Bunicu-nvăţase calu’ s-oprească la fiecare cârciumă. Avea şi-un caine–n căruţă. Diştept foc! Dacă-ntârzia cu paharu’ şi se plictisea, câi-nele sărea jos, lătra la cal şi-l mâna pân-acasă. Acasă lătra la poartă, deschidea baba şi băga calu-năuntru, iar el fugea repede la bodegă. Îl aştepta până işa: ”Acu mergi şi tu,-n căpuşele mele, pe… jos!”
Intră doi desculţi ce-şi dispută zgomotos nişte idei. Lae se ridică brusc şi se bagă între ei:
- Măi? le strigă.
Şi se face linişte. Se roteşte într-o piruietă artistică şi-l văd cum se-nviorează ascultându-şi ecoul propriului cuvânt.
- Măi, gata, aţi vorbit destul. Acuma vorbesc io şi-n contu’ vostru! Vedeţi c-am dat drumu la vorbă! (mie): I-am rupt ţigara! (lui): Nu mai fuma, c-o ei razna! De ce eşti îmbătrânit înainte de termen, ori bei pe maţu’ gol? Tu numa bei şi mănanci? Irigă creiru’! Dacă devii frate cu patu’, mori! Dacă te mai prind că bei rrom… eo, de-astea puturoase, nu te mai salut. Tu eşti om, mă? Citeşte Biblia şi bagă-ţi minţile-n cap! (mie): Adineaori parcă vor… beam! Oare... am vorbit azi?!
- Ai un foc? i se cere.
- Da, la inimă!
Lae vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte-ntr-una. După un timp, când nu mai vrea nimeni să-l asculte, se-ntristează. Iar. Şi-mi cere la pachet. Trage o linie, apăsată, sub cifrele caietului cu datornici şi-o-mbrobodeşte bine cu o semnătură-mbârligată.
- Vreau să plec acasă, daţi-mi mâna, vreau să dau mâna cu dumneavoastră…
Face semnul crucii lovindu-se puternic în frunte, apoi în oasele pieptului, ca nişte eroici paşi de defilare. Da, cu Dumnezeu înainte!
- Măi? ne strigă tare din pragul uşii.
Pleacă!
Nu, nu pleacă, s-a-ntors!
- Măi?...

REVOLUŢIE SAU… CE!?

- Îţi spun de la capu’ locului adevăr-adevărat, îşi varsă năduful un om, dur la prima vedere, încât mă întreb pe unde şi dacă mai poate încăpea în el sufletul. În ‘89, câţi ani făceam io, Doamne?!  Era chiar ziua mea, ştiu precis, şi-n timpu’-ăla, când să duc păhărelu’ cu ţuică la gură, hop: ”A fugit Ceauşescu, a fugit Ceauşescu!…” Ce, l-am mai băut?! Am dat fuga la fabrică. Toată lumea era morcovită. Revoluţie-revoluţie, cică... toată fabrica era a noastră! Dracu să-i cânte p-ăia, mi-au dat o armă. Le-am spus: ”Io nu ştiu să trag, degeaba mi-o daţi!” “E-o datorie, trebuie să distrugem comunizmu’ - făcea un pecerist, - nu şi nu, te duci la palat, acolu-i buşeala mare! S-a-ntâmplat ce s-a-ntâm-plat, nu vă pierdeţi cu firea, se termină repede balamucu’, staţi liniştiţi!” Mă sătu-rasem să pierd nopţile stând la cozi pentr-o pâine, aşa… c-am pus baioneta-n nas la ţapină şi… hai la Palat! Lume multă, năpustiseră mase-le cu steaguri (găurite, negăurite!) Nu se mai putea suporta regimu’… Toate “Operele” lu’ Ceauşescu se dădeau cu picioru’. Un boşorog avea nepoţica de mână şi-n cealaltă ţinea un… toporaş! Şi-alerga după unu ce lucra cu mine la fabrică. Cică-i... terorist! Nici nu-nţelegea, săracu’, ce au oaminii cu el! Io eram pe burtă lângă un tanc, pe platou. Se trăgea din “Casa cărţii” în “Bijuteria”! Tancul numa’ se rotea, se rotea… Da’ n-a tras şi el măcar una-n sus! Dădea cu pârrr de mama focului de pe turelă. Şi-n colu, şi-n colu! Şi-acuma-s găuri pân alea. Se trăgea… moca! Pe lângă! Nu se ştia în cine să se tragă. Deodată… văz că tancu’ se suceşte… uite-aşa! Ce face ăsta?! M-am dat repede de-a dura, de fo trei ori! Dacă nu eram atent, o mierleam! Am cătat copchiliţa aia cu privirea şi… m-am crucit! Sărea-ntr-un picior pe dalele-alea: juca… şotron! Mamă, şi işea un fum de-acolu! Pe urmă am intrat în palat. Am intrat pe und’ se intră. Înghesuială mare. Văz TREPĂDUŞII, îi văz cu grămada. Aceiaşi care ne aduseseră la disperare prin minciuni. Strigau: “Noi sîntem! Ăştia sîntem! Lăsaţi armele la pământ şi staţi liniştiţi, Armata a preluat controlu’…” Cum mi-au dat-o, aşa le-am predat-o! Ştiam de ani de zile că sînt nişte tunele. Pe tot platou-ăla ‘nmărmurit sînt numa’… dedesubturi! Şi… cobor. N-am putut să văz uşi şi gratii ca alea! Nici la puşcărie nu-s aşa! Cel dinspre… Casa Albă era desferecat de gloanţe. Şi... m-am dus pe el, pe tunel, m-am duus până mi s-a urât mie. “Ahaa… p-aicea au apărut şo-bolanii de la tribună, iar Armata… Armata îi apără… Au băgat-o la-na-intare...!” C-o fi, c-o plezni, ziceau ei care mai de care, tari în gură…
- Care… ei?
- Eti că, nici după atâţia ani, nu pot să le rostesc numele! Ce mi-am zis atunci? “M-aţi tăvălit destul, acu plec.” Asta a fost toată… mas-carada! Nevasta: “Ce-ai căutat tu acolu?” “Să văz şi io… Revoluţia! Am fost în piaţă să trag cu puşca!” Mă bucuram c-am scăpat cu viaţă şi de… nenorocitu-ăla. N-am mai işit din casă! Astăzi, ieşi oleacă pe stradă sau vorbeşti ceva, imediat eşti terminat! Libertatea? Pe unde-o umbla şi asta, dracu s-o cânte! Stau cu capu’ pe pernă şi nu mai pot să-nchid ochii… Şi pierd, ca şi atunci, nopţile! Am fost să-mi dea…de-ăla… cum se dădea. N-am avut nici o aşchie luată de pe mine! “Du-te draculi cu el cu tot, nu-mi trebe!” Io, care-am fost pe burtă şi cu şenilele la cur, n-am! Mai erau fo doi cu mine. Gheorghiţă-nu-ştiu-cum şi unu… Ion. Sînt scrişi acolu. Lu’ Ion îi era tare frică. Cred că au văzut ce nu trebuia… Mai bine muream şi io. Fără mişto! Nu mai mă chinuiam în ziua de azi, ca prostu’, să… dau într-una la Stat. Mă vezi la faţă, da’ sunt tare şubred pe dinăuntru. Caut să mă dreg într-o parte şi mă stric în cealaltă.
-  Omul, dacă se gândeşte numa’ la necazuri, se-mbolnăveşte de ceva!
- Am fost şi… anchetat, ţi-am spus? Mă pune aghiuţa să tai şuncă pe un ziar şi… nu mă uitai bine la poză. I-am făcut capu’ varză cu cuţitu’! Cineva a dus ziaru’! N-ar mai putrezi! În salopetă m-au ridicat şi mi-au luat casa la-nvârtit… Când era mai mare liniştea: “Hai!” La scaunu’ bătut în cuie. Mă chemau să… esplic (sic!) Mi-au scurtat ani din viaţă zilele-alea trei, câte m-au plimbat p-acolu… Eh, amintiri!  
Ca la un semnal, amintirile mele buiesc în aer, ca printr-un baraj biruit. Şi mă-mbată cu literele lor… Ce faceam eu la 30 de ani? Nu ştiam cum e cu lumea (oare acum ştiu?), n-aveam timp s-o înţeleg, nici voie! Atunci, ca şi-acum, îngenuncheat sub apăsare, tăceam. Şi tăceam. Oamenii se pricep cel mai bine să… tacă.  
Prima zi era pentru mine… a doua zi. Copiii mă legaseră cu cravatele de pionier, “să nu-i las!” Şi mă supuneam tăcut mimând durerea. Iar ei slăbeau nodurile… Astăzi sunt legat cu ştreanguri multe şi invizibile.  Paradoxal, nu-mi vine să cred, încă râd şi mă supun. Îi las ca pe ei. Dar… ferească Dumnezeu să mă ridic a urlare, că răstorn totul şi-o luăm de la… capăt! 
În zilele acelea fierbinţi se spunea că fuseseră ucişi oameni mulţi, cu miile, şi eram îndemnaţi să protestăm de Crăciun aprinzând o lumâ-nare la geam.
Eu făceam exerciţii de libertate cu nişte tineri. Munceam de o săp-tămână, pe rupte, să fac un cadou din sticlă pentru… şeful statului. Îmi curgeau lacrimile, dar… pictam printre ele. O fată a început şi ea să plângă. Apoi alta… Nu mai puteam stăpâni plânsurile. Simţeam fiecare că trebuie să facem ceva. Dar… ce?!
- Ne încolonăm şi protestăm făcând un Marş al Tăcerii - le-am zis. În memoria celor ucişi la Timişoara.
N-aveam voie pe stradă, tocmai se decretase “stare de nece-sitate”. Iar noi am străbătut în coloană, îngânduraţi, câţiva kilometri pe jos. Patruzeci şi şapte de inşi. Străzile erau tare pustii (ulterior am aflat că oamenii ne-au urmat, dar… pe trotuarul celălalt!) Maşinile miliţei forfăiau la distanţă, intrând în dispozitive. O santinelă, o văd şi acuma, dârdâia după un gard, speriată la culme. Primise gloanţe adevărate, noi eram în stradă şi încălcam legea, iar ea trebuia să o apere.
- Tudore, eşti nebun? a sărit o femeie în faţa mea. Ce vrei sa faci? Ai copii, nu te gândeşti? 
Nu mai era de gândit. Şi nu a fost chip să tăcem. N-am putut! În apropierea Palatului am început să murmurăm “Deşteaptă-te, române!” La început mâmâit, apoi… cu vorbe. Şi din ce în ce mai clare. Tinerii aceia prinseseră un curaj nebun, cereau să intrăm peste ei. Răspundeam de vieţile lor şi-mi cereau prea mult.
- Eah! Nişte copii! - a răsuflat uşurat un miliţian, după ce ne-a văzut la faţă în cofetăria unde ne-nghesuiserăm, apoi, la un suc…
A doua zi, la fabrică, nu mai mă saluta nimeni. Fugeau toţi din calea mea pândind Venirea. Să mă execute. Nouă, Tudoreilor - cum fuseserăm porecliţi - în ziua aceea ni s-au ferecat toate ieşirile. Eram “Ăsta! Fiţi atenţi la… Ăsta!” Până la doişpe, când Dictatorul a dat bir cu fugiţii. Atunci am făcut un cerc. Şi-am sărit în sus, am sărit şi-am sărit, ca nebunii, de bucurie… Ceilalţi erau muţi, muţi cu toţii. Se întorsese o pagină, era un alt început. Care mai de care dădea fuga la Palat. Nu ştiu să vorbesc de la tribună aşa că… m-am predat alor mei!
Mi se tot spune că n-aş fi omul acestor timpuri. Dar ce caut eu printre voi? Copiii aceia, toţi copiii de-atunci, între timp s-au făcut mari. Sunt care-ncotro. Mi-e dor de ei de nu mai pot. Şi mă simt o sălbăticiune rănită ce-şi caută într-una fiii. Pe cei 46. Şi mi-e frică de urlet, fiindcă urletul ar cutremura lumea, ar zdruncina-o şi s-ar putea prăbuşi.
- Auuuuuuuu !! De ce n-oi fi dărâmat eu, în zilele-alea, Cuptorul care face pâine veche?
- Şi strââââââmbă! şopteşte urlit Omul din faţa mea…

FORŢA MORALĂ

Omul din faţa mea are o barbă albă ce contrastează plăcut cu măsliniul feţei. Stă rezemat de spătarul scaunului, nu-i desluşesc bine ochii din umbra borului pleoştit al pălăriei. Priveşte numai în jos şi respiră rar, adânc. Dacă nu s-ar mişca după ritmul respiraţiei, ai jura că e o statuie gânditoare. Pulovărul bej surprinde cu un desen grafic al bătăilor inimii orientat în sus şi retezat brusc. Parcă ar fi tulpina unei plante ciudate răsărite pe corpul lui şi... cineva i-a retezat înflorirea. El însuşi, parcă-i o respiraţie taiată cu foarfeca.
- Jucăm o tablă? îl îndemn, cu gând să-l liniştesc după ce voi mân-ca… bătaie!
- N-am noroc! Oricum, m-am săturat să-l tot aştept. Ce dreptate e aia că dă într-o zi norocul peste tine?! Proştii ca mine-l aşteptăm pe Dumnezeu să ne facă dreptate, da’ io nu mai pot s-aştept. Nu sînt îngândurat, nu sînt supărat, am ajuns la disperare şi… nu mai am viaţă!
Îi văd doar dinţii albi flancaţi de doi nichelaţi. Mă priveşte neîn-crezător, dar imediat simt că nu-i mai pasă cine sunt. 
- Poat' să vină şi să mă pună la-ntrebare... Mai bine-nchis decât printre oameni sfidători şi abuzivi. Dacă legea şi forţele ei nu ştiu, nu pot sau nu vor să facă echilibru moral, am dreptu’ să fiu împotrivă. E nevoie de-o Forţă Morală care să cureţe totu’ de jos în sus.
- Staţi puţin, dumneavoastră vreţi să pedepsiţi oamenii? Ar însem-na să-i pedepsiţi pe toţi!
- Fiecare om trebuie să aibă frică, prin conştiinţă nu se rezolvă nimic. Cei care au relaţii în structurile puterii nu au frică de lege. N-au interes să se facă dreptate morală. Cine nu-i cinstit trebuie identificat şi obligat să se schimbe. Trebuie dat un semnal de adunare oamenilor cinstiţi şi găsită o soluţie... Oamenii cinstiţi sînt prea timizi, expectativi şi iertători. Aceştia nu conştientizează că sînt o forţă care ar putea schimba lumea. Se simt vinovaţi ei înşişi pentru că n-au spus o vorbă potrivită undeva sau că au tăcut prea mult. Unii au întins mâna peste gard şi au luat un buzunar cu prune verzi şi se cred... infractori. De aceea tac. Ei, care sînt, prin calităţi, nişti Iisuşi pe pământ.
- Cea mai mare înţelepciune este să iei lucrurile aşa cum sunt... Să-L lăsăm pe Dumnezeu să-şi definitiveze lucrarea...
- Dumnezeu trebuie ajutat. (Gândesc: trebuie să fii tare Bun pen-tru a fi atât de dur cu semenii tăi. Să fie aceasta scânteia care aprinde fitilul Apocalipsei?! Să fie Omul Bun - o Speranţă, un Dumnezeu?) Toate firele duc la un întrerupător numit conştiinţă. Ca o formă de libertate, dar ca un eroism al ei. Poate fiindcă Pământu’ are un înveliş sufletesc. În timp instabilitatea de fiecare clipă a determinat oamenii să acumuleze ca apucaţii, nemaiţinând cont de la cine iau, cum iau şi pentru ce? Nişte cerşetori au adunat gunoaie toată viaţa şi, în ordine cronologică, s-au înconjurat cu munţi. Din virtutea păstrării pentru zilele negre s-a ajuns la exploatarea omului de către om. Înainte vreme stăpânii aveau dreptu’ să pună la treabă orice supus, da’ îi era interzis să se răstească la el. Azi toată lumea ţipă la toată lumea. După miliarde de ani fiinţa umană încă nu ştie că un nou născut trebuie hrănit din oră-n oră. Copilu’ trebuie să ceară ţâţă pentru a primi, a dispărut responsabilitatea mamei de a-l creşte. Este lăsat în voia sorţii, doarme cu spatele la el, deseori este sufocat de sân sau strivit cu trupu’, este scăpat din mână şi cade în gol ori sub roţile maşinilor, este uitat în apa pusă la încălzit. Poţi cere unui om să aibă grijă de altcineva, dacă de el nu s-a avut grijă? Să fie cinstit, dacă este înşelat permanent? Să se limiteze în a acumula foloase când vin ciclic seceta, cutremuru’, inundaţiile, războiu’, bolile necruţătoare? Fiinţa umană s-a organizat după interese şi nu după principii. Poate vor fi existat, da’ le-au lăsat intenţionat să le acopere prafu’ timpului. Astăzi ne lipseşte un principiu fundamental: iubirea aproapelui. Cel mai bine este în braţe - un copil, dacă e lăsat jos, plânge. Nu poţi întotdeauna să oferi ceva, da’ să ţii în braţe nu costă nimic. Într-o zi vei fi ţinut şi tu. Chiar Dumnezeu are grijă şi-ţi trimită în vise mângâieri. Dacă ne-am mângâia unii pe alţii, cu gându’, cuvântu’ sau cu fapta, omenirea ar fi mai bună. Fără mângâiere planetară nu există progres. Libertatea este un concept bun să-ţi atingi scopurile, să nu fii obligat să dai seamă. Libertatea este un ideal nesigur. Dar liber înseamnă şi fără mângâiere. Dacă s-ar face judecăţi, s-ar demonstra că sîntem cu toţii vinovaţi, mai mult sau mai puţin. Am afla că am greşit. Dar am şti când, unde şi cum. Astfel ar începe fenomenu’ de purificare, adică am începe să nu mai greşim tot atât de mult. Sînt legi scrise şi nescrise. Dar am plantat indicatoare pe străzi, din aproape în aproape, pentru a reaminti ce trebuie să facem. E nevoie de forţă morală ca de un indicator pe care să nu-l vezi, doar să-l simţi în spatele tău, să intervină când se întrece măsura. Până când conştiinţa nu va mai fi un eroism, ci o normlitate. Îmi vei spune că te judeci singur, şi mult mai aspru, sau că, oricum, ne va judeca Dum-nezeu. Ştiu. Dar astfel, am arunca de pe noi haină după haină, pe cele care ne asemuie animalelor, şi am deveni oameni, adică fiinţe supe-rioare. Io am nevoie de sens, de echilibru şi mângâiere. Şi încă nu ştiu ce e cu mine şi care-i lucrul cel mai important după iubirea aproapelui, ce-ar trebui să facem noi pe mai departe?
Omul-Bun se ridică abătut de la masă şi dispare în noapte.
Iar eu, Fiinţa umană, realizez că sunt slobod în lume, dar închis într-un laţ care mi se strânge când încerc să mă-nalţ pe vârful picioarelor ori mă ridic împotrivă. Degeaba mi-am împodobit pereţii cu însemnele libertăţii. Omenirea se conduce după o lege ce nu poate fi schimbată: ”Ai numai dacă altcineva nu are!”

IRI

Atmosfera-i somnoroasă. E o mocăială de ploaie: pic, pic, pic… caşti de când te scoli. Astenie de primăvară - o lene lungăăă… Aah!
- Am o faţă galbenă pân la Dumnezeu… A-nceput să se lungească lumina. Şi ziua de muncă odată cu ea. Cât îi ceasu’? Opreşte-l, scoate-i bateria…
Aşa a-nceput să-mi vorbească Iri. Îl cunosc după chiştocul ţigării - nu mai rămâne nimic dupe el. Când vine, vine şi primejdia.
- Am fost la muls sânge… Am vândut pământu’ ca prostu’ şi-acu mă duc să muncesc pe el, ca argat. La ăla care are să-ţi dea bani! Din cine-a fost, să vezi ce-o s-ajungă! Un… faţangiu! Mă jigneşte de câte ori mă vede: ,,Vopsitorule, ’ăcsi-mea-i curu’!” Aşa-mi zice. Am dus ieri pur-ceaua la vier şi, cât a făcut ăla treaba, m-am îmbătat şi-am… adormit! Când m-am trezit mai ia… porcu’? Am plecat spre casă, amărât, şi când colu… purceaua m-aştepta la poartă… Am băutura acasă, da’ nu-i ca aicea! Viu să-mi odihnesc şi io corpu’. Gândeşte-te numa’ cât mişc io mistria să iau un amărât de ban? Trăiesc ca un câine sub căruţă. Am făcut unuia o casă de... mamă-mamă! Să mă ţii de mână dacă te mint... cum îl chema, Doamne?! Îl chema… Nu ştiu cum îl chema, un om citit, inginer… om cu cap. Dacă voi munci toată viaţa fără să cheltuiesc pe nimica, nu voi putea să am ce-are ăsta în baie. Numa’ brizbrizuri… I-am zis: „Măi, om bun, mă scuzi că sînt brunet, dacă mă faci la bani, în-seamnă că m-ai făcut la gât!” “Aorde!” - îşi cheamă femeia. “Cum, ce vreau? Nu vorbi, că ţi să vede lipsa! Nu vezi?! Io vorbesc şi omu ăsta scrie, îi place de viaţa mea!” Am şi io viaţa mea, n-o am p-a lu’ altu…
- Cum „omu-asta”? Zi-i „domnu Nicu”!
- De ce? Pentru mine-i… Niculaie. Matale eşti o floare, o singură floare… Iarba grasă pân mărăcini o găseşti! Să vii să vezi unde stau, că am şi io casă… Cu mâna-n buzunar, numa’… vino! Nu există plăcere a omului faţă de om. Există doar nesimţire. Oriunde ciocăneşti şi intri, ţi să strigă: „Ieşi afară!” Câinele, dacă nu-i al tău, te-a mâncat! Viaţă fără cai! Ar trebui să tragă cineva de roata vieţii, altfel nu mai poţi să rezişti. M-am dus la gară şi-am dat limba ceasului înapoi c-o oră. Io trăiesc în singularu’ şi pluralu’ meu, nu scriu poveşti… Ştiu ce-nseamnă viaţă, ştiu şi ce-nseamnă cai.
- Iri, termină-te şi, hai! îl îndeamnă femeia.
- Ho, că mergem! Fă, tu eşti mandat curat, nu eşti gravidă cu mine, eşti gravidă cu ăla, te-ai stricat la el. Păi… dimineaţa nu-i vine să se… cace?! O să stau pe wc-u’ lui cu un chirpan în mână! Ăla ia copilului meu ţâţa din gură! (mie): E o proastă, n-o… doare tot pe ea?! “Mânca-ţi-aş toate alea, mai te ţine farfuza să joci şi pentru mine oleacă? Mâncaţi-aş talentu’! Bine, Neagroo! Ia vezi, mai plouă-afară? Du-te repede şi vino fuga!” Ce m-a câştigat ţiganca-asta, m-a câştigat pentru toată viaţa ei! Uită-te la ea, are 20 de ani în urma mea şi-a surit de tot. Da’ tot frumoasă e! Curvă de mâna-ntâi. Să-mi pui talaj în coşciug dacă n-o iau în deltă şi-o păcălesc, fug dincolu şi-i dau un bip: „Pa!”
Maneaua ar putea schimba mult viaţa oamenilor simpli. E ca o icoană pe perete. Înjuri şi te mânii dar, când să dai cu pumnul, o vezi şi te-nmoi. Asculţi şi te-nmoi. Singura cale prin care pot fi educaţi în masă aceşti simpli cu vârste şi obiceiuri diferite, dacă ar voi cineva vreodată, este tocmai hulita manea.
La o adică, aceşti oameni sparg uşa cu capul, fac o răsuceală disperată şi, ca un tăvălug, trec peste toate, până ajung în faţa celui care-i umileşte şi, aplecând capul, va spune doar: „Hai, mă, dă-i!”
Ascultam acest om şi nu ştiam dacă e cazul să-i fac „portretul”. Poate că răsadniţa literară nu este chiar la… suprafaţă, ci unde se ajunge doar cu imaginaţia. Să fim, oare, nemulţumiţi de propria viaţă sau cre-dem că doar acolo, în adânc, e miezul, fericirea?
- Am băut acum câteva zile, mi se destăinuieşte în continuare Iri, am băut tare de tot, am băut până n-am mai ştiut de mine. Încontinuu. Tata avea cinci zile pe lume-ailaltă şi n-apucasem să vorbesc cu el. Şi voiam neapărat să mă bată. Dacă vrea să mă bată, stau! Beam şi-l strigam: ”Tată, unde eşti? Vino! Dacă nu vii tu, vin io după tine!’’ Am băut, şi-am băut, şi-am băut… pân-a-nceput să se-nvârtă pământu’ cu mine… S-a făcut deodată-ntuneric, mi-amintesc tot, m-am ridicat şi-am păşit acolu,-ntr-un întuneric, după tata, pân-am ajuns la o lumină. Era aşa ca o punte şi io mergeam pe ea. În stânga şi-n dreapta erau numa’ copii, numa’ capete de copii. Erau schilozi, bolnavi, dezbrăcaţi, vai de ei, şi-ntindeau toţi mâinile spre mine. Îi desluşeam şi pe o parte şi pe alta. O voce mi-a zis: „Ăsta e tatăl tău!” „Minţi! Cum să fie, copilu’ ăsta, tata, ce, io nu-l ştiu pe tata?” M-am smucit şi am luat-o la fugă pe cărarea aia, sau punte, ce-o fi fost. În faţă era o lumină care mă orbea. Înaintam spre ea, credeam că numa’ acolu putea fi. Alergam, alergam ca un nebun, şi-a apărut cineva în faţa mea, nu l-am desluşit bine: ”Opreşte-te, a strigat, opreşte-te şi-ntoarce-te!” În dormirea aia mi-a fost frică, altfel rămâneam. Şi m-am văzut iar singur în noapte, pe pat, înconjurat de sticle goale. N-a fost o supărare a vieţii pentru că io voiam ceva şi nu era. Mi-e tare dor de tata, vreau să merg pe lumea ailaltă să-l văd cu ochii mei. Crede-mă, nu mai pot de dor, vreau să vorbesc cu el. Tot intru în lumina aia până la urmă, şi-o să merg mai departe…
De ce să caut adevăruri prin dedesubturi, când, iată ce-mi spune omul acesta? Dacă nu a fost în moarte clinică, înseamnă că se poate ajunge la Dumnezeu prin puterea gândului.
La altă masă un tânăr explică prin semne unui surdo-mut cântecul pe care-l dansase „Neagra”. Se-mpotmolise la cuvântul „fericire” şi i l-a scris pe telefon. După patru litere mutul a înţeles, a bolborosit ceva dând din cap şi a bătut aerul cu palma deasupra capului într-o direcţie, parcă înainte sau… mai curând în sus. Fericirea din patru litere, sau cine mai ştie? - un cuvânt, cum cuvinte sunt şi aceste scrise. Da, da, parcă auzise de ea, fericirea era acolo, în altă parte, mult prea departe. Dacă acolo o vezi, acolo e. Dacă o vei simţi în tine, şi-acolo va fi! Depinde unde arăţi cu mâna. Steinhardt spunea că “mai fericit este să dai, decât să pri-meşti”. 
- Mă-ntâlnesc cu un cerşetor - spune Iri pregătindu-se de plecare - şi-mi fac datoria să-l salut. Îmi dă nişte ochelari cu un ochi şi cu unul, nu. “Aolio, ’te-n cur lampă, ce sînt io, mă?” Cică să mergem înainte, la „cursu’ vieţii”! «Unde să mai mergem, mă, dacă nu mai avem unde?!»

OMUL CU MĂMĂLIGA

Cineva strigă:
- Auzi? Merg înainte, merg pân-acolu, să văd! Înapoi nu mai mă primeşte nimeni…
- De-acolu vin io, nu e nimica-nainte! Opreşte-te să bem ceva…
Îşi numără ţigările. Două. Patru. Şase. Mai are şase.
- Am dat zăpada şi m-am încălzit. Am mai făcut economie de lem-ne. Mai am doar pentru diseară!
- Ai grijă şi-mbracă-te, peste căţiva ani te doare colu, te doare colu…
- Femeia mea e… tăună! Când îşi lungeşte coada, să te ţii! Cică… să nu mai beau! Da’ io merg înainte!
- Vin de la amea. “Ia dă mâna-ncoace să ţi-o pup ?” am tăbărât-o. “I-ote-al dracu’, îmi pupă mâna!” Să dea Dumnezeu să ne trăiască… fe-meile!
- Da’ di ce?!
- Doomle! Sînt iubitele noastre! Alea care ne strâng noaptea şi ne mângâie! Cele care zic că mirosim a băutură, să le ducem la… puţu-sec! Femeia are peptu-ăla de te bagă-n boale! Eşti… fericit?
- Mai am să mă gândesc. Oricum, sînt! Am o casă. Eram nefericit fără ea. Pentru mine seara asta s-ar putea să aibă un sfărşit. Ştii pe cineva care achiziţionează nopţi? (se adresează nopţii): “Noapte, hei, noapte, inima o dau eu!”
- Fericit fără femee? Fericimea ta, Femea este primu’ pion în casă, e la-naintare! Trebe să mai închidem şi ochii… Vezi să nu dai cu picioru’ la un bulgăr de aur!
- Ne-am întâlnit pe linia vieţii. I-am zis: “Te iau cu mine! La Dra-cu!! În Rai n-am cum, înjur mult!” (mie): «Dom’le, vă rog frumos, ne dai vooie să vorbim şi noi?» E mai frumos acia decât la tilivizor…
Unul dintre ei ţine şapca să-i vină umbră. După un timp oboseşte şi se mută cu spatele. Aşa a procedat şi cu femeile.
- Am crescut copiii cu două frunze de usturoi… Iar ei: ”Mă, tată, mai trebuie fo 4-5!”  Nevasta ţinea de oraş, da’ nu de-acolu iei usturoiu’! Nicalae, fă-mi o cafea...
- Vă face rău!
- Şi… tu? “Nu mai bea, nu mai… aia!” Semeni cu Ioana! Dacă vă scutur, numa poezie iese din voi… Am început să sughiţ, cred că se uită după mine de pe balcon! Ce-o fi zicândă?: ”Ăsta nu mai vine!” La noapte, să vezi blestem, iar n-o să adorm! Seara nu mai mi-aminte de nimic! Pe la două făceam 1, 2, 3, 4 pân casă şi, hop, m-am găsit cu Ioana. “Ce faci?” Parcă se vede un picior de femeie, fugi şi dă drumu’ la portiţă, poate intră-n curte!
- N-a venit pâinea? întreabă femeia. He, lua-o-ar vântur’le! Ori eşti de-al nost de-asculţi muzică de-asta?!
“Să fi crescut eu încât nu mai mă recunoaşteţi? Aţi uitat că sunt fiul vostru?!” Nu mi-a auzit gândurile care nu găsesc Calea spre oameni. Sunt ca un şoarece care-şi caută gaura.
Prin faţa ochilor închişi îmi trec imagini din trecut. Cu-n colcovan de pâine-n mâini, eram un micuţ pricăjit. Care cum mă-ntâlnea, rupea şi-mi oferea. Mame îmi erau nişte umbre care se strângeau în jurul meu şi plângeau.
Privesc strada pustie. Aştept un om să-i fac portretul, îl chem cu gândul. Pic de oboseală. Închid ochii.
Cât a trecut: o secundă, o sută, o viaţă? Un tânăr privea înăuntru prin buza de jos a geamului. Avea capul într-o parte, ca o mirare de căţel. Citea de jos în sus. Ne uităm unul la altul, parc-am fi in oglindă. Brusc, se-ndreaptă şi-şi vede de drum. Eu… mai rămân  un timp.
În absenţa pâinii celei “de toate zilele” nu există libertate. Cei pu-ternici (întotdeauna, câţiva inşi!) au oferit-o din când în când, ca pe o glumă, aşa cum se oferă miresele furate la nunţi. Mama avea un căţel ce-ncolăcea lanţul în jurul unui fier. Stătea cuminte, sugrumat acolo. Când i-am dat drumul a făcut două rotocoale, în viteză, apoi şi-a cerut înapoi… lanţul.
Apare un om.  E el, l-am citit de la prima unghie! Are faţa ciupită de arsuri.
- Mămăliga mă-sii! zice. A işit cam teciuită şi, când am răsturnat-o, a sărit pe mine. Uite ce-am pe faţă!… Surmenaju’ te pune jos. Tu: nu aia, nu aia! Vreau să-ţi dezvălui viaţa!
- Să nu duceţi vorba peste miez…
- Dom’le, mă plictiseşti cu politeţea! Chiar dacă eram desculţ în vârfu’ muntelui, n-am coborât de prost. N-aveam acces s-aud şi io ce se-ntâmplă-n lumea asta. Mi-era teamă că devin… sălbatic. Dar… n-am venit să mă prăpădesc!! Voiam să ajung să aştern şi io înainte să mă culc… Tata a bătut nişte ţăruşi acolu… La mine-s bătuţi ţăruşii! Am o casă, o… frumuşică-n vârfu’ muntelui… Umblu invers pân lume, mă lupt cu ea să facă ochi! Sînt oameni care nu vor să ştie nimica de ora actuală! “Mă, cere-ţi drepturile!” Aveam la servici o tablă şi perpeleam cu auto-genu’ ce-aveau colegii: cârnaţi, salam, şuncă… La urmă berbeleam mă-măliga mea, o tăiam felii drepte şi-o frigeam în gustu-ăla, rămas de la ei… Bună mai era! Unu avea pe cineva la Abator şi aducea câte-un borcan cu bucăţele. Ca pe Dumnezeu m-aştepta cu mămăliga! Nu se-ndrăgeşte timpu’, a-nceput să se-ntărească-afară, se lasă cu nasol! Până nu mănânc cireşe din ea, nu lepăd căciula. Nici izmaua! Dacă de Sf. Gheorghe nu se piteşte cioara-n grâu, adio pâine! Oare ţi-am spus? Am prins o… cucuvea! Am aruncat şalopeta pe ea. Măi, omule, să-mi scoaţă ochii! S-a repezit cu ghearele-n peptu meu: “Bu! Hu!” “Duu-te draculi!” I-am dat drumu’!
-  Mă cunoşti? îşi face intrarea Scrâşnitorul din dinţi. Nu?! Dacă ţi-am făcut f-un bine, sau rău, fă ce vrei cu mine…
Şi… râde. Cere să se facă linişte. Acum va cânta el. Ţine ritmul cu cotul, în blatul mesei:
- Nimeni nu ştie să-mi facă acest cântic, l-aş îmbrăca în bani…
Cât cântă, mă gândesc la “Forţa Morală”. Orice-ar fi, din minte nu pot s-o mai scot. Mi se pare uneori că e o nucă ce se coace treptat, în ritmul ei. După frigur’le-astea, după ce va veni căldura, poate va ajunge să i se spargă coaja. Alteori cred că este o mămăligă imposibilă: fără mălai! Ieri îmi zicea unu: ”Dă-mi o revoluţie şi voi fi un erou!” Of, eroilor, eroilor… 
- Oamenii sînt proşti - spune Scrâşnitorul din dinţi -, nu ştiu să trăiască! Muncesc tot timpu’ şi… pun la căpătâi… A doua zi muncesc să-i… întoarcă, să nu se strice! Parcă i-ar lua cu ei în mormânt! E un adevăr: nu poate să-mi fie bine de nu călăresc pe tine! Trebuie să muşti, de nu muşti, nici nu poţi să rupi! Dacă ţi-e frică de bălţi, nu mănânci peşte! Io am mâncat, am băut şi-am…
Nu termină vorba fiindcă dă cu pumnul în masă şi răstoarnă un pahar.
- Aveţi un pahar de plată - îi zic respectuos.
Mă  priveşte scurt, ca o aruncătură cu piatra.
- Mă… confunzi! Io n-am plătit niciodată vreun… pahar! (Se ridică, se-apropie şi-mpinge tava de pe tejghea, cu tot ce era pe ea.) Cheamă Poliţia, să vezi şi tu, acuma, cine sînt io! Să vedem câte ţâţe cunoaşte fiecare.
Am rămas gheaţă.
Brusc, Omul cu mămăliga se aşează între mine şi el, şi-i spune hotărât:
- Dă, mă,-n mine! Dă în mine!  
- De ce te bagi?
El a bătut toată strada, cine e ăsta de i se opune, de unde-a apărut? Acum, la vârsta lui, trebuie să gândească de două ori înainte de a da cu pumnu’.
Înjurând cum îi vine la gură, se-ndepărtează şi piere în noaptea de-afară. Pentru cât timp?
Omul Bun se apleacă în genunchi şi ia ţăndările cu mâna. Se taie la degete, dar e-nfierbântat şi nu simte. Îl las fiindcă simt că-i face plăcere.
Nu-mi este tată, nici frate, nici fiu.
Acum  ţine morţiş să mă conducă acasă şi… iar îl las.
Întreabă:
- «Forţa… Morală»? Ce-i aia «Forţa Morală»?! 

CERŞETORUL

Cerşetorul se aşează tacticos pe scaun, pune picior peste picior şi închide ochii legănându-şi capul cu mâna la inimă. Trage rar din ţigară şi-atunci o face cu patimă. Scutură scrumul de talpă. Cerşetorul este un neajuns care trăieşte cu ce aruncă românul. Călătoresc cu privirea pe faţa lui şi rămân surprins. Privesc iar şi iar, să mă conving. Da, faţa lui are un semn ciudat. De sub ochi şi până-n vârful pometului i se vede urma scurgerii unei lacrimi. Tot curgându-i, a săpat obrazul şi nu a mai răzbătut lumina până-n adânc. Murmură încet după solist, şi-i dau lacri-mile: „Hai, hai!… Tu de bine când mai dai?” 
- Măi, ce s-a brodit melodia asta! De la inimă, pe inima mea- zice. Mi-e dor de ea de nu mai pot… După ce te-ai făcut mare, de-odată rămâi mic… Sîntem nimini, o picătură de apă pe cară o strângi între degete… Îmi este sărac până şi sufletu’…
- Săracii la suflet nu plâng… 
Pe cap are o şapcă jerpelită de «cheferist» şi-n locul insignei poartă un ac de siguranţă. I se vede sârma cu care-s încinşi brăcinarii. În buzunar zornăie ceva mărunţiş şi câţiva căţei de usturoi - să i se pară mai mulţi.  
- Sînt obosit, pot sa stau cu capul pe masă o juma de oră?
Îl privesc cum adoarme uşor în timp ce corpul mi se zguduie de înfiorare. Doamne, l-ai trimis să mă-nveţe ceva?! Îl privesc şi mai atent. Ori eşti Tu, Doamne, coborât pe pământ, deghizat în cerşetor, şi-ţi odih-neşti capul pe masa mea?! Dacă nu, de ce-mi vine să plâng când mă uit la el? Privesc oamenii înecaţi în băutură, oameni ce-au renunţat să mai fie, oameni ce nu mai pot fi decât astfel. 
Îmi cere un pahar cu apă să-şi stingă focul. Îi dau şi beau şi eu unul, să simt ce simte el. O bea cu o poftă nemaiîntâlnită.
- Mi-ai promis că-mi aduci nişte apă de… Tulcea! îi reproşez.
- Lasă, că-ţi aduc apă de… Cluuj. Un om i-o arătare. N-o întreba de unde vine ci… unde merge?!
- Mie-mi place mai mult să aflu de unde vine…
- Dă-mi un băţ să scarpin în zahăr… Mi-ai făcut cafeaua cu plăcere, uite câştigu’. Hap! L-am luat cu deştu’ şi l-am băgat în buzunar! M-am lăsat ca un… pat vechi! De ce nu-mi spui: „Lasă-mă cu belelele tale, cu aiurelile, ţi-am dat, mă bârâi la cap?! Ce, te-am luat de crescut?” De ce nu-mi spui, ha?!
- Mă oboseşti mult, când vei mai veni, o să mă găseşti mort!
- Nu… că mă rog la Dumnezeu! Nu există om negreşit, decât Dumnezeu…
Caută icoana cu privirea, o găseşte şi se-nchină la ea: „Doamne, dă-i sănătate omului ăstuia… Şi mie... mie… dă-mi, Doamne, drumu’! Arată-mi-l! Pe cei răi arde-i, când vine fulgeru-ăla: Îh! Să se ducă miroa-sele lor…” Câtă oftică au băgat ăştia în mine!… Sînt dujmănoşi până şi c-am primit câteva ouă de Paşti! Ieri m-au bătut şi gardienii, dar... am stat întocmai ca Domnul nostru care-a suferit de la lume… Ţin la odaia mata, c-aicea am hodină şi vorbă frumoasă… Am pus şi io un milion deoparte şi nu mai dau de el, nu ştii cumva unde l-am pus?! Hai să luăm amândoi parcu’ Marghiloman, am găsit o ştampilă pe drum, vindem bilete la intrare…
- Io zic să vindem şi la… ieşire! glumesc.
- Cât îmi mai dau ăştia la pensie, vezi?! 
Se apleacă peste o hârtie s-o citească, o-ndepărtează de ochi, o-ndepărtează cât e mâna, aproape atinge pământul şi tot nu vede. Iese afară şi caută până găseşte un pâlc de lumină.
- Nu văd fără ochelari, dacă nu văd, nu văd!
- Dar la ochi ce sunt?
- Eee, trebuie să pun alţii peste ei, că nici cu ăia nu văd… Am probleme cu nepoţica, au picat blestemele pe ea. Frate-miu, până n-a dat la doctori, nu s-au apucat de treabă. Măi, frate, ce-i în ţara asta?! Dacă n-ai bani (pui un amărât ca mine!) îl laşi să moară?!
- Îl lasă să-l… doară, c-aşa e făcut omu’ sărac, să-l doară toate alea. Numai să-l... doară… S-a-nvăţat cu durerea, ca bou’ cu jugu’. Iese noaptea prin curte de durere… Aveţi răbdare să vă citesc ceva?! 
- Să ţi-o spun şi p-asta: Nu contează cine-a fost taică... mea! Cică  m-am născut între nişte flori! Şi n-am învăţat carte multă! Ştiam doar 27 de litere şi... m-am trezit cu mai multe!
Mi-a promis solemn că ascultă până la capăt şi nu-mi face «scurt». «Ştie să ia aminte, ar fi bun de preşedinte», gândesc într-o pauză de res-piraţie. La final îmi dăruieşte un ziar găsit în tren, o ţigară (eu nu fumez) şi un bileţel cu autograf: „Domnului Nicu: Eşti un geniu, d-le”. Şi, pentru că n-a mai avut loc pe foaie, mi-a adăugat verbal: ”nedescoperit”. Disea-ră o să intru cu ele în casă pe furiş şi-o să le ascund între foile «Celui mai iubit dintre pământeni»! Zâmbesc fericit pentru gând şi fiindcă am reuşit să nu-i spun soţiei că mâncasem pomană din mâinile… lui! M-am trezit rrom de foame! Dar să ştie că mărul pe care l-a mâncat aseară, tot dintr-o… punguliţă a fost?!
- Din partea mea, o vorbă bună! Viaţa mea e-n Tulcea, mă cunosc şi furnicile. Am venit de-acolu, din burta mamii - via Buzău şi… m-am trezit la Bucureşti! „Hai, bre, scoală…” Ia-o de-a-ndăratelea! Am nişte vişinată îndoită cu apă de Tulcea! Dacă vin de-acolu!? Nu ştiţi pe cineva care vrea nişte ochelari, am un teanc, da’ sînt… fără un ochi? În Tulcea sînt unii foarte primitori, le-am dat şi io câte un chibrit, că altceva n-am. Să zică bodaproste! Te iau de pe stradă: «Haide, treci înăuntru…» Acolu, dacă-i pupi fata pe stradă, să bucură! Am mâncat varză de sub sarmale şi-o ciorbă hotărâtă, să-ţi baţi copiii. De perişoare. Fără perişoare, că s-au dus, da’… cu zeama aia, cu gustu’ ăla…! Am mâncat cât a luat burta… Ai noştri zic: «N-am, că-mi plânge căţeaua de foame!» Îţi cer o ţigară şi, pe urmă, te-njură... Toată lumea are… n-are! Dacă eşti prost, rămâi dezbrăcat. Am avut nişte bani, i-am avut la spate şi la piept, şi nu cosesem buzunaru’! Mi i-a… şutit! Ce noroc am avut că nu mi i-a găsit pe toţi! În tren adorm cu tăgârţele legate de gât. Buzău’ e Oraşul Hoţilor, cel mai neomenos oraş! Peste tot vezi numai gratii…
- Unde staţi?
- E o… taină! Stau într-o dărâmătură, îmi place să văd cerul de la lumânare… Am casă destulă. O ploaie cu piatră m-a distrus pe mine. Am primit şi-o amendă şi… n-am mai putut să-mi revin. Când am ajuns cu deştu-n gură, nu m-a ajutat niminea. Da’ am adus întotdeauna o pâine pe masă - şi desenează în aer, cu degetul, un rotund. Dacă o mai mănânc, bine, dacă nu, beşteleaua, capu’ jos! (Pâinea săracului să fie, oare, rotundă? mă întreb). Eu repar strângeri de mână. De ce oftezi? Şi io oftez! Până-ntr-o zi când se va astâmpăra totu’ şi… va fi lumină. Dacă nu poţi să mai mergi, ţi se usucă pâinea la cap, gata cu viaţa, se termină aţa de pe mosorel… Alegeţi omu’, cui îi dai şi cui îi vorbeşti - să te păs-treze. Când nu mai vrei, atunci vei primi. E lege. Dacă vei avea vreodată probleme, n-o să fii singur! Când îi duminică, mâine? Am timp să şi putrezesc... Un coltuc de pâine, te rog, că mă arde! Şi… scrie: “Un om cu traista pe umăr mergea: Mina Victor Vichene”. Avaramu!
Ce rotundă e pâinea săracului!
Cerşetorul face semnul crucii în ritmul muzicii şi iese în ghiforeala subţire de-afară. Zăpada spulberă, e timpul ei… Ultimul meu client - o strigare la cer - închide cu grijă uşa după el şi se pierde pâş, pâş, în noapte, spre lumânarea ce-l aşteaptă cu băţul de chibrit, dacă nu l-o fi dat, cine ştie cui.

ALTFEL

Întind mâna iau şi arunc
Şi-mping noaptea în ziuă.
Mă sting…

Sunt o trecere pe lângă,
O viaţă-nghesuită într-o pungă
Cu jocul subţiirii terminat.
În timpul ăsta strâmt
ca un
Locaş de proiectil
de tun

Mă închircesc
Altfel -
Punct încovrigat.

AL NIMĂNUI

Ştiţi cum arată? Dacă-l vezi, să nu-l mai vezi!
- De ţi-e frică de mine, ţi-e frică de Dumnezeu, îmi spune. Să nu te bucuri niciodată de rău’ altuia, că pierzi! Şi totuşi… pământu’ se-nvârte!
- Se-nvârte?!
- Se mai învârte, fiule! Fire-ai sănătos să fii! Pân diseară cât mai e?! Mâine-i târziu! Vezi că dă ora exactă! E doişpe. Acu se urnesc morţii spre cimitire. Ce cald e, îmi vine să mă las în pelea goală! Merg desculţ, ca Iisus, mă simt mai lipit de pământ… Mi-am trăit traiu’, mi-am mâncat mălaiu’… Acuma sînt în solo de foame. Nu mai râzi nimica?!
Să… râd?! Nu pot să-mi revin ştiindu-l dormind pe trotuar la câţiva paşi de casa lui. Peste câteva luni, va veni viscolul necruţător. Are un picior înfofolit cu nailoane şi observ prin ele vineţeala infectată a cărnii - efectul microbilor şi al gângăniilor nocturne… Mă gândesc la el şi mă uit şi la mine. Cred că mă încrâncenez de multe ori fără rost cu biciul dreptăţii în trecerea prin lume. Dreptatea e frumoasă, dar şi păguboasă. Iar oamenii văd doar biciul, nu simt şi mângâierea celeilalte mâini.
Al Nimănui vorbeşte-ntr-un colţ cu ultimele puteri:
- Tata-mi zicea: “Mulţumeşte-te cu ce-ai pierdut, să nu pierzi în continuare!” Da’ nu l-am ascultat! Am venit… aicea!
Şi bate de două ori pământul vinovat de sub picioare.
Tac-su a fost un om scandalios. A fost mereu tăiat de cuţite şi n-a murit, al dracu! O bătea pe mă-sa numa-n cap, într-un hal fără de hal. Cu coada de la sapă o bătea. Şi-a-nnebunit săraca de-atâta bătaie. Creştea… pacoste-asta de om. Era… femeie-femeie, la locu’ ei, nu junghi, ca nevastă-sa care s-a-nhăitat cu altu’. L-a părăsit şi s-a făcut “Doam-na… Braşov”! Ce-ntorsătură a avut: cum a auzit c-a moştenit casa, s-a şi-mpăcat cu el, când, fizic, nu mai era bun de nimica. L-a momit să vândă şi-apoi… i-a făcut viteză!
- Când eram mic dădeam muşiţa (cămaşa aia!) la o parte şi beam din… lac. Acuma… toată lumea vrea numa’ sucuri! După ploile astea, aş merge după ghebe să-mi fac pofta. Da’ n-am pe unu care să le cunoască, să nu fie de-alea naşparliile şi să dau în bengăneală! Aş face o salată şi-aş aştepta să iasă zeama din ele… Sînt ce n-a văzut pămantu’: mănânc ca un spart, cred că la noapte mor! M-a… gâdilat broasca la nas! Şi-aşa trăiesc degeaba pe pământ!
Acestui om i-au lipsit nişte vorbe bune. I-a lipsit… mângâierea. Numai astfel animalul din sine a răzbit la suprafaţă şi mârâie victorios. Unu, Istrate, tot aşa, vânduse casa şi-a fost găsit mort într-o canalizare. Toată strada aşteptăm să se-ntâmple şi cu el la fel. O să-l mănânce câi-nii… 
- Pică oamenii-n ţară - zice. Cară Salvările la ei… Va veni o pră-pădenie neaşteptată. Nu te mai închina, crucea înseamnă suferinţă. Fiu-le, tu eşti prea sfânt la suflet!
De ce s-a întors la locul copilărei? Să moară? Cumva să demon-streze că, până la urmă, este un învingător? Să-şi pedepsească rudele cu ruşinea numelui său? Că nu de el râde lumea, ci de ei. Frac-su nici nu se dă că e frate, cum de mai scoate capul în lume? De ce nu-i zice: “Haide-ncoace, că eşti sângele meu, din pântecele lu mama! Hai, mă,-ncoa!” Nu putea să-i spună: “Mă, nu vinde! Stai într-o cameră şi-nchiriază restu’”? I-au dat casa pe numele lui şi-a vândut-o pe lucru de nimica. “Ce-mi trebuie mie casă?!” Şi, ete, cum a ajuns! Casa nu se vinde! Au luat toţi mâna de pe el… 
Când a venit fi-su p-aicea, nici nu l-a recunoscut. Întreba de el:
- I-ete-lăi la tomberon! i l-a arătat cineva.
Părintele, chiar dacă şi-a ieşit din minţi, nu trebuie renegat, ai grijă de el până intră-n pânzele albe… 
- Ce faci, tată?!
- Da’ tu cine eşti? Fi-miu?! Dă-mi o ţuică!
L-a pus la costum de nici nu mai era el. Dar a făcut iar prostii: i-a furat banii şi lucrurile… Copilul i-a spus: “Tată, mă faci de rîs. Vezi-ţi de tine şi… lasă-mă!”
I-am dat ieri un copan şi o bucată de şuncă. Le-a-nvelit în ziar (pâine n-a vrut, parc-a zis că are), s-a dus la colţu’ străzii, unde are rezemat de-un stâlp sacul cu ciorciobute. Le-a-nghesuit în el şi–a plecat la… tomberoane. În urma lui au tăbărât câinii şi-au făcut jaf. L-am văzut mai târziu pe o tarabă cu părul ciufulit şi cu tricoul rupt pân-aici-şa… Mânca o ceapă cu pâine. Şi i-a dat unu-o roşie… ”Ia, mă, şi-o roşie. Da’… mănânc-o!” Abia vorbea. Avea expuse alături florile de pe lângă calea ferată (cresc pe-acolo unele să le mănânci cu ochii!) “Ete, doamnă, ce flori!” spunea. Da’ erau ofilite. “Du-te la gârlă şi spală-te, prăpăditule! Ai umplut cartieru’ cu gunoaie!” i-a răspuns aceasta. Iar eu mi-am văzut de cale rugându-mă pentru el. L-a dus poliţia la Săpoca şi i-au dat drumul că nu mai sunt locuri unde să-i mai ţină… Îl goneşte orişicine fiindcă pune mâna. Aseară târa pe furiş pepeni de la pepenarii pieţei, iar azi se văita de oasele rupte: “Aoileu, aoileu!”
  Era de nota 10. Nu că-nvăţa, că a rămas la 4 clase, dar se comporta ca lumea. Nu bea, era fâşneţ, îi mergea bibilica, era un om pe care nu puteai să-l refuzi cu ceva… Beţia l-a distrus. Întâi l-au dat afară de “La şanţuri lungi şi gropi adânci”.
Poate fi auzit noaptea cum strigă de nebun cât îl ţin plămânii: “Ooooofff, viaţa meaaaa?”

AL NIMĂNUI:

Iată, trece-al nimănui...
Nu-şi găseşte căpătâi.
Are-o aripă rănită
Şi o Ană nezidită, ar bea apă otrăvită.
Nu plânge, amarule, vezi ce faci cu soarele,
că apune repede...
Dar, dacă ţi-e greu spre seară,
Leagă-ţi inima c-o sfoară,
Să nu dea pe dinafară.
Că nu este, nu-i, şi nu-i
Leac pentru
al nimănui.
CÂNTECUL
 
Un cântec de cerşetoare se aude în susul străzii. 
Parc-am fi înconjuraţi de îngerii morţii într-un război pentru exis-tenţă şi s-a strigat: "Scapă cine poate!" Întâlnesc jerpeliţi cu mâna întin-să şi sunt sigur că nu vor da fuga la covrigărie, ci la... bodegă. Sunt oameni dependenţi, bolnavi ce vor muri în curând. Şi seamănă cu mine. Cerşetoria s-a întins ca o boală  şi ne înrăieşte.
Ştiu, omenirea va face ordine, va împinge fiinţele umane în întu-nericul canalelor, aşa cum s-a interzis circulaţia căruţelor pe şosele fără să se facă lăturalnic drumul pentru ele. 
Ştiu, o lamă va veni într-o zi şi va curăţa străzile de cerşetori, vor fi înlăturaţi… vederilor. Vor rămâne doar căţiva, de ochii lumii, însemnaţi cu o fundă colorată. Toţi ăştia care nu convin vor fi împinşi dedesubt, în întunericul de-acolo şi se va decreta: “Să iasă deasupra numai când mătură străzile şi golesc haznalele, când cară sau fac gropi!” Cum va întinde vreunul mâna, buf, un şut, şi-n canal cu el... 
Ştiu, Ajunşii de mâine se vor enerva şi vor trece peste toţi cu un tăvălug, vor distruge fiinţa umană, o vor desfiinţa. Un artist ar trebui să-ncremenească această imagine a timpului: trecătorii scârbiţi de mulţimea mâinilor întinse.                                                  
- Erai la poartă, puteam să-ţi zic "bună dimineaţa", dar… era cam târziu! îmi spune alde… Vorbă-Lungă. Ce-mi place-acia! Că nu-i nimeni! A murit... Vasilescu! Pe neaşteptate! Mai bine murea fi-su! L-a găsit spânzurat în casă. Numa'-n curte are cinci maşini, nici nu ştiu cum le spune... “Hai, să-l dai tu jos de-acoalea!” Nu-ndrăznea nimenea. Mă-mbătase cumătru, să am curaj. Rămâi îngheţat, ţi se desface păru-n cap! “Lasă, bre, că-l dau io jos...” Se ţinea cu sticla după mine. “Mă, pleacă draculi cu ea!” M-am suit pe un scăunel, hârşt, funia, şi... buf! M-a… doborât, am căzut amândoi! Gogeamitea omu’, gras cât o magazie! Pe urmă, să mă duc acolu de unde am işit, că… di ce l-am dat jos? Pi... cum, dacă mi-au cerut ajutoru’?! “De ce s-a spânzurat?” “Bă, nu ştiu, era agăţat acolu. Ia-l şi du-l şi matale mai departe…” N-a fost şi el dus pân intersecţii, l-au dus derect la gaură. Ăştia, spânzuraţii, n-au voie în cimitir, doar lângă garduri. Io… ce să le fac, bre?! I-am zis lu popă: “Hai, să-i zici şi lui descântecele-alea.” N-a vrut! Din colivă n-am luat, că nu era sfinţită. A trecut într-o zi pe lângă mine: “Ce faci?” “I-oti… mă duc pân la piaţă...” Avea nişte măduvă de-aia pe spate, sau... n-avea, dracu ştie, mergea numa-ntr-un picior... “Pi, io... ce să-ţi fac, bre?” Mi-a zis c-au crescut bălăriile pân curte şi că nu mai poate! Io... îmi văd de treabă, merg încolo, vin încoace... Zic şi ca ăla, şi ca ăla...  Nevastă-sa punea lumânarea şi… plângea! “De ce-l plângi?” Cic-a fost "Omu’... Omilor”! Scrie, bre, scrie, matale… Ia să vă spui io cuvântu’, dom'le? Vorbim aşa, ca noi, în larg. Am muierea draculi, ştii ce face?! Mă buzunăreşte, îmi ia tot, tot, tot. Da' di ce? Mai lasă-mi şi mie!... Io nu beau decât când mă cert cu nevasta. Cică: "Nu-mai-bea!" Îu-u, mai al draculi fac! Cum ’oi ajunge acasă pe căldurile-astea?! Aicea am buzunarele, banii, ochelarii... Uite, aici am un bold, gata, am închis buzunaru’, vezi?! Mai dă-mi una, ce, am venit să plec? Lasă-mă să beau şi io, poate mă… trezesc! S-a-ntărâtat lumea cu-ncuibătorile! Fac pui fără... cloşcă! Două găoace-aşa şi… curent acolu... Iese pui! Am luat azi dimineaţă un ou şi... se ţinea găina după mine: “Mă, de ce mi-ai luat ou'?!” Cumnate-miu a păţit-o: găsise în pădure un cuib plin cu ouă, le-a luat şi le-a pus la cloşcă... Au işit nişte grăsuni, da’… răi, te ciupea! N-a apucat să mănânce din ei...  “Să dea dracii-n ouălele tale, toţi au fugit!” S-au lăsat pe câte-o casă şi... s-au dus pân pomi. Ce-o fi făcut p-acolu, nu mai ştiu! La mine la ţară nu mai e nici un tânâr.
- Di ce?
- Pi…- au fugit! Fii atent, vreau s-ajung! Am luat o baterie la ceas să facă tic, tic, tic... Măi, frate, face: “tic-tic-tic-tic!...” Mă duc pân-acasă, dau o tură până-n fundu’ grădinii...  Mi-e şi-o foame! Scap şi de-o grijă.
Rămas singur, încep iar să mă frământ.
Cerşetoarea a ajuns în dreptul meu.
Să nu-mi spună nimeni că e o întâmplare. Dumnezeu îmi trimite încontinuu semnele Sale. O văd: bâj, bâj, bâj... E o tânără oarbă cu chip din icoană. La ea e noapte încontinuu. Nu înţeleg ce zice, dar se roagă. Pentru mine. 
Se aşează în ţărâna străzii şi-mi cântă de-acolo un timp. Iată Fiinţa umană - îmi zic - căzută în praf şi implorând… milă! 
A întinde sau a nu întinde mâna, iată o întrebare!
Am citit cândva o poezie în care lumea venise cu torţe la malul mării să vadă de ce nu mai răsare soarele. Simplii încă mai pot suferi. Sunt convins că ultimul lor băţ de chibrit va fi păstrat pentru aprinderea sa la... malul mării. 
Mă-ndrept într-acolo, poate ajung înaintea lor…

ORFANUL

- Dă-mi repede o halbă cu… “Numerg“! (sic!) cere Omul cu caiaua. (I se zice aşa fiindcă poartă întotdeauna la el cuiul respectiv, preluat de la bunicul său. Dumnezeu a păzit şi n-a fost nevoie să fie împins cu de-getul mare în inima vreunui agresor). Nu mai mă trece pe lista de dure-re, ţiu io cont şi-ţi dau când umblu la cutia de chibrit! Îmi fac rezistenţa! Numa… apă? Dă-o-n mă-sa pe gheaţă! Sucurile-s: ori de bei, ori de nu bei… Până mor poate-apuc să beau şi io… uşchi de-ăla... Hau-o-ncoace! Pot să mă-mbăt? Nu?! Nea Nicuţu…!
- Nici un cuţu! 
- Da’ di ce, că azi nu-i ceanaclu să-l stric?! Să ştii c-or să intre dra-cii-n mine. Am drăcuit o găină şi-o s-o mănânc! Oleacă de cărnescu – le-gea necesităţii! E-acolu-şa, mi-e să nu-nţepenească! Să iasă răutatea din ea! Venea a draculi şi se suia pe umerii mei: “Pi-pi-pi, i-i-i!” Şi, poc! cu ciocu-n ochiu meu! Ce i s-o fi părut ei! Noroc c-am avut ochelarii pe mine. E “pistolu” p-aicea, sînt… urmărit! De-abia-m işit din casă. Cop-chilu’ pe o parte, nevasta pe o parte… “Îu!, Îuu! Îuuuu! a... intrat!” Ţin la mine ca la un pietroi! Dacă-ntrebi cine mă iubeşte mai mult, soţioara-i pe ultimu’ loc! Da' nu-i duc gându’, chiar dacă are-o zvârlitură din cur… Beau favorită ei… Pe mine nu mă leagă nimeni… A dumitale horcăie noptea? A mea-i o nenorocire. Cică miros a ţuică, da’, ce, vrea a peni-cilină? Adică n-am voie să beau şi io un pahar, după câte am tras azi? Sînt supt de muncă, am tras ca din hăi’! Spune-mi şi mie ce am voie în viaţă, dom’le?! (I se umplu ochii de lacrimi. Acum Albaştrii-s cam tul-buri). A-ncercat să-mi facă oleacă de educaţie şi-am înghiţit treaba asta. Zic şi ca ea, da’ fac ca mine! Trăim acolu… Să-ţi spun o vorbă bătrâ-nească?
- De-aia bătrânească să-mi spuneţi!
- “Făi, Aproapele meu!” Când îi zic aşa, se-nmoaie toată cearta…
- Să fiţi sănătos!
- Să fie toată lumea, că dacă-s numa io, nu pot să fac faţă! Şi-i în-tinde câinii!
Pune halba cu bere dincoace de bar. O ia din când în când, soarbe, şi-…o pune la loc! Face paşi prin cameră, pe la leandru, pe la clopoţel, lăsând impresia că are o… responsabilitate. Se opreşte la icoană şi faţa i se luminează de plăcere: el i-a bătut cuiul.
- Fac lăcrămaţie: n-am femeie după inima mea! Nu-mi este nici măcar bucurie corpului! Cum ajung acasă: “De unde vii, nenorocitule?” Tot timpul ţiu că nu ştiu! Stă pe spesele mele, se lăfăie-n adunătura mea! Că la ea n-am vrut! Acolu se băteau unii pe stradă cu săbiile în fiişcare zi! “Fă, unde vrei să m-aduci tu? Măi… tâmpiţilor?”
- Vezi cum vorbeşti! Te-am văzut! îl apostrofează Gigi Hoţu, tocmai intrat pe uşă.
- Adică io? Domnu... Hoţu, ce-ai văzut? Tu ai fost pe tren şi… ce-ai văzut? Câmpuri! Făceai: “U-uu… U-uuu!” (mi se adresează şoptit): Dacă sînt doi la o masă, trebuie să fie unu tâmpit! Fac o cură: vreau să nu mă uit la ceas douăşpatru de ore, să văz dacă pot să m-abţiu…
Intră un bătrân cu nepoţica de mână. “O bere – zice -  şi-un… suc. Îu! Da’ cât costă sucu’? Daţi-mi doar o bere şi două... pa’are.”
O bătrână, cheală-n gură, îmi cere să-i schimb 50 de bani să dea nepoţeilor la şcoală. Şi-o… pâine, că acu a venit cu banii… Mai voia ceva, dar a uitat. ”Ulei?” “Da, parcă ulei!” Îmi zice “săru-mâna” şi se-nde-părtează grăbită în lumea ei, unde supravieţuirea a făcut ca o dărâ-mătură de casă şi fără gard, să nu fie mai mult decât o… vizuină. De zeci de ani această femeie spune tuturor “săru-mâna”. Mă obligă astfel să-i fac loc înăuntru inimii, unde, vai, nu mai sunt locuri pe scaune, se stă demult în picioare. Toţi aşteaptă să fac ceva pentru ei, să-i… salvez.
Intră, pâş-pâş, Vasile Deşliu, zis şi Foloştină, fost campion la box. În prezent e paznic de grădini, îi lasă lumea mâncare-n "pomu de la dejugătoare". Are un fluier de gât, se aude de la colţu’ străzii… Merge-ntr-un baţ: hâţ, hâţ…
- De ce v-aţi lăsat de box? îl întreb.
- Dacă ai un deget sprijin, ajungi, dacă nu, ţi se ia şi scaunu’ de sub cur!
Omul cu caiaua-şi aminteşte de acei ani:
- Ne-am dus toţi la şcoala unde se boxa, să ţinem cu el.
- Să ţină cu mine…
- Martori oculari acolu! În… ‘67.
- Nu, în ‘66, ştiu io precis!
- Şi… intră el legănat, nici nu ştia pe unde să intre de beat ce era, şi… bate ăla la el!
- Hee, luasem un acordeonist cu mine, am băut nişte rom şi m-am moleşit! Mă, şi când am intrat în ring, dădea-n mine ca la nebuni, dădea de frică. Mie-mi făceau plăcere pumnii ăia, mă… trezeau. Râdeam şi-l lăsam să dea!
- Era unu mult mai înalt decât el. Şi-n pauză l-am întrebat: “Arunc prosopu’?” Şi-ai zis: “Nuu, nimic!” N-avea antrenor şi m-am băgat io în faţă…
- El e băgăcios de fel!
- Ţi-am răsturnat găleata cu apă–n cap? 
- M-ai răcorit!
- Cică: “Dă-mi o gură de rom!” De unde? Că-l băuse pe tot! Aveam oleacă de coniac “Triumph” şi i-am zis că-i rom. Cu ce te-ai prostit, tot cu aia-ţi revii… M-ai întrebat: “Da’ unde sînt io aicea?” “Pe ring, mă, pe ring, te bate ăla! Foloştină, ologeşte-lăi!” “Ohoo, gata, al meu e!” Şi când i-a dat un agheu în barbă i-au făcut dinţii cum face scîndura când o rupi din gard! L-a trântit jos, făcea ăla: ”a, a, a…” Nu ştia arbitru’ ce să-i mai facă, i-a scos limba de pe gât!
- Mi-era teamă că i-am făcut de petrecanie… Eh, au rămas amin-tirile! Am fost… odată! Aţi auzit? O să se legifereze mersu’ pe jos: vom merge numa cu un picior pe drum şi cu celălalt pe bordură!:))
- S-a scrântit multă lume! Fiişcare cu musculiţele lui la căpătâi…
- Dă-mi o ţuică să mai prind şi io niţică putere! E de care bea-mpăratu’, sparge gura! Aolieu, mi-a buit tăria pe nas, ca focu’ la draci! Mai viu să nu pierd terenu’ la sticlă, în alte părţi ţuica-i apă goală, te speli pe mâini!! O s-o beau aşa… ca lumea, încet. Sănătate şi… nu uitaţi părinţii!
- Dă-o draculi pe mama - răbufneşte Orfanul (poreclit Jardel, de la “Jagardea”) ce-şi sprijină mâna a pagubă în bărbie.
- Vino să-ţ’ văz ochii… N-ai voie să zici aşa de părinţi! Mă… ăsta are nebuneala ta, ori e-al tău?
- Ete… fleoşc! Dacă lucra schimbu’ trei, nu mai avea timp să hi-hăie pe stradă!
- Io am fost oropsit de părinţi şi nu se şterge asta de la suflet... Ştiţi cât contează să te-apropii de sufletu’ unui om? Ei m-au dat draculi de milioane de ori, n-am voie şi io odată? Unii au bani la bancă, mâncaţi-aş, şi trăiesc din dobandă!
- Unde-s bani, e şi scurtarea vieţii. Dacă tu bagi gâl-gâl? Paharu’ a pus picioru’ pe gâtu’ tău. Pune cruce şi du-te-acasă.
- Nu mai poţi să te vaiţi de ăia care au...
- Eşti însurat? Să nu iei moldoveancă, una-două pleacă la mă-sa! Şi… n-o mângâia decât în somn, da’ fii atent să nu aibă ochii între-deschişi! Toate cu cumpână şi să nu faci prima dată copii! Tată ai?
- E la spital, îl ţin la băşica aia, acolu… Inima lui merge în trei pis-toane, unu e-nfundat şi n-are bani să-l desfunde… Îl mai beau şi p-ăsta să pot plânge…
- Mai are-oleacă şi iese şi-a mea afară, înnozi o aţă ş-a draculi tot de-acolo se rupe!... Ce proaste-s becur’le! Batjocorie curată, mă ţine unu cam… 4 zile! Şefu, hârtie igenică ai? Ce mă fac io că la mine-n curte-i numa’ ciment? Ce fuge timpu’ când eşti la local! Tot am plecat de-acasă, am cules şi nişte iarbă la găini.
- Hai să-ţi mai dau un pa’ar, poate nu mai mă spui la nevastă!
- Hai, că nu te mai spun 
Orfanul iese afară.
- Are zevzeceală la cap. Care nu are, îl simt io că n-are, şi-i dau azi, da’ nu pot şi mâine…(…) Îuu, plânge careva, ia taci…
Orfanul plânge cu vorbe. 
- Zice ceva de mă-sa. Că nu l-a… în-vă-ţat! Că nu i-a… dat!  Că… de ce? Ce zice, mă, ce zice?
- Plânge! Vede şi el că-i prost şi n-are ce face…
Orfanul se-ntoarce după un timp şi stă un timp absent pe scaun, apoi îşi sprijină uşor capul pe masă în leagănul braţelor. Îl vede pe Vasile:
- Nea Vasile, plângi şi matale? Lasă-mă pe mine…
- De ce mă mândreşti cu “Nea Vasile”? Râsu’ şi plânsu’ sînt singurele care fac bine omului…
Brusc, Omul cu caiaua începe încetişor să cânte. Vasile Deşliu îngână după el:
“Merg pe drum cu ploaia-n faţă,
Dar nici nu-mi pasă de ea,
Că s-a dus a mea speranţă
Nu mai am pe nimenea.
Sub această cruce rece,
În acest mormânt adânc
Este mama cea mai bună,
De dorul ei plâng şi plâng…”
Orfanul adoarme după un timp şi tresare cu vorbe: “Aoleu, ma-mă!”
- Vorbeşte cu mă-sa. Mişcă degetele…
- “Nu da în partea asta, cu ea merg în lume! Au! Mă doare rău! În astalaltă dai în Dumnezeu! Te spun lu’ Mântuitoru’, să ştii că te spun!”
- Săracu’, e om şi el… Bre, se-ntunerică, am stat destul, noi ... plecăm… La revedere, Ziua de azi! Mergem acasă şi ne rugăm şi pentru el…
- Bună seara!
- Dacă laşi loc de bună seara, ai loc pe und’ să mergi. Şi eşti om pe pământu-ăsta…
S-a făcut tare târziu. Trebuia să-nchid demult, dar… stau lângă orfan şi-aştept să termine de vorbit cu mama lui.
BRE

O… părere: pune, bre, la prăvălie o icoană pe perete, linişteşte omu’ şi-mblânzeşte, să ştii de la mine… Da’ să fie sfinţită! Ia şi o crăcuţă de busuioc, e-aducător de bine… În fiecare zi să ei icoana şi s-o pupi! S-o ţii lipită de matale… Ai cruciuliţă la gât, ia să văd? Io am acasă o luminiţă la candelă, cât o lumânare. Cât de cât văz cu ea! Luminiţa aia, semnu-ăla de lumină m-ajută, îmi dă sănătate… Zic şi „Tatăl nostru” - ştiu toate cuvintele, da’ nu le ştiu chiar în ordine…
…Nu sînt băligos sau… cerşetor. Io înfrăţesc fieru’, bre. Da’ am un nărav, dacă găsesc o piuliţă pe drum (mai cade de la maşini), o iau şi pun tarodu’ pe ea… Nu fur, nu mi-a plăcut să fur, “am… găsit-o!” Atâta, vorbesc frumos şi de-acolu am sănătate… Mai sudez la lume o balama, un fier rupt, fac coteţe la păsări… Mă bag cu burta pân noroaie, bre… Uite, Dumnezeu e deasupra! Când e pe uscat, e floare la ureche... Da’ mi-e teamă că mă prinde „la… negru”! Când e să-ţi meargă-n negru!… Sudura e cea mai nesuferită meserie, când lucrezi îţi întoarce toată lumea spatele!
Băsescu are chelia ca şi mine… (Ridică fesul şi mi-o arată un pic, pe frunte). N-o descopăr pe toată, că-mi iese căldura. Ai reuşit să… vezi?! De Revelion a apărut el şi-a aruncat cu spumă… Ăla-i hal de preşedinte? N-are nici… meclă! Dacă-i dădea unu’ un pumn?! S-a-nvă-ţat…. popular, ca noi, nu zic că-i rău, da’ sunt de-ăia disperaţii şi-i dă la căpăţână, bre!?… 
Să nu uit o vorbă, o ţiu între dinţi, na! (câteva clipe îşi ţine muşcat unul dintre degete). După-nţelesu’ meu, ştii care-i dişteptăciunea la americani? Au ales materia cenuşie. Treceai printr-o… radiaţie de-aia, cum să spun?… Şi-apăreau virgulele-alea! Dacă nu mişca nimic, erai prost! Şi te lua, bre! Şi te muncea! Nu te ţineai de treabă: „Afară!” La noi… protecţie socială! Ştii cum îi gândirea? Nu ca a matale sau a mea! Trebuie să le dea să nu intre peste noi noaptea, de-aia, bre! Da’… degeaba! Io am sonerie la poartă. Stăteam aşa liniştit, ca o curcă chioară. Mă, cine-o fi?! Îmi tot făcea unu’ cu mâna. Avea nişte ochi… dujmănoşi! Io, pe trotal, singur pe stradă. “Uite cuţitu’!” mă ameninţă. “Pupa-te-ar tata, da’ di ce?” Bre, mă-nchinam cu limba! Dacă spui o vorbă frumoasă şi nu-i dai şi un zâmbet de prietenie, te ia de dujman! Fă-i placu’! ”Scoate tot ce ai în buzunare şi dă-i drumu’! Te omor, că nu mai am nimic! Am trei paturi şi-o singură plapumă…” Era un prost de toată minunea. Şi… mi-a luat ţigările! Am plecat cu coada-ntre picioare, bre? Ţac, pac, imediat, n-am stat (se uită la ţigară, gândeşte timpul fumatului şi i se pare prea mult. Decide pe loc)… trei minute! Nu este cale de pricopsealăă… Şi-i atâta buric de iarnă-afară. Mi-a speriat câi-nele, nu-mi pare rău de ţigări!
I s-au uscat buzele şi le udă cu limba, roată, de câteva ori. 
… Până la urmă l-a prins o pulică de ofiţer şi l-a luat cu el! Bre, trece-un mort pe stradă. Atât, gândeşte-te singur, te rog să te gândeşti: câte-a înghiţit şi-a suferit omu-ăla pân-a ajuns să-nchidă ochii? O… –ntrebare!
Am o vorbă din popor, ţi-o spun în litera mea. S-o… scrii! Stai un pic, sînt concentrat acum… Dă-i să-i zic! E veche, bre, o ştiu de la tata… Toţi ăştia de zice lumea că-s nebuni… aşa, bre… se scoală noaptea şi scriu… Ete, bre, era aci şi mi-a zburat! (arată cu degetul locul de pe buze). Nu, nu mi-o amintesc, da’ ţi-o spui io dumneatale… Dacă a intrat cineva-n vorba mea, uit, bre…
Şi pleacă tare supărat că nu şi-a adus aminte…

HORNARUL

- Vreau să mor şi n-am de ce… Se mişcă ochiu’?! Trăiesc! Mai am oleacă de cuget. Nu vine nimeni să mă-ntrebe al cui câine sînt… Aş vorbi tot timpu’. Pot să… tac din gură? Ia lumânare-asta şi pune-mi-o diseară la cap… Dacă eram sănătos, ridicam Buzău-n mâini ca pe-un băţ de floa-rea soare! Ia-mi păcatele, bre!
Colegul de pahar îşi dă şapca jos, caută icoana cu privirea şi-l trage pe hornar înspre ea. Dar acesta, cu faţa roşie ca focul, se opune, de parcă l-ar chema să-l bată. Văzut din profil, seamănă leit cu Sf. Petru. Bolboroseşte un descântec făcându-i rotocoale cu mâna în jurul capului, pe frunte şi pe obraji. 
- Ete, în faţa la lumina asta! şi-i arată becul din tavan. Stai, mă, stai să te liniştesc!
- I-oti peste ce dau io acuma? Puteam să fug, da’ mi-a fost teamă că mă prinzi din urmă  
Hornarul duce gura după pahar, îl prinde cu buzele şi-l trage aproape. Spune: “Primeşte-l, Doamne, şi p-ăsta!” Şi suge din el, puţin câte puţin, până nu mai rămâne strop… Apoi îl dă peste cap după ultima picătură. 
- Toată viaţa am fost o singurătate. Voiam o nevastă să mă bag şi io acolu!
- Bine că n-ai muiere şi copii agăţaţi... Io nici nu ştiu ce-am câş-tigat cu-atâta draguste…  
- N-am nici măcar o bunică să-mi tricoteze ciorapi! Mama?! Mama zici că-i Maica Domnului din tablou! “Nea Nicule, parcă «Nea Nicule» te cheamă, să-ţi iubeşti mama, nu te costă prea mult… Întreabă-l pe el ce inimă am io…” Nu ştiu dacă-l ştii pe frate-meu, e cioară-cioară! Tuciure! Umblă bulevardist. A pierdut casa, dat odată cu zaru’ şi-a pierdut. A uitat-o până şi pe mă-sa care i-a dat cu lingura... Da’ a dat de dracu! L-au bătut rău. Da' rău, mă! Unu-l ţinea şi toţi dădeau în el… L-au legat de maşină şi l-au târât. A-nceput de la nimica toată, cică s-ar fi legat de una! Îşi ieşise din minţi...
- Lasă-l acolu, să fie uitat. 
- Nu se uită astea!
- Dă-le draculi, se uită!   
- E-un… bagabont, da’ e fratele meu! Când intra în curtea fabricii, jurai că-i al doilea derector! Da’… s-a schimbat, a devenit bandit! Io am rămas aşa! Îmi spunea: “Mă uit la inima mea, n-am timp de ea, îmi vine s-o scoţ afară!“ Ameninţa cu pumnu’ pe or’cine: “Când ţi-oi da un pumn…!” Îl ridica deasupra capului, da’ nu-l coboara niciodată.
- Fiişcare cu-a… mă-sii… Las apa să curgă, nu mă pun cu mintea la fiicare… Ascult şi io cântarea asta, poţi să mă-njuri de ce vrei… 
- A venit toamna, începe să se tragă ţepele… “Nea Nicule, până-n decembrie nu mai vin. Mă bat cu vinu’! Pe alesea, fac sânge, bre!” Am vrut să tai un pui din ogradă, m-am dus acolu,-i cunoşteam pe toţi, doar i-am încălzit în căciula mea… N-am mai tăiat, mi-a fost… milă. 
- Io nu cresc găini că mă cotcodăcesc toată ziua…
- Ştii cum afli dacă un pui de găină-i cocoş? Îl strângi şi, dacă scoate moţu’, gata!
- Învaţă omu toată viaţa, de la a la zî, şi tot prost moare… 
- Când mă văd, se-agită, nu mai te-nţelegi cu ei. Le dau drumu’ la zgămâit. Ştii cum fug?! Zici că-s avioane! Au început să cânte! Unu cântă… găineşte!
- Să dea Dumnezeu să-ţi trăiască puii şi să ai câştig la ei!…
- Da’ am tăiat o raţă primită de la soacră. Era blegită rău. Când a venit nevastă-mea încă o jumuleam. Cu… patentu’!
- Io am mai cules câteva roşii. S-au copt, săracele… Le-am cocolit, de-aia am! Pot să te rog ceva? Lasă-l p-ăla să-şi facă şi el casă... Vrei să facă statu’ dreptate?! Noi nu ne putem înţelege ca oaminii? Eşti singur, dacă ţi se face rău la unu noaptea şi faci bâca? Dai c-o sticlă-n geam şi-aude vecinu’, poate te salvează de la moarte!
- Nu mă-nteresează de burta lu altu’. S-a-ntins prea mult. Mi-e să nu cad într-o zi, că se fac acuma nişte acoperişee… E şi-o vreme vânturoasă. Fii atent, o chestie: în cartieru’ nostru, Trei Păduchi, cum îi zice, sînt singuru’… hornar! Pe ăialalţii i-am condus cu pălăria-n mână! Lucrez şi în zi de sărbătoare… Iertaţi-mă, da’ nu m-am dezbrăcat de caracter… Bubuie sobele-n draci, că n-are lumea ce băga pe foc… şi bagă sticle de plastic, da’ nu le taie  şi ei în două… Bagă ce găsesc, că n-au bani de lemne! Aseară, nu mai demult, m-am tocmit cu o babă. Săraca, se vedea că n-are pe nimeni… I-am luat mai puţin, cât nici nu făcea… Trebuie să fim oamini… Dacă laşi loc de bună ziua, e bună ziua, bre! Am văzut-o şi prea credincioasă, avea o groază de icoane pe pereţi. În viaţa veţilor mele n-am văzut atâtea. Mi-era teamă să nu m-ajungă blestemele ei. Îi… bubuise soba. “Bre, ce-ai băgat în ea, ori sticle de plastic?!” Nici nu ştia s-aprindă focu’, băga hârtii multe… Alea scot flacăr-afarăă… Cu lumânarea s-aprinde, pui beţigaşe uscate până iau foc… Pe-urmă poţi să-nfunzi soba cât vrei! Dă şi tu şapca aia-ntr-o parte! Aşa! Cum îţi explici?! Am observat că nimeni nu respectă sărăcia mea…
- Nu-mi cere mie raportu’, că nu pot să-ţi dau. Ne lucrează cu diavolu’…
- Şi-i ajută Dumnezeu?!… Vezi că ai scăpat un bănuţ pe jos…
- N-are nimica, să se bucure şi ăla cu mătura! Nea Nicu-al nost’? M-am rugat la Dumnezeu pentru ’mneata. Eşti… inimă! Ia paharul de-acilea, să nu-l sparg! Beau cu… furtunu’ apă de-asta, pecsi, cum îi zice… Matale eşti calea, ştiai? Îmi fac calea pân-aicea! Uh, de-abia-m scăpat de nevastă. “Pune mai repede-n farfurie şi lasă-mă, că mă duc la… cenaclu!” Vin şi io din… urmă,  diseară-mi pun pixu’ sub pernă…
- Tu ai… ceva la cap! Să-nnebunesc io dacă n-ai! Mă, poezia tre-buie să râcâie la burtă! Ca Eminescu nu se mai există. Doamne, ce-mi place! (se adresează icoanei): Mai dă-ne unu ca el! 
- Miroase-a gaze de la sobă! strigă cineva.
- Dă-mi repede lumânarea şi-aprinde-o!
Hornarul îşi pune ochelarii şi se-ndreaptă cu lumânarea aprinsă spre sobă, deschide clapa şi… se-aude o bubuitură. Văd mai apoi capul şi cămaşa albă (îmbrăcată direct de pe sârmă) pline de funingine. Şi-o agitaţie în jurul lui.
- Dă-mi un chibrit, strigă, dă-mi un chibrit!
- Nu-i da, nu-i da! cer consumatorii în cor.
- Dă-mi, bre, un chibrit, să văz ce are… Măi, copii, voi pupaţi-v-acolu şi lăsaţi-mă să-mi fac treaba...
(O voce): Pleacă draculi de-aici cu chibritu’, că-ţi dau cu ceva-n cap! Măi… Priceputu’ lu’ peşte! Pleacă… Ce caută ăsta aici, vrea să ne omoare?!
Şi-l împing toţi spre uşă. Dar el se luptă cu ei să intre.
-  Măi, copii, lăsaţi-mă să verific…
- Ce să verifici, mă, ce să verifici?! Pleacă! Pleacă!!
Colegul lui îl ţine strâns de mână.
- Dă-mi drumu’ la mână, să plec acasă…
Cu ochelarii hăisiţi pe nas, ca un câine rănit, hornarul se-ndepărtează încet împingând o roabă deşelată dup-atâtea drumuri pe sub copaci. Crenguţele uscate or să-l încălzească la noapte.
- Ce se sperie ăştia! îşi zice. O bubuială e o… bubuială! Are şi bubuiala… rostu’ ei! Parcă muream dacă… muream!

OMUL CU PISOIUL

Stă-n casa aia cu muţugloi. M-a căutat cu un pumn de bănuţi galbeni:
- Cât fac ăştia? Mi i-a aruncat nepoţica în scârbă: “Îi mic, mă, ce-mi dai?” În loc să zică “mersi” lu’ Bocu! Am avut drum încolu şi am venit... încoace! Iau nişte coji de pâine de la unu, să le bag în ceai... Ăştia măresc impozitu’ la casă cu 500%! Mâncam un covrig când am auzit. Nici n-a mai intrat covrigu-n mine! L-am întrebat p-ăla de la ziare, poate n-am înţeles io! Im-po-zit, nu altceva! Îmi vine să-mi bag unghia-n gât c-am învăţat copiii să fie corecţi. Acuma... numa’ cu furăciuni! Şi nu ciupesc şi ei oleacă... de-acolu, îţi iau din mână! N-a mai făcut faţă trandafiru’ meu la câţi morţi au fost pe stradă...
- De ce-or fi murit?
- N-au ştiut să trăiască! Viaţa se consumă şi se stinge ca flacăra de la candelă: când s-a terminat fitilu'. Viaţa bătrânilor îi ca o clepsidră goa-lă. O ducem de colu colu, oricât am bâltâcâi-o nu curge nimic, că nu mai are nimic în ea. Cel mai grav e că nu ne credem unii pe alţii... Ia-ntoarce capu' să vezi cum se tăvăleşte pisicu'! E-o corcitură, ceva cu... altceva. Îi zic Lady Pi. Se ţine după mine ca după soare. Odată am reuşit să pui mâna pe el. L-am studiat la cur, e… pisoi! A-nmuiat ghiarele, a ridicat coada-n sus şi, de-atunci, stă numa’ pe lângă mine... Oropsesc nevasta şi-i dau lui de mâncare... Mă-sa era baloană şi-a fătat, da’ nu ştiam unde-i pitise! I-am dat atuncea o firimitură de brânză cât un zahâr cubic, s-o ajut în momentu' ăla pis-hologic! Acuma-i plecată la treabă. Adună bărzăunii care se frig la bec şi cad pe jos. Cine-l prinde, să-l omoare, n-am nici o pretenţie (în sinea lui ştie că nu poate fi prins). Ieri a venit cu un şoarece. L-a dat cu capu’ de pământ pân n-a mai mişcat. Pe urmă s-a spălat o juma de zi. Vecina e sandibell, nu şi nu, “Să leg ciorditoarea!” “Cum, fă, da’ pisica nu se leagă!” Că i-a făcut lipsă nişte bucăţele! Să fie sănătoasă! E… inteligent, doar nu vorbeşte. Se linge toată ziua! Nu-i bună nici multă mângâială! E-un vis să-l vezi alergând pân iarbă!
Pisicul bagă capul să-l vadă şi-şi ascute corpul de uşă pe o parte şi pe alta. Este negru tot şi are ochii galbeni. Cât un pumn e de mic. Scoate din când în când câte-un mieunat mut. Ce-o fi zicând în… limba lui!
- Mă-ntorc şi io oleacă să mai văd lumea! Am supărări adunate...
Nea Drăghici îşi taie unghiile cu briceagul. Stă cu inima-n furculiţă, mai are-o băşină şi moare. Dacă-l întrebi cât e ceasu’, îţi spune că-i… “fără zece”. Umblă printre mese cu gura plină cu ţuică. O plimbă de colo colo şi se gândeşte: "Să mă-nsor cu baba? E borşeriţă, face cel mai renumit borş! Dormim ca logodiţii, da’... dacă vine peste mine, ce mă fac io?"
Omu' cu pisoiu' se enervează şi-i strigă: “Înghite-o, măă!”
- Nea Nicule, mai vorbeşte şi cu mine, ce! Ştii ce bine merge oglinda matale? Eg…zact! M-am văzut bine de tot! Ori mă scrii acolu? Da’, matale, pe toată lumea o scrii?!
- Stai acolu,-n rămăşiţa ta - îl repede "Bocu". Nevastă-mea: pastila şi apa, pastila şi apa. M-a certat aseară: “Mă mir că n-ai întrebat-o şi câţi ani are, nemernicule! O prea admiri pe doctoriţ-asta nouă!” E ca mămă-liga: frige ce frige ş-apoi se răceşte! Dar avea doctoriţa pe ea un cos-tum... ţâţă! O… pălărie faină, aşezată-aşa-ntr-un câş! Ai dumica-o-n lap-te dulce s-o mănânci! Ţi-era ruşine şi să priveşti în ochii ei! Ptiu! Fac păcate şi biserica-i colea, Doamne iartă-mă! Domnu' Micle ce i-a zis lu’ Eminescu? "Nevastă-mea are nevoie de cultura lu matale". Iar el i-a pus mâna pe colu, pe colu... “Zzzât!” Dac-am făcut "zzzât!", s-a duus! Am fost la o mănăstire cu măicuţe! Închinări când intri şi când ieşi... Erau acolu şi străini. I-am urmarit! Ei nu vin să se-nchine, ci să se uite pe pereţi! Mănăstirea a fost luată de catolici, i-a dat foc… cine i-o fi dat foc... Am dormit foarte corect acolu, nevastă-mea ştie, c-a scris tot traseu'. Ne-am închinat - ne-am descărcat sufletu'! Popa-al nostru-i doar un funcţionar lacom, de-aia nu mai mă duc! Când vrea să facă bani, ia găleata aia şi vine. ”Fă, ia uită-te-n călindar, de ce vine ăsta?” “Nu ştiu, nu e cazu’...” Io mă-nchin la Dumnezeu, da’ nici aşa! Este un neobrăzat, ciocăneşte-n poartă... Îşi face un căsoi de mamă-mamă. «Ia să mă uit, mă!?» Lucrează bătrânii. Să le dea şi lor un ban, acolu, măcar să mănânce! “Dumnezeu să te-ajute, nepoate!" aşa le zice şi le-ntoarce spatele. Şi io m-aş duce, da’ când îl văd aşa hain... Aruncă la porci copanele şi coliva! Popa trebuie să ajute omu' amărât, să aibă nevoie de foarte puţine, nu să trăiască în lux.. Toată relele din lume s-au întâmplat numa’ de la popi! Ai văzut ce maşină şi-a tras? Mi-amintesc de când eram ţâncău, popa nu cerea, bre, la lume bani! Mai am şi-acuma apă de la "Izvoru tămăduirii", am gustat din ea, gata, aloimis! Hai, că mă prinde doişpe p-aicea! Stau lipsit de-acasă de două ore... Foamete-ai prins?! Aoleoo... vine iar foametea! Strânge grăunţe şi bagă-le-n beci. Fii blând, să trăieşti mult! Şi... nu-ţi bate joc de tine!
    OMUL CU CĂŢELUL

- Bună ziua! Zi-i, mă, şi tu ceva! Trage coada, să nu ţi-o prind la uşă! Ete… vi-l spui! Ăsta, practic, nu ştie să dea bună-ziua! Mereu îi spun: nu mă târî unde nu-i frumos! Căţelu’ are patru picioare şi… te duce! Bine, te iert, că şi mama-l ierta pe tata… Zbugheo, ce cauţi acolu? Gata, mergem, da’, mai târziu, vii şi cu mine să mai beau o ţuică? Hai, mă, punem amândoi! Dacă-mi fată capra doi viţei, îţi dau şi ţie unu… Venim mai pe seară, dacă m-o lăsa gându’… Căldur-aicea, n-ai treabă! Poat’ să fie cât ar fi de frig, să meargă-acasă, n-are de gând. Să se bage el pân toate bălăriile, să miroasă pişaţii: „Nu-i bun ăsta!” Caută altu’! Îi ştiu toate traseele, îi ştiu tot, tot. Atâta, unde vrea să oprească, nu ştiu… A căpătat un nărav, cum pune capu’ jos, adoarme. Dacă n-are griji! Stă lipit de mine! Am nădejde pe el… Vorbesc cu mine, nu cu tine. Dom‘ Nicu le-nşiră, mă, ia o vorbă de la mine, una de la tine… Îi culegător de vorbe-ntoarse! Nemernicu’, se uită la pa’ar, mă roagă să-l beau mai repede… Dacă mai iau una, priveşte a pagubă. Are o dujmănie de nu se vede! Mă-njură-n gându’ lui: “Al dracu’, iar bea! De ce i-o fi plăcândă, că mie nu-mi place deloc?” Uite, e nervos! Că nu găseşte nici una! Dă-l încolu de fustangiu! Tura trecută m-am trezit cu o căţea la poartă. Le place să tragă unu’ de altu’… M-am şi îmbătat, atuncea, de necaz. Cum o fi reuşit s-o aducă, fiindcă io n-am reuşit niciodată! Io doar le ciocăneam în geam şi le făceam să râdă… Rar mă invitau să le-ncălzesc… cearşafu’! Nici nu ştie cât îl iubesc io. De traiul ăsta „bun” am început să vorbesc singur...
- Măcar face... ham!?
- Face pe dracu! E cuminte, nu latră deloc şi doarme ca bolovanu’! Mi s-a-ncreţit fruntea de-atâtea nopţi pierdute. Dar, când aud un cuvânt pus la locu’ lui, îmi face-aşa de bine!… Mai am patru dinţi, patru mai am. M-am dus cu unu care se mişca să mi-l scoată, să pot mânca şi io un dumicat. Am arătat cuponu’ de pensie: "Am un dinte, când mă doare, când mă lasă, vreau să termin cu el… N-am şi io bani, nu sunt copchil mic, nu-mi trebuie anestezie, nimic, numa’… scoateţi-mi-l!" M-am rugat de doctur cu ceru’ şi pământu’: "Sînt bărbat! Rezist!!" N-a vrut! Ascultă vorbă de bătrân: Ne naştem, creştem şi-ajungem. Rând pe rând, ca se-maforu’, le-apuci pe toate. Şi-aşa, şi-aşa, tot mori. Care se realizează, bine, care nu - nu! Am doi ochi albaştri (când stau în lumină se fac verzi!), un căţel şi… şase clase, ca Ceauşescu. Mi-e necaz c-au venit timpur’le-astea… Am ajuns la concluzia câinelui: mă gândesc numa’ la situaţia mea, nu mă ’nteresează ce face ăla şi ăla. Ce-ai, mă, de faci aşa? Aici nu se intră ca la Verdun. Ho, că nu m-am băşit la pomană! Mi-e frică să nu se-ndrăgostească, acuş începe poponariada… Mai beau un încălzitor, că nu vrea să plecăm. Dacă te vede om dujmănos, te muşcă.
- De unde ştie?
- El ştie! O fi vreo aură, ceva!… Să trăiţi, domnu’ mai în vârstă ca mine! Nu vorbi! Între 18 - 18,05 nu vorbesc cu nimeni, fiin’că atunci îmi cade un fir de păr. Încerc să salvez puţinele care mi-au mai rămas…
- Ai venit şi cu pretinu’ nostru, câinele! Ai... voie?!
- Ăsta-i căţel, nu-i câine! Tu eşti mai câine decât el…
- Tu ai gură de tăcut?
- De ce, dacă-mi amintesc?! Mă laşi să vorbesc şi io?
- Da. Mănâncă! 
- Cine-o vrea pe nevastă-mea, că m-am săturat de ea? Îmi dă numa’ ciorbă de limbă! I-am făcut de un an lu’ ăla care ne-mpăca! Dacă spun minciuni, mingie să mă facă Dumnezeu şi să mă bată toţi cu picioarele…
- S-o iau odârlită de la tine şi s-o cresc io? Barem are dinţi în gură, ceapista? Mie-mi plac babele tinere, şi-mi place ca, de la socoteală-n sus, să vină-oleacă… „aşa”! Ah, să se suie călare pe mine şi să-mi facă masaj, să mă toace ca pe vinete… Şi să mă-nvelească noaptea…
- Nu te-a scuipat nimeni în gură pe ziua de azi?! De ce te bagi ca musca-n fofoloaca vacii?! Gândeşte ca un om trecător, mă…
- Şi mie mi-e ruşine de ce-a spus el… i se spune căţelului. De ce? Că mă joc cu ea! E o … frumuseţe!
- Hai, mai stai o-nghiţitură… Să mai dau şi io fum pe nas, c-am uitat să mai fumez! Ţigara s-a fumat singură. Uite, nu mai aprind alta… Dracu-ăsta de căţel are buletin ca noi, poză, tot-tot... Nu ştiu de ce tot transpir noaptea!
- Tăticu… tot aşa, a mai trăit două săptămâni şi-a murit… Calea ferată e-aproape, te-nmormântează primăria. Sau eşti tu supărat că n-am io bani?!
- Nu-mi ridică nimini la oală capacu’ să vadă ce mănânc. Sîntem pe roate, da’ sînt unii pe patu’ de suferinţă! Se turează problemele-astea, să ştii! Mulţi îşi roagă moartea. Că n-au! Mai am bani cât s-o-ngrop pe mama. Dacă-i cheltuiesc pe buline, şi-aşa n-o mai duce mult, îi prelungesc oarecum zilele, da’… rămân în pană. Aşa că …
- Dumnezeu are grijă de fiişcare.
- Dacă e sfânt!
- Toate poţi să le laşi, mâncarea nu; mâncarea nu te iartă. Şi furnica, o vezi cât e de mică, şi… tot mănâncă. Tot ce suflă pe faţa pământului, mănâncă! De ce nu se inventează ceva să nu mai trebuiască să mâncăm? Ai luat pensia?
- S-…a dus! Nici nu mai mă vait, m-am învăţat cu sărăcia. Muierea, că “N-am!”, că aia… ”Fă, taci din gură, nu vezi că nimeni n-are?” Am strâns căldura de gât pân-a găsit-o dracii. Nu mă vait de frig, da’ a fost ger mare şi-am dat drumu’ la gaze, ce, trebuia să stau şi să bat din picioare?!! Bine că n-am murit de frig… O mai da soarele-afară? În iarna asta am omorât patu’, televizoru’ şi soba.
- Io m-am liniştit în felu’ următor: i-am băgat în mă-sa pe toţi, mi-am luat hangu-ăla de… nu-mi pasă! “Aoleo, ce ne facem mâine!?” Îu! Mi-e sete! Mai dă-ne o bolboacă, ne cinsteşte căţelu’…
- El… ştie?!
- Ştie tot.
- Măi… să-l ia dracu’?
Ridică două degete :
- Mă-nscriu la cuvânt, dă-mi voie să vorbesc, să nu rămân cu vorba. Treceam ca fiicare şi-am… depistat o ţuică! Îmi tulbur crei’ru’-o juma de oră. Beau să m-apreciez. Ascultă-o părere: trăim în ţara declaraţiilor mincinoase. Două declaraţii mincinoase şi pierzi tot. Căţelu’ meu a văzut, dar nu ştie să spună.
- Tu nu eşti bătut de Dumnezeu…
- Îmi bagi bănuiala-n cap. Vezi ce face ăsta? Dă fumul spre tine. I-am dat nas şi se şterge cu el la cur… Merită să-i dau o palmă?
Cel vizat întinde faţa, uşor, în glumă, şi-ncremeneşte-n aşteptare, cu urechea dezvelită şi derulând cu degetul o bandă imaginară de casetofon.
- Pot să-ţi răspund? Dă urechea-ncoace! I-am dat una! A întâlnit una pe stradă şi s-a apucat s-o lingă. Prostule, tu o lingi şi vine altu’! Au cam dispărut oamenii cinstiţi… Îţi spun o fază, nu mă feresc de tine. (Cineva strănută). Sănătos! Aşa e! Unu... Partal - alifie de om - mai înalt ca mine, doi metri fără cap (am flăcăit amândoi). Îl tot fura cineva. Ce-a făcut?! A lăsat nevasta la nuntă, to’ma’ când era nun mare, şi... s-a dus pe câmp. Pe la 5 dimineaţa, hop, hoţu’! Nu s-aştepta! L-a legat de coada calului, i-a legat vinetele de gât cu o sfoară şi… l-a bătut cu frişca până-n buricu’ târgului. Şi-l întreba: “Mai furi, mă?” Şi ăla răspundea: ”Nu mai fur!” “Zi-i mai tari, că n-auz!” Milă? Cât să fie şi aia? Se termină odată şi-odată! Buricu târgului e la Palat, mă, la ceas…
- De când n-am mai văzut buricu’...!
Avea o tristeţe, i-am simţit-o pe buze.
- P-ăla nu-l văd bine,- şi pierde familia!
- P’i… aia nu-i nevastă-sa!
- Io dau cu presupusu’. Parcă ţi-e şi ruşine când nu plăteşti o pen-sie alimentară!
- Dacă-ncalică pe el, ce dracu să-i facă? Nu mă dau cer pe unde n-am văzut valea. Stă toată ziua pe un pietroi, doar nu-ntinde mâna. Prostul te ţine de vorbă, bre. Am fost puturos tare de tot, s-a dus draculi ziua de azi. Mai tră’eşte Laie?
- Care Laie?
- Ţicnitu! Alu-ndrăzneaua! Fratele lu’ Treipantaloni, cum îi zicea…
- A lu cine era?
- Cu Dâgâdâm erau cumnaţi. Didina o chema pe ea.
- S-a… spânzurat. L-a prins cu curva-n casă. Are şi băiat, a trăit cu-alu Banu. Cum îl chema, Doamne? Aia mică e Gina… Nelu e vizavi de el. Nepotu’ lu’ unchiu’... Zică. A lu Colonelu’…
- Ce, ăla a fost colonel?
- Ei, şi tu? Avea pământ pe Babuini, un pământ… icre: pui ce vrei şi iese! Nu se uita de sus… Calu’ a rămas la copii. Fugea calu-ăla, după potcoavele lui aprindeai ţigara… Se-nchinau toţi pe drum! Cal mai bun ca al lui n-avea nimeni, îl ţinea făţos… îi pusese şi girofar!
- De unde ştii?
- Cum să nu ştiu!? Am magazie cu ţinere de minte. Dacă n-ai auzit, îţi spun io. Întrebă-mă!
- De ce să te-ntreb pe tine, dacă ştiu şi io? Ăla era cal de furat, umpleai căruţa şi-o lua la fugă. Pe el l-a terminat… fi-su. Cum îi vorba aia: „De la caru’ cu lemne, am ajuns s-adun surcele”…
- Morţii cu morţii, viii cu viii…
- Mă dau singur afară, îmi iau căţelu’ şi plec…
- Ce-a…păţit?
- Acum o să păţească. Îl pun să mă bărbierească şi, dacă nu e-n stare, îl bat. Păi: io îl duc pe la toate barur’le şi el mă dă de gol la nevastă?! I-o vorbă: „Pe unde-ai tăiat tu lemne, p-acolu adun io sur-cele!” Dacă vede şi vede că nu mai vine acasă, începe să-l caute şi… unde-l găseşte?! La… bar!
OMUL CU FEMEIA

- Dă-mi şi mie un pahar!
Un cap de femeie îşi face loc printre şuviţele perdelei de ţânţari şi-mi strigă:
- Nu-i daţi! Nu-i daţi! Daţi-i numa'... o juma de pahar!
- De ce faci ouă de raţă-acuma?! Pune-l, bre, plin! Pleacă, fă, de-acia, aşteaptă-m-afară! Sînt supărat că mi-a luat garnetu'. Ce mă fac io? Duc copiii la uşa lui... Când te-a oprit, fii sigur că-ţi găseşte ceva! Ba un cauciuc, ba nu ţine frâna... De ce nu se pun semafoare peste tot?! C-a pus unu picioru'?! Puteau să mai treacă trei maşini pân-ajungeam să-l călcăm! Acu, în Dujmănia-asta de ţară, dreptate nu-ţi mai scoate nime-rea. Iată, mi-a rămas pumnu-n aer! Mi-l dau în cap! Să uit. Când plec de-acia, tre' să plec beat. (Clipe de tăcere). Mă doare ziua de mâine! De zece ani n-am mai semnat un ştat de plată... 
Se caută prin buzunare şi le scoate afară, unul câte unul. Are pe dedesubt altă pereche de pantaloni şi nu nimereşte, bagă mâinile prin alte părţi.
- Aoleo, am buzunaru’ spart! Dacă l-o fi găsit unu’ sărac, nu-mi pare rău…
Se apleacă şi pipăie pantalonii până la glezne şi exclamă fericit:
- L-am găsit! L-am găsit, bre! Bănuţu’ care mai trebuia! Pişpiricu’! Dac-o bat pe nevastă-mea, nu ştie und' să se ducă. După două ore-i la uşă! Zup, de gâtu’ meu! Io-i dau haşu'! E trăsătură de neam: femia uită de bărbat doar când sare pârleazu’ sau se repede un câine la ea...
- Dacă o baţi, ce casă mai e aia? întreb.
- N-are nimic, uită! Am pus reaua-n faţă. O bat să nu să facă şefă! E mai neagră-n ceru' gurii decât un câine! Numele meu rămâne pe numele ei... I-am spus: “Fă, dacă te luai după mine…”  N-a vrut, dacă n-a vrut ea! Are coasta aia, până i-o strâng, pân i-o-ndoi...
- Ce limbăreşti acolu?! - bagă iar capul pe uşă sprâncenata. Apoi fuge la poartă şi-ascultă de-acolo.
- Hai, intră, dar lasă-mă un pic s-aşez capu'-ntre ţâţele tale! Îmi place să gust din dulceaţa vieţii. Da’... nu-mi mai trebuie aşa des. Dacă mai pot cinci ani, sînt sătul… Io… rî (român, trad. mea) şi ia… ţî (ţigan, trad. mea), ia fă socoteala? Mă iubeşte şi cu bani, şi fără. Mai am două zile şi mor!
Troc, troc, troc-troc... un cal se-aude pe asfalt. Se ridică în picioare să-l vadă.
- Ce cauţi cu ochii pe stradă? întreb.
- Boala mea! Dacă nu ştii să-ţi extragi din viaţă exact ce-ţi trebuie, rămâi în urmă. Nu primeşti valoare. Ca mine n-a avut nimeni necazuri. Nu-ţi spun vorbă greşească: aşa sîntem noi, în urma timpului nostru. Ia uite-l, mă! A fost la călugărie ghetu om, să vadă el cine-i Dumnezeu! Vorbeşte singur! Dac-aşa a fost să-i fie scrisu'! Are porumbei şi stă nu-ma' cu capu' pe sus... Îl cinstesc! (Către el): Să trăiască cine-l văd acu! Unde-ţi fugeau fetele?!
- După lumânări! Li se părea că mă duc... Aş mânca o mămăliguţă, da’ n-are cin să mi-o facă! Spune-mi, cât mă costă pa’aru' ăsta?
- Pe dracu' să mă ia, cum: "Cât mă costă"? Nimica! Ce, tu m-ai întrebat pe mine cât mă costă? (Către mine): Ete, asta-i omenia-ntre oamini! (Lui): Măi, chioricică, măă! P’i… uit io? Uită Gicu?!
- Vezi că-i cineva acolu - şi-arată în sus cu degetul.
- N-ai găsit şi tu o creştină să vorbeşti cu ea?
- Zici că lungeşti ciorba, da’ mănâncă şi bucăţele, nu numa’ zea-ma! Dacă io ştiu, cum adică? Am început să fac economie şi la şosete: port câte una. Bine că trăiesc! La iarnă o să stau cu geamu' deschis, să se obişnuiască trupu'... Eşti omu' lu' Dumnezeu din momentu’ ăla...
- M-am prins, vrei să-mi bagi în cap. Nu mă doare, nu mă leg - ăsta sînt, ăsta mă cheamă... Viaţa poţi doar s-o scurtezi. Atâta. (Iese pe prag să-şi mai vadă femeia). Ce, ai venit să plângi aicea la colţ? Ţi-a luat mă-ta colţ?! Vino-năuntru şi şezi blând, îţi zic cu frumosu'! Io ştiu s-o fac şi cu rău’! Nu sînt aci, dacă ai nevoie de mine?! Ţi-e frică de bani că nu mai am?! Dacă n-ai încredere în mine, eşti “Ptiu!”
Înăuntru, "Ghetu om" vorbeşte singur:
- Iisus plângea fi’ndcă ştia că va fi părăsit pe Dealu' Căpăţânii... Oamenii mai mult urăsc decât să se bucure.
- Mă, nu mi-o băga iar p-aia cu Dumnezeu....
- Gicule, taci. Tu nu eşti deasupra lui, vezi-ţi de treaba ta... îl sfătuieşte soţia.
- Aveam, bre, un neg mare de tot la picior... Ce mi-a venit? Ia să spârcâi pe el nişte gândaci de-ăştia de cartofi, că prea sunt ai dracu'? Am dat de fo 5-6 ori cu zeama aia... Noaptea mă-nţepa. Opa, are efect! Ce otravă o fi avut în colorado-ăla, că-ntr-o săptămână l-a uscat, l-a stârpit! Mai am unu' pe frunte, da’ e la cap şi mi-e frică să dau...
- Hai, mă, acasă, ce faci acia? Te-mbeţi...
- Ho, fă, hoo... că merg! Ce bine-i când fumezi! Aşa da senzaţie! zice, mai mult să-i facă în necaz unui cerşetor de ţigări. Uite cum se giugiulesc guguştiucii! Ei ştiu ce e dragustea! Nu vreţi să-mi spuneţi secretu'?! - li se adresează în vânt.
La altă masă nişte vorbe ne fac să privim într-acolo:
- Hai, fă, bea mai repede, să ne cărăbănim! Io m-am plictisit!
O fătucă a cărei uimire mai era prezentă în zâmbetul inocenţei, se lăsa atrasă de-un alt fel de-a fi, lăsând cu viteză în urmă copilăria. La separeu trei tineri discutau despre examene. S-a apropiat de ei şi i-a tulburat atingându-i cu părul şi fierbinţeala pielii arămii de sub buric.
- Cine-i buricoasa? mă-ntreabă unul dintre ei.
Îi strălucesc ochii, are o dorinţă sub pleoape. Dacă ar fi scăpat, ar fi alergat ca un mânz nărăvaş după ea...
- Dac-ar fi să iei cu lopata mintea unui mort şi s-o dai unui... Frunză-Verde care n-a trecut pân viaţă... - mi se adresează Gicu, în continuare, după ce a urmărit şi el scena. Măi frate, ce s-a ajuns cu lumea-asta! Cândva munceam pământu', aveam doar un vraci cu... leacurile. Pe care l-a dus mintea un pic, a aruncat sapa şi şi-a aranjat viaţa. Cum?! Cântând, făcând sport sau politică. Pe sapă nu mai pune mâna niciunu'! Cel care munceşte din greu a ajuns să fie cel mai amărât. Este amăgit cu tot felu’ de prostioare ce costă o groază de bani, iar munca i se ia pe nimica. Dacă s-a ajuns să coste canalizarea aproape cât apa!... Au plecat de la sate şi s-au îngrămădit unu' peste altu'… Dacă mă trimite statu’ după vr’o hârtie, s-o obţin mă costă două-trei grădini de varză... Muncim pentru hanţe. Dacă ai o haină, de ce-ţi mai trebuie încă una? Mi-e ciudă că fiinţa umană nu are şi ea un echilibru, acolu... Şi asta fiin’că nu mai vrea să pună niminea mâna pe sapă...
- Hai, mă, hai... că te-ai îmbătat!
- Porcu’ meu nu guiţă. Doar grohăie. "Ghroo, ghroo…", îi zic "Ja-ponezu!"  Mi-e milă să-i pun sârmă-n nas, că-i cuminte. De ce tăiem noi vieţuitoarele? Ar trebui să le luăm doar laptele, ouălele, lâna ...
Până la urmă se lasă târât încet spre casă. De femeia lui.
Privesc guguştiucii. Par fericiţi.

FUGA
Hai la fugă dacă vrei
Să ne-ntrecem pe alei
Şi să ne-ntâlnim în timp
Fără dor de anotimp
Tu să zbori eu să te-aştept
Ţinând vremea strâns la piept!
OMUL CU OCHII

Azi sînt băut înainte de termen. Am băut pe fugă, parcă zici c-am omorât pe cineva… O sun pe nevastă-mea! (deschide telefonul mobil, mai are o liniuţă. Gândeşte: “E spre să nu mai aibă!”)
"Dorel! E băiatu’ meu, îl nenorocesc pe nenorocit! Troscăne semin-ţe toată ziua. A adormit pe braţu-ăsta...
«Eu»! Înseamnă că sînt io… Dorel e nebun: a văzut la tilivizor cum au gătit unii un purceluş. ”Mamă” - a strigat, adu repede cuţitu şi fă focu’! Tai purcelu că mi-e poftă!” Dom’le, pacostea mi-a taiat purcelu’, avea doujdekile. “A fost bun, cică, dă-l draculi de porc!” Io ce mai cresc, să avem ce mânca la iarnă? La Crăciun o să batem buzele, ca drâmba. Mi-a părut rău de el că era şi frumos!
«Liviu»! Cel mai bun electronist!
«Mamaia Nuţa»! N-o sun, că n-a cules porumbu’.  
«Nevastă-mea»! Ok. I-am tras un “ok”!
Io mint cu nişte-adevăruri. Te mint c-un deget. Cu “mobil(a)” minţi de spargi pământu’! “Unde eşti?!” “La gară!” zic, şi… eram în spatele ei! Ce bune sînt mobil…ele! P-ăsta l-am cumpărat, l-am vândut, şi l-am cumpărat înapoi. Pe mine mă sună doar când are nevoie… Io îi sun pe toţi să le spui că n-am bani, aşa că… nu pot să le dau… Să ştiţi că nu sînt un zgârcit, da’… nu mai am bani! După miezu’ nopţii să-ntâmplă tot-deauna că nu mai am bani!  
Vreţi să vă sun şi pe dumneavoastră? Vă-ntreb de ceva, văd io ce!
Să-l sun pe… Băsescu?! L-am iubit prima dată! Aşa mi se părea mie… Să vină şi să facă inaugurarea la pod! Io n-am nimic cu el. L-am votat - am greşit! Ne strâge de gât! Io ţiu cu care bate, că nu schimb io lumea!
Nu-i în stare să răspundă?! O rog să se scoale, să pot să beau şi io berea asta! O fi luat-o apele?! Alţii n-o… iau, că-i bătrână! O mai iau io când o găsesc. Mă simt nevoie mare. Cred că n-are semnal, trebuie să se ducă-n fundu’ curţii, după veceu, c-acolo-i semnal! Sau în mijlocu’ şose-lei. Îl las să sune pân-ajunge-n fundu curţii. Alo? Poate se găseşte cu vecinu, că primeşte şi ăla... bip-uri!
Să-i mai trag o… bip-ă? A-nceput să cânte! Zice-aşa: “Propulsare Mariana”, uitaţi-vă, scrie… “Mariana”? Uitatu’ nu se plăteşte.
Sună! Să răspundă ea mai întâi… Ea nu m-a vrut… tot, mi-a vrut numa’ banii. Că am un fizic urât, de nemernic. Când nu i-am mai dat na-na, a plecat! I-am dat numai frişti!… Sînt şi iubit şi părăsit, nici nu mai ştiu. Vreau să-mi spuie clar. Că nu mi-a spus clar.
“Mariana, alo?” Nu vreau neapărat să mă iubească. Merg la ea când plouă sau mi se face de buhai. Da’ să nu mă duc beat, că mă dă afară! Dacă-i pui mâna sub buric… stă! Zici că pui mâna pe înger! A fost Dumnezeu la mijloc, ne-a chemat să ne-ntâlnim. Cel mai greu e o potrivire de oameni.
Niciodată nu se ştie cine sînt io. Participant cu vorbe goale! Iubitor de toată lumea! Şi mi se rupe de viaţă! Hai să facem un scanderberg. Uite, ne-atingem cu degitu’. Gata, te-a… durut?! Vedea-te-aş bogat şi pe matale! Îţi doresc numa’ fericire şi nu mă-nteresează! De azi, de mâine, începem să ne deosebim. Mie îmi va creşte inima altfel…
Du-te naibii, mă, ce suni atâta?! Răspunde! Poate-au venit ajutoa-rele! Ori e beată, ori e la biserică...
Îi mai dau odată un ţignal şi… gata! De ce nu răspunde?
…Io… mă descurc, mai o bere, mai o strângere de mână, da’... ea, ce se face ea fără mine?! Ca să trăiesc, mint pe toată lumea. Am voie să mint! Ajuns la o vârstă, nici nu-ţi dai seama c-ai trecut pân viaţă sau… de ce-ai trecut! Am voie să fiu şi… bătrân!
Lucrez cu orbii, sînt… ochii lor. Da’, când mă-mbăt, nu mai văd nici io!
Vreau să răspundă nevasta. Dacă răspunde vecinu’, mă lipsesc! Măi, dacă plecaţi, luaţi telefonu’, să vă găsesc şi io?
Sună cu stoicism. Sun de un dolar, pe urmă le pui embargou.
M-ai… scris? Dacă nu ciuguleşti şi de la nevastă-mea, ai ratat tot! Are un tilivizor stricat, nu ştiu cum îl cheamă, da-i un tilivizor prost, chiar dacă are japonez în el. Şi-a luat şi nişte pantofi cu… coada-ndoită. Bea şi ea pe tabel, da’ nu face tabel mare…
Am sunat-o şi nu răspunde. Dacă nu răspunde! Plec la alt local, poate de-acolu… răspunde!

BAGABONTU

În seara asta e «Bagabontu»! Pe TeVe-mamă. Aveam 10 ani când l-am văzut.
Mie mi-e dor!
Să vezi copiii ăia la geam cum cântă plângând…
Am plâns de m-am umflat…
Muzica aia m-a pus în cer.
Mă-sa, săraca, vindea banane să-l crească pe el… «N-am pâine, mamă!» (Tac-su a murit de plămâni).
El… pe lângă mă-sa…
El: «Mamă, aş mânca şi io o chiflă…»
Şi… l-a prins, l-au prins gardienii. A lăsat chifla mâncată jumate şi l-a băgat la puşcărie; l-a băgat pe nimica!
El s-a arătat, apoi, în partea a doua, că are două părţi filmu’, s-a arătat cu o pălărie şi o traistă pe băţ… ”Doamne, und’ s-o iau?!” (Dorinţa lui de băiat tânăr, doru’ pentru libertate…)
Pentr-o… chiflă!
Nu ştia cum să-şi câştige un prestigiu… (Acuma nu mai fura).
Când, nişte copii ce se jucau în curtea unei şcoli! Lui i-au fugit ochii la… învăţătoare!
El, cu pălăria aia amărâtă se uita de la geam! Şi ea… s-a fâstâcit!
Pe urmă se dădeau copiii în leagân.
Şi stătea el, amărâtu’…
Şi l-a văzut ea.
El, atâta a făcut, a ridicat pălăria...
Şi pe ormă apare el cântând, tot la geamu’ ăla: «Bagabont am fost…». Şi coru-ăla de copii mici, de gâtu-nvăţătoarei, cu vocea aia de copii…
El, pân cântecu-ăla, prin graiul lui, ăla frumosu’, o atrăgea pe ea! Iar ea îi dădea speranţă. Cânta plângândă.
Până la urmă: dragoste, omenie… Numa’… cântece! «Fata dragă pe care am iubit-o…», cum a umblat el…
Ce poveste!
Ce muzică!…
Muzica te omoară! E diştept foc! Cel mai al draculi film, am plâns cu hohote… Orăcăia sala!
El era cel mai mic puşcăriaş, ce, ca… acuma?!
La opt începe, mai e o oră … E alb-negru, cum era atunci. Cea mai mare ocazie să-l vezi în seara asta… Era un leu şi douăşcinci de bani. Am dat cinci lei de la mama, banu-ăla cu femeia-mbrobodită! De-abia am apucat bilet la mâna a doua! Mai era niţel să-nceapă filmu…
Când începe ea să cânte, e-o mare răscolire sufletească: “Ic-ţicu-dana! Icţicudana, a-a-a-a?”

OMUL CU VRĂBIILE

E-o vreme să ţii lumina aprinsă în miezul zilei. Peste casa vecinului zace încremenită o bucată spălăcită de albastru. Cer viaţă: ”Să treacă o pasăre exact prin centru…” Şi-apare una pe o sârmă de telegraf şi se-agită, se-agită, căutându-mă. Apoi taie în două spaţiul acela decolorat. Brusc mă cuprinde frica de puterea gândurilor. Şi ies la poartă. Nici ţipenie de om.

Ana plânge la fereastră,
Plângi, mămico, plângi şi plângi,
Pleacă azi din casa noastră
Fetiţa cu plete lungi.

Cine-a fost, cin’ l-a trimis
De te-a smuls de lângă trunchi,
La ce vorbe, la ce vis,
Ai putut să îngenunchi?

Că te vei întoarce – minţi -
Dar îţi iei adio, ştiu,
După cum petreci prin dinţi
Cârlionţul arămiu!

Rămâne oglinda goală,
Şi-o mireasmă printre file.
Auzi strigătele-afară?
După tine-s, după tine!

Denisa mea s-a reîntors la casa ei de peste mări şi ţări. Cine ştie ce hal de hal o mai fi şi pe-acolo! «E o durere în suflet să văd cum trăieşti - mi-a zis. Eu îmi făceam griji pentru copiii abandonaţi, pentru cei din Africa, dar… sunteţi cu toţii abandonaţi! Nu pot să cred că există aşa ceva! Şi mă simt vinovată că eu am. Văzând casele, gropile, oamenii aceştia, îmi vine să iau tot ce am şi să ofer celor care n-au nimic. Uite, geamurile, pământul suferă. Parcă strigă: “Ajutaţi-mă!” Suferinţa umani-tăţii mă doare şi vreau s-o vindec… În Romania nu este iubire…»
Parcă se vede cineva. E căruţaşul de al cărui cal m-am îndrăgostit. Îi dau zahăr din mână şi acesta-şi mângâie capul de mine. Nghihăie. Întreb:
- Are şi calul un ţarc unde să fie liber şi să alerge?!
- Nu! Că n-am loc. Îl ţiu tot timpu’ legat de-un par. Aci îi traiu’, aci îi raiu’!
- Măcar poate dormi culcat?
- Doarme-n picioare, c-aşa dorm caii! Dacă se aşază, se murdă-reşte şi… trebuie să-l spăl, să-l ţesăl… Ce, io am timp de el? Să stea acolu-n… ceru’ mă-sii!!
Uite-aşa a fost şi cu omul.
Când va ajunge-n cocină şi va primi fânul, calul va uita de loviturile primite-n pantă. Aerul nopţii-i va zbici locul unde biciul îşi va lăsa mâine, iarăşi, urmele dureroase…
Privesc amărât o halbă de bere, observ prin sticla ei T-eul albastru şi-mi pare că e un chip ce mă priveşte insistent. De la un timp formele mi se par umanoide.
La despărţire, Denisa mi-a cuprins tâmplele. Pălmuţele ei au rămas cum le ştiam: mici. Nişte curenţi au început să mă răscolească, mă fă-ceau să mă simt uşor de tot, mai aveam un pic şi zburam. Ceru-i întot-deauna prea trist să mă poată primi.
- Bre, ia fă-te-ncoa! mă aduce la realitate un client. De ce deschizi aşa de târziu, că io am nevoie la prima oră! Pune afiş: "Dimineaţa-nchis, doarme Neculai"!
- Ţi-agăţ o sticluţă de gard, întinzi mâna şi-o iei…
- Ăhă… că bine zici! Ia să fac proba? Poate uiţi s-o pui!
Amestecă iute zahărul cu degetul şi dă cafeaua peste cap. Îmi lasă două palăşti uriaşe de floarea soarelui cu seminţe mari şi crude, bune să pierzi ceva vreme. 
Trăiesc într-o lume rămasă în urmă, sub un cer fără orizont. O lume abandonată în mahalaua civilizaţei, unde se termină asfaltarea, canalizarea, gazele, telefoanele, totul.
Vine la mine o fiinţă de-acolo şi aflu că n-o bucură un cuvânt frumos. Nici nu-l înţelege. Doar cuvintele simple ale unui cântec o pun pe gânduri: “Măi, omule, de ce plângi/ şi n-ai la cine să strigi?” O întrebare simplă, mare cât tot universul, îi sfâşie inima în zdrenţe. Şi devine zdreanţă cu totul: cuvinte, fapte, amintiri. Ea, care, de-a lungul timpului, a fost vânată cu arcanul să-şi dea viaţa pentru ţară. Ea, care plăteşte bani grei să fie educată, apărată, îngrijită. Devine zdreanţă şi nu-i pasă. Aşa cum nimănui nu-i pasă când e disperată, înfometată sau moare. 
Dacă aşezi o floare căţărătoare lângă un stâlp, ea-l va-mbrăţişa. Nu se va lăsa până nu-şi va arăta frumuseţea. Ultimului om îi e drag să fie şi el… om. Este întrebat adeseori: “Ai fost acolo?” Acolo… unde? Într-o expoziţie? Într-o sală de spectacol? Chiar este nevoie de el?! Între omul simplu şi civilizaţie sunt ape repezi greu de trecut.
- Repede, un pahar! Te-am strigat de la colţ, da’ n-ai auzit! îmi cere Nae, un om pe care-l desenez cu literă simplă. E totuna de alb pe pantaloni.
- Degeaba-ţi baţi gura, nu te mai aude nimeni în ziua de azi! O vrei înăuntru sau afară?
- Înăuntru sau afară! Sînt turbăcit rău, mă uit pe stradă să văz cine trece. Agust a fost de 30?
- De trei şi una.
- Când mi se duc gândurile şi nu mai pot să mă concentrez, înjur. Aşa-s io învăţat, să-njur, da’ n-o fac cu dujmănie... (Aprinde bricheta. Flacăra a ţâşnit şi l-a pârlit la mustăţi). Aa… de-astea faci?! Otrava asta nu-mi face rău nicăirea, decât aci, la inimă. M-am văitat aseară, n-am mai spus la femee. Tata, auzi ce era-n capu lui, să mă bage la pompieri! «Mă, da’ io vreau să mă fac şofer!» (Îl ceartă pe noul venit): Ai intrat cu iarba-năuntru?
- Da’… iarba miroase frumos!
- Şi bea şi tu la 50 de grame! Tu ştii ca la ţară, iei ţâţa-n gură şi “mţu-mţu-mţuu…” Ai auzit?! La Vadu Paşii s-a spart bodega. Ţârrr, poli-ţia. Verificare. Mă’, da’ nimic lipsă?! Se uită-ncolu, se uită-ncoace... Nu se poate! Vânzătoarea-i şopteşte patronului: “Caietu’! Lipseşte caietu'!!”
Omu cu iarba nu se-amuză:
- Nevasta mă trece şi ea p-un caiet: “Să vedem: unde-s banii?!” Să vezi ce geografie, istorie şi matematică-mi dă! Io muncesc şi ea…-i obosită. Face ca jidanu’, io dau şi el face… "hâc!"
Nae lipeşte arătătoarele mâinilor îngălbenite de tutun şi-i zice:
- Dacă sînteţi “aşa”, merge casa; dacă nu - nu!
- Palmă nu i-am dat, că n-am avut în cin' să dau. Îi dau cu… lini-ştire de om!
- Te cred, n-ai inim-aia…
- Ete… M-ai gâdilat acuma! Trăi-te-ar Dumnezeu! 
- Lasă de luni încolu… Nu mă pune să mint, c-am făcut cruce!
- Aseară am fost îmbrăcat ca lumea: pantofi cu scârţ, cravată… M-am berbelit…
- Ăolioo... nu poci să te sufăr, te-ai îmbrăcat de moarte!
- Şapca asta o păstrez de bună, pentru când mă duc şi io la un mort, undeva. Nu vreau să se tocească, mă vede lumea şi… ce zice? ”Uite-l p-ăsta!” Vii seara rupt de muncă, tu mai te speli pe chicioare?! (Trânteşte jos, cât poate de tare, şapca cea bună). Să fiu al draculi dacă mai mă spăl! Şefu, mai dă-mi una, de frumuseţe! Dintr-o sticloanţă ne-dezvirginată să fie. Mai… stai?!
- Mai stau, poate vine melodia mea: “Salcâmuş cu frunza rară”... Om la anii mei! Nu mai sînt nimic! Tineretu-ăsta n-o să aibă şi el pensie. O s-o ducă precum părinţii noştri. N-au un scai. Şi vine iar vâjgălău’! O să m-apuc să prind vrăbii. Îmi trebuie sămânţă de dughie de la şiră şi-un lighean rezemat pe un beţigaş. Las afară o dâră să vină ele, ţop-ţop, înăuntru. Care cum pică! La mine vin vrăbiile singure! Le cheamă vră-bioiu’ la haleală şi p-alealalte: “Haideţi aci!” Poc, ligheanu’, pun un ţol peste el, ridic oleacă. Şi-o prind de cap cănd scoate ciocu'. Ăoleoo… te zgârâie pe mână! O desfaci, doar îi scoţi maţele şi le-arunci. Ştii ce maţe are?! Zici că-s fire de paie. Un… golomuz! Vezi că scrie-n dicţionar! «Cocoloş», nu mai căta! Pieptu-i baza. Iese trufanda! Am mâncat de-alea! Uh! Ştii cum le făceam?! Pe plită. Seara, cu lanterna, le vedeai pân pomi! Prindeam non-stop! “Piu!” făcea, şi… cădea! Când i-ai dat, acoalea rămâne. Dădeam după ele cu mătura de nuiele. Este-o plăcere să le prinzi…
- Prindem… diseară?!
- Depinde de… dipandă!
PAŞII

Vecinii au tăiat porcul. A murit, gata, ce-i mai faceţi?! Femeia casei iradează de fericire privind. Îi tot dă târcoale şi… râde. Ea, care nu râde niciodată. Mi se pare chiar că nu-şi mai poate stăvili zâmbetul. Mi-e să nu rămână aşa! Din casa lor nu s-a auzit vreodată măcar o uşă trântită. Zăresc un morman alb printre ţambrele gardului, un petec sângeriu. Nici n-am auzit guiţatul - le-a semănat, a murit... cuminte. Nu l-au lăsat m-car să-şi viseze moartea.
Acum au pus flacăra pe el. Un abur plăpând se pierde scurt în aerul rece al “dimineţilor târzii”. Râma aia de femeie stă ca o momâie, parcă a încremenit în zâmbire. Doar un copilaş cu gluga pe cap priveşte trist înspre porc. Şi eu de la fereastra acestui anotimp.
Intră nea Radu.
- Adevăratule, Bunule-tribunule…
- Hei, opreşte-te!
- Curatule, Aproapele meu, să nu m-arăţi la nevastă cu ca’etu’, să nu mă dai în vileaag! Vai de capu’ meu! O fi secret, dar îţi spui: Mi-au venit dracii pe muiere! Nu – mă - merită! Am pitit nişte bani şi... mi i-a găsit! M-a întrebat de ei când dormeam şi… i-am spus! Sînt şi io... om! O am zgârcită, mă lupt mereu cu ea: “Dă-mi, fă, 5 lei!” Iart-o, Mân-tuitorule, şi ad-o pe drumu’ ăla! “Aproapele meu, te-am luat de nevastă - i-am zis -, ai pus cracu’ pe mine? Dă-l jos! Ai numai pietre filmate în tine! Făi, proasto, acu dai roată la casă!” Cea mai frumoasă e bătaia din cuvinte. N-am atins-o cu un deget. Să-i dau la faţă?! Cu cine mai ies pe stradă? Să-i dau la cur?! De ăla am io nevoie! Tata-mi zicea mereu: ”Mă, vrei s-o bat acu pe mă-ta-n faţa ta, să-nveţi să fii bărbat?” Dacă nu pot, nu pot! Să nu mă treci în catastivă, citeşte nevasta şi… ce zice? Trece-l p-ăla cu căţelu’, pe guralivu’, că lui îi place să fie primu’! Eventual bagă-mă şi pe mine mai… la urmă…
Priveşte pe fereastră şi uită de bani. Tristeţea lui dispare parcă luată cu mâna, asemeni aburului de peste drum. Vede porcul:
- Nu mai pot să-njunghii, nu mai am bază la mână…
- Pe vremea asta ţi se-nmoaie până şi gândur’le…
- Nu-ţi uita gându’! Ai pedeapsă grea: munceşti mult şi de-abia te-ajungi! Dezbară-te de cafea şi-o să vezi ce odihnă frumoasă ai. Cafeaua ia inima la bici. Vin dimineaţa să-ţi fac safteaua, dacă nu ţi-o merge, să mă scupi! Dă Dumnezeu peste matale! Io le-am spus: “Măi, luaţi de la ăsta, că… Ăsta…!” Eram copil şi-un vecin ce-mi zice? “Adună frunzele şi-ţi fac cadou un… clopoţel!” Gata! Am dat fuga! Le-am luat cu pumnu’! Ţi-l… dăruiesc! Marile prăvălii aşa aveau pe timpuri. Lumea posteşte-acuma, nu mănâncă bunătăţi.
Nea Radu vorbeşte, vorbeşte într-una, iar eu îmi continui cu gre-utate paşii: în vis, în real, în vis, în real…
De-atâţia paşi gemuţi, de durere, s-a ghemuit şi străduca. Nebunul - îl cunosc după mergătură - dă din cap cum dă viţelul la ţâţa vacii. Mă-ntreabă: «Drumu’ care vine-ncoace, merge-ncolo sau se-ntoarce?!» N-are bani, n-are ţigări, n-are nimic. Merge pe stradă, poate face rost de ceva. Părinţii trec grăbiţi cu ghiozdanele-n spate, de mână cu fulăroşii ce-şi lasă ochişorii în urmă, spre dulciuri. Sacoşele cară pâini vechi, să ajungă. Maşina poliţei o strigă pe Nina, dar Nina, o femeie oarecare, dă fuga-fuga la Sfânta Biserică. Necredinţa multora mi se pare mai mult o… rămânere în urmă. Omu-i ca animalu’: cum îl înveţi, aşa e. Dacă n-ar exista cizma exploatării, n-ar exista atâtea păcate. Necredincioşii sunt nişte disperaţi. Pe ei nu-i mai sperie… ameninţările, sângerările, umilinţa de orice fel. Sunt pregătiţi să suporte până şi palmele Celui care le ştie pe toate. Speră, însă, că într-o zi va coborî aicea, jos, şi va bea cu ale Sale creaţii “ultimul… drum”.
Iată, femeile trec pe drum, cineva care are datorie trece ca fulgeru’! Femei multe zoresc spre magazine, în mâini cu aceleaşi sacoşe goale sau cu ceva pe fundul lor. Sunt închise ermetic în ele. Dacă n-aş şti că gândesc, le-aş asemăna cu aricii care traversează strada şi sunt zdrobiţi sub roţile maşinilor. Astfel, viaţa mi se pare simplificată comod la alb şi negru, fără nuanţe. Deci fără frumuseţe. Cineva spunea ieri că munceşte mai abitir decât un cal, dar e mai rău decât un câine. Răutatea s-a dezvoltat pe nesimţite în om şi-a ajuns la rang de virtute. Răutatea de-a trece în faţa altuia pentru a apuca tu ultima firimitură. Răutatea de a cuceri fotoliul pentru odihna de o clipă. Apoi, de a nu mai lăsa şi pe altul, de a lenevi în el tot restul vieţii. Răutatea de a te preface pentru a obţine ceva mângâiere (paradoxal), ori milă, mărire, foloase de orice fel. Mi se bucură sufletul când apare Desculţu, omul care putea să fie şi n-a mai vrut, şi-mi povesteşte cum s-a lăsat el bătut pe ring pentru a merge mai departe Altcineva, fiindcă se săturase să dea, să tot dea cu pumnu’. Cu pumnul lui uriaş. Sunt fericit când cuprind pumnul acela şi… mă mângâi cu el. Până când voi mai suporta umilinţe de la jigodii în două picioare ce-au năvălit peste bucăţica mea de bunătate? Când mă voi învăţa minte că, întâlnind un om, n-am întâlnit un Înger?! Trăiesc într-o lume care se preface, iar mie îmi place, până la inconştienţă, omenia! Ştiu că există Dumnezeu, aşa cum ştiu că exişti tu, cititorule. Îl simt prieten şi-o să stau de vorbă cu El îndelung. Şi-o să-i pun câteva întrebări. Eu, omul contaminat cu virusul răutăţii planetare ce se-ntinde ca pirul, şi mă cucereşte.
Nea Radu a plecat şi nici nu ştiu când. Fac pasul, din nou, în Real.
- Bună serica, Radule, zice Ivan, râzând, clopoţelului. Surdu! L-a adus p-ăsta marele, s-audă şi el! L-am blestemat p-ăla care-a făcut compasu’! M-or ajunge şi pe mine blestemele, Dumnezeu ştie! Am câţiva metri de-mpărţit cu frate-miu, şi-al dracu’ şi-a făcut compas! Şi măsoară toată ziua! Ia de-aicea cât ştii că face şi… hai să mai trăim! Nu-s ca-fengiu. Îmi pune nevasta-ntr-o cană, dimineaţa, şi-o bea tot ea mai târ-ziu. Triing! Tata… se respectă! Dar are-o boală: să-l întineresc din vorbe. Mă trimitea la şcoală cu codirişca! Şi-a pierdut demult dorinţa de-a mă hrăni. Tata are numa un ochi. S-a dus la animale să le vorbească şi-a dat una din cap la el... S-a dus cu ochiu’, p-acia-l avea, la bărbie... I l-au tăiat!… Fi-miu ? Fi-miu ştie tot ce vrei tu, le ştie pe toate... Are zăcă-minte de cunoştinţe. Dacă vorbeşti cu el, rămâi repetent! “Mă, ţi se coace crei’ru’ şi… mori!” Are o carte,- atâta-i de groasă. “Ce dracu faci cu aia, mă?” Zice: ”Am băgat o sută, mai bag cin’zeci!” “Cum dracu, dacă-ţi urlă ăla-n cap?” “Nu, cică, aşa mă concentrez mai bine!” Are boală să plece afară. Dacă are minte de vânzare! Poate s-o simţi şi el să trimită lu’ moşu nişte… euroi! La mine la ţară-i o plăcere să stai. Doi kilometri e tot satu’! Treci nişte dealuri, nu te-ncurci! Clanţa o dă câinii. “Hau!”, gata, se scoală omu’… Jucam fotbal pe lucernă cosită, pe ţepii ăia. Aveam nişte tălpi… originale! Ăştia, ai mei, rup la mergători!… Ţin tenişu’ o lună! Ştiai c-am fost paznic la Episcopie? Acolo… stăteam! 
- La şedere trag toţi…
- O ţineam langa - viaţă de copac la o poartă. Luam o juma cu mine… Timpu’ e mereu acelaşi. Dacă n-ai nişte nebuneală la cap, crezi că poţi să stai noaptea p-acolu?! Când m-au angajat nu ştiau cât înjur. Mă certau toţi, mi-arătau deştu’: “Iar ai fumat!” ”Nu-mai-zi-cu-Dracu’!” “Lă-saţi-mă draculi, că nu-s popă!” “Dă-l dracu’ de drac!!” “Bre, a mai zis?” se-ntrebau ei între ei. “Dar-ar dracu-n gura lui, iar a … zis!”
Îi mai dau de băut să povestească.
- Popii au nişte fire de-alea şi le saltă toată ziua… Ce-am văzut io, ce mişculaţii, am rămas prost! Ce bogăţie-acolu! Aur, ce să fie!? Am in-trat unde ţin ei slujbele-alea. Am intrat în chiloţi după unu care băgase în sân o de-aia… cu care balangăne ei. Cădelniţă, da! Era lângă bolbotina cu apă. Sînt fel de fel de deşuchiaţi pe lumea asta. Avea o coadă mare şi… l-am prins de ea. Vine şi-un popoi cu toporaşu’: “Poate ai nevoie de ăsta!” “Pleacă draculi de-acia!” - i spun. Mă ruga hoţu’: ”De ce mă baţi, nu ţi-e milă de mine? Mai bine-njură-mă!” “Nu te pot omorî cu vorbe!’’ I-am dat!… Şi i-am dat din tot sufletu’, că nu i-am dat degeaba! A işit Preafericitu’ pe o uşă secretă: “Gata, ajunge, îl iartă Dumnezeu” “Dă-l dracu’!! P-ăsta?!” “Iar ai zis cu dracu’! Vorbeşti cu limba nestrunită!“ Era ş’o ochelaristă: “Dumneata trebuie să stai numa’ la poartă!” cică. La mine n-are nimenea hâţ! Ştii, cât ar fi de urâtă, or’ce femeie are privirea frumoasă… Tu… auzi ce spun?! 
Deja căzusem în mine, făcusem pasul acela spre Vis. De-abia-l mai auzeam.
- …Cred că… gândeşti, aşa cum sînt io picat pe gânduri acuma… Hrănesc nişti vrăbii. Le pun pe pervaz fârâmături şi boabe. Când uit, ştii că mă ciocănesc în geam? Az’ noapte-am visat că mergeam pe stradă, nu mai ştiu ce stradă era, şi… hop, două vrăbii. Una se vedea că e pui. Era pleoştit rău… Ăl’laltu’ era tac-su, cred. Nu l-a abandonat. “Ia să-i iau io!” îmi zic. Pun mâna pe ei (au stat!), şi-i bag în sân. Pe urmă mă trezesc într-un ditamai copacu’, fără scară, cocoţat acolu. Cum dracu-am putut, nu ştiu, că io am groază de copaci. Când să scot vrăbiile, observ că nu erau frunze deloc în jur, doar crăci. “Să ştii c-a venit iarna! Ui, ce frig e, crapă pietrele…” M-am trezit în toiu’ nopţii, dezvelit. Ce vis mai e şi ăsta, nu pot să-mi dau seama!… Când ajung acasă, toţi îs mâncaţi. O găsesc rece. Şi-aşa o mănânc. Dac-am venit la tine la… Ceainac - Locu’ de bună ziua!… Aud pe câte unu’: «Nu mănânc de-asta, nu mănânc de-aia!» «Mă, bagă-n tine ce-o fi!» Vezi… vezi c-o să prind nişte vrăbii, ţi-aduc gata făcute. Poate nu mănânci! Hai, pa!

VRĂBIILE
Cineva-mi făcu semn:
nu mă cunoşti? zice, sunt Nae,
N-ai văzut nişte vrăbii?
Era tot numai fulgi,
şi târa sfori deşirate
ca nişte benzi de casetofon
Când mi-a mai cerut un fum de ţigară
ar fi putut să mă-nşface,
dar a plecat tare grăbit spre Ana lui.

Oamenii stăteau ascunşi după perdele,
Vrăbiile,-n caietele mele!

OMUL CU CALUL

- Calc în gura sărăcei şi mai iau una. Dă-mi şi-o ţigară şi pune-mi-o pe hârtie… O beau afară, vreau să mă simt bine la aer, am şi calu-acoalea... Îl mai şi-mbăt câteodată!
- Ştie să meargă? îl întreb, după ce-i descopăr calul - o... tocilă de bicicletă bătrână.
- Îi gându’ omului! Când depăşesc suta, face ca toate alea... Dacă m-ascultă,-i mai dau, dacă nu, nu! Face la stânga, face la dreapta... Numa’ că să uită mereu cu ochii la bufet! M-am dus la biserică şi… m-am jurat: "Să fac, să dreg, dacă mai beau!" Şi-aseară?! M-am obişnuit să duc paharu’ la gură... (Se-nchină): Doamne, acuma fă ce vrei cu mine! Am auzit că dacă oaminii s-ar căsători vinerea nu s-ar mai despărţi… Io am răbdare! Doamne, câtă răbdare am! Trag nădejde ca prepeliţa (că-i creşte coada; şi... nu i-a mai crescut!) Mai lasă-mă, zice bicicletei, c-am găsit şi io de vorbă! La anu’ poate fac şi io gard... Zilele să deapănă... Ce-au trecut anii, parc-au fost o zi! Ăsta... sînt! Bărbatu’ este mai trudit, mai supus unor cumpene şi moare devreme. Cică eşti ursit să te chinui aşa... să nu trăieşti cu femeia bine! Exact acum 55 de ani m-a adus mama pe lume…
- La mulţi ani!
- Mulţam! Din om nu rămâne decât pomenirea. Sînt... gogit, am muncit de-am rupt pământu'! Dimineaţa la cinci jumate îmi bate soarele-n ochi şi mă scoală... Şi-am tras azi de-un fier! Dacă-mi băgai un ac în cur, îl retezam... Ne-au învăţat să punem cârca, nu mai contezi, că se rupe ceva în tine... Mai încolo era un utilaj care stătea degeaba! "Nu plecaţi, că vine Ăla Marili!" Tocmai ne săpuneam şi noi... Ce să faci, mergi pe burtă şi taci... Cum trece vrunu’, ridici mâna: "Să... trăiţi!!" Ce-ai avea de câştigat, o... dreptate? Ţi-aruncă pe geam cartea de muncă. Ţi-i pui pe toţi în cap... Au dat patru inşi afară că nu stăteau peste program. Pe mulţi îi muncesc de pomană o lună-două, cică-i ţin în probe! Patronii sînt nişte nenorociţi, toţi îs numa pe ros, crezi că-ţi pune vrunu butoiu-n faţă? Ete că nu poţi să-i arunci lopata, stai... şi-nghiţi! Maistru’ meu să uită de sus (măcar de-ar avea vro... măiestrie!) Se-nvârte de ciubucuri, are buzunaru’ doldora… Nu-i zici lu ăla marili, că ţi-e milă de el, că-l dă draculi-afară. Da’ şi ăla… se cacă-n vorba mea! Tot el e cu gura mare. Mă, fii om, zi şi tu: «Care-aveţi pe-acasă pe cineva bun de treabă, aduceţi-l aici!» Vine maistru’: “Du’vă-ţi draculi!” Se răţoieşte la noi, ne face idioţi… Nu mi s-a zis aşa nici când m-am angajat ca nepriceput! Ne ia la lucrările lui şi… cică ne pontează,’ nu ne dă şi nouă măcar de-o bere! Ce zici? E şef, pune-te bine! Io nu mai pot să suport, m-am săturat, nu-l mai înghit! M-am făcut despărţit de el… La noi e ca la nimeni. Avem jumătate numa’ şefi. Unu’ zice una, altu’… invers! Până-n nouă nici nu poţi să-i deranjezi de la… cafea. Apoi… merg oaminii să-şi facă... piaţa! Dacă zici ceva, te dă afară! N-avem echipamente, scule ne cumpărăm singuri… Mâncăm pe lângă garduri, cu câinii... Munca te deşeală. Şi nopţile nedormite... Nu te invideez, dacă nu mă duce mintea ca pe mata? Am pus şi io nişte gresie cu figuri de-alea... să nu mai spele nevasta preşur’le. Am 36 de ani zi la zi cu ea. Pe timpur’le-astea, scoate-le, la gârlă cu ele!... Ştii ce răi sînt grădinarii? Dacă le rămâne ceva, nu zic: "Na, mă, şi ţie!" Duc cu căruţa la Margine… Am găsit un căţeluş. Ce mănânc io, îi dau şi lui! "Na, mă, să te faci şi tu mare..." Când este-este, când nu-nu! Nu mă lasă-n pace deloc! "Mă, ce-mi faci? Mă, lasă-mi papucii?" Plouă toată ziua. Pe unii ploile i-au terminat! «Doamne, ce-ai cu noi?» Ce-am mai trăit să văd, ăştia-s anii de chin! Am avut şi io ceva bun în frigider, am scos-o să se dezgheţe, da’… nu m-am îndurat s-o fac, şi-am băgat-o la loc, poate vine şi cineva pe la mine... Am ajuns să fac economie şi la un băţ de chibrit... De bine-de rău am patru pereţi şi-o limbă de loc. Ardeii se fac numa... atâtica! Mi-a dat cineva o lampă cu gaz. "Mă, ia-o, că este mai ieftin!" mi-a zis. Da’ und’ să găsesc io gaz? Am luat calu' cu mine - stă la-ncălicat, ca nevastă-mea! Toată viaţa am fost pe bicicletă! Dacă găsesc gaz, îl prind pe Dumnezeu de picior...

LOCUL

Locul unde-am fost dat jos
E vulcanul noroios.
Şi de-atunci
Tot jos, tot jos...
L-aş tot juca în picioare -
Ce răsare nu înfloare,
Totul moare!
Fire-ai tu să fii de Lună,
Râzi într-una de nebună,
Ce-ai stricat pe-acolo Sus
De nu am îndeajuns?
Aş fugi, da’ und’ să fug?
Boii nu mai pot la jug
Şi-am în talpă numai sânge…
Hai nu plânge, nu mai plânge…
A înflorit corcoduşu’, dă-mi arcuşu’
Vine Dumnezeu la masă
Nu ne lasă,
nu ne lasă.

OMUL CU MĂTURA

S-a pus Dumnezeu pe noi cu ploile… Pe stradă e forfăială multă. Tânjesc după o zăpadă până la genuche şi-un ţurţure «să-i sug... licoa-rea», vorba Desculţului.  
- Ce oameni am avut şi io! mi se plânge un înstărit al mahalalei. De dimineaţă le dau să bage la ghiozdan. Ieftine, că tot odată ies la veceu: şuncă, ceapă, un chituc de salam şi... mămăligă vârtoasă, când o-nghiţi, ţi se face gâtu’ ca la curcan… Ştii ce-i asta pentru sărăntoci? Număru’ unu!... Auzi la ei! Mi-au cerut şi masa de prânz! Le-am... dat-o. La urmă, nu, să le-o dau şi pe cea de seară! Le-am dat-o şi p-aia! Măi, da’ cât mâncaţi voi? Jegoşeniile, la sapă, aruncă pământu’ peste iarbă: «Negru peste verde, că boieru’ nu ne vede!» Dacă-i pui să măture, fac doar o pârtie, nu zgândără pe la locu-ascuns, o fredonează de colo-colo! Mai poţi să le iei mâncarea-napoi? Nu mai poţi! Ascultă la mine, să nu-l laşi să facă ce vrea din mata p-ăla care n-are doi bani în buzunar…
Se-apropie allegro Măturătoru’ - un câine maidanez la gunoaie. I se zice ”Măi, Magraoane!” 
- Trage cloapetele! Ăia credincioşi merg la biserică! Am dat noroc cu popa!
- Nu i-ai sărutat mâna?
- Da’-l cunosc!! Am luat călindar că, dacă n-am, mă pune gaia şi fac treabă… Am aprins două lumânări, sunt mai tare ca matale… (Scoate de dedesubt o boşoalcă din sticlă plină cu ţuică fiartă de două ori - apă de foc! – şi-un  strugure primit de la cine ştie cine, de-ăla legat cu aţă roşie la grinda casei. În timp ce gust se zgâieşte la afişul cu şueta literară). “‘Te-n cur, Magraoane, ai mai văzut ceva: Su-i-tă li-te-rară! “ Ce-o fi aia?!… În martie ne freacă, faci prinsoare cu mine?! Numa’ mâine nu-i poimâine… Ultima zi din an vine cu gânduri multe, să vezi ce repede trece! Dracu-al dracu’, aseară începe să mă-njunghie măseaua… Vor-beam numa pân semne! ”Uite, fă, femeie…” A pus şi ea mâna. „Ce să fac, fă?“ „Ia de coalea buline”. Roşu cu galben. Io nu ştiu care-s mai bune, totdeauna aştept să cumpere fo doi şi cumpăr de care-au cum-părat ei… Mi-e drag şi mie când bubuie alea. Io să stau cu mâna la falcă?! Poate o să am şi io bani în buzunar, să-mi meargă mai bine… Azi dimineaţă i-am zis: ”Să fii sănătoasă!” “Da’ di ce, măi, omule?” “M-ai răcorit az’ noapte! Cu… bulinele-alea…” Acu mă ia cu friguri…
- Gripa...
- Am luat-o de la Fane-Fier vechi. “Ia să mă cântăresc, zic. Mamă, am slăbit zece kile!” “N-ai slăbit, mă, n-ai slăbit!” Al dracu’, înşeală cu zece kile la cântar! Nu stau în pat să chelăngănesc, merg încontinuu, circul, dacă şed în pat, ăla sînt! Mă dor şi unghiile! Dacă văd că nu mai pot şi nu mai pot, las cu gură: «Tu iei atât, tu... atât...» Ţi-a venit rându’ s-o mierleşti?! Gata! Dumnezeu e stăpân, face ce vrea! (Îmi cere “mu-zică neagră”. Cum să-i stric curaju’? Îi pun: “Mă bate vântu’, mă bate/ şi din faţă şi din spate…”) Mă omoară mâncarea… Bag mâna-n mizerie să câştig un ban… Îl spăl şi mă spăl, nu-i o problemă la mine. Da’ oaminii sînt tare nesimţiţi. Mă doare-n gât strigând la ei: “Vă rog frumos, nu mai aruncaţi pe jos!” Cel mai greu e toamna, da’ frunzele sînt aşa de... frumoase, nu-nţeleg de ce trebuie să le măturăm? Stam cu capu’ pe pernă şi-am observat, aşa-n felu’ meu (ia vezi matale, unde-i capătu’ la chestia-asta?) am observat că guvernu’- aruncă banii în sus. Care cum îi prinde. Ca la rişcă!   
- Bobocii nu ies toţi într-o zi din ghioacă…
- De la un timp nu-mi reuşeşte nimic, sînt prins între nişte gânduri fără işire. Ţi le-am... adus, muşcă-le, plimbă-le, vezi ce faci cu ele, mie nu-mi mai trebuie… Sînt atât de supărat, că-mi vine să iau la pumni pe toată lumea. Dă-te la o parte, să nu fii primu’ la rând! (Mă feresc din direcţia arătată). Mă gândesc că n-am bani! Am visat că i-am câştigat la… loto! Ăoleoo, toată lumea era a mea! Am dărâmat casa şi-am făcut alta nouă!… V’o două nopţi, numa’ aşa! M-am hotărât să mă trezesc din vis, ia să nu mai visez io? Da’… tot visez. Că dau cu mătura p-acolu, pân Rai... Când aud cuvântu’ “Dumnezeu”, nu ştiu de ce, simt că-mi creşte inima! Da’ când îl văd p-ăla fără picioare cum râde, plin de viaţă, mă simt prost. Acuma… i-ote-l tuma jos, e cât o sticlă de zece kile… Dispare în mâini, ţop-ţop, şi bate din poartă-n poartă. Îl întâlnesc nevoindu-se... Cere o cană cu apă şi zice bodaproste. Şi-o… bea! Merge la altu’ şi, tot aşa, cere apă. Şi-o bea şi pe-aia! Mă, da’ câtă apă bea ăsta?! S-au strâmtorat trebur’le de tot… Şi-aşa-i bine, şi-aşa-i bine, cum o dai, ca dracu’ vine! Au ruginit şurubur’le, nu mai poate să le desfacă nimeni… M-am omorât să cresc un purcel în moşteneala lu tata! La tilivizor, cică-i… gratis! Nenorociţii, mi-au luat bani pentru trichină… Al dracu’ porc, îi dorea buricu’ numa’ cartoafe! Când nu vroia, i le luam: «Îuu… cine ştie ce-o fi în ele?»
- N-ai încercat cu banane? Ne-nţărcatu’ care-a plecat, banane-i dă!! La revoluţie făcea în pungă şi-o arunca afară, pe furiş…
- E-o găină fără fulgi pe care nici cocoşu’ nu se suie! Taci din gură, când o muri… jucăm! Cică are un furtunaş din beci pân la capu’ patului! Mă, da’ cât bea ăsta? În fiecare zi poţi să fii rău, da’ nu câştigi nimic. Te macini pe dinăuntru. Depinde cum te porţi cu tine însuţi, dacă meriţi sau nu auru’ de la gât, dacă nu cumva eşti spânzurat cu el…? Dau o fugă pân  la “Pensie”, să văd ce zic şi-mpăraţii ăia!

OMUL CU GÂNDURILE

Stau şi privesc omul din faţa mea: zici că doarme! Stăăă pe gânduri şi-naintează în ele, aşijderi câinelui fugit de-acasă - copac după copac.
Îi cade jos pâinea şi nu aude. I-o ridic, să n-o calce cu piciorul şi… nu mă simte. Deodată se cutremură şi strigă: ”Mamă?” Îşi aude glasul şi priveşte tulburat în jur. Nu e nimeni. Nici maică-sa, nici… eu. Doar gân-durile sale. 
- În cât e azi? întreabă.
Nu ştiu să-i răspund, am pierdut noţiunea timpului, de când viaţa mi se diluează în cascade spre alb. Refuz să aflu cât mai am până nu mai sunt, să mi se pară că mai e…   
Într-un târziu observă pâinea şi-ncearcă s-o bage în buzunar. Nu-ncape, aşa că-i dă drumul în sân şi scapă de ea.
La casetofon o voce se tânguie:
”…Lacrima pe faţă curge
Simt că viaţa mi se duce…”
- I-auzi, mi se duce viaţa! şi se cufundă şi mai adânc în sine.
O copiliţă deschide uşa şi se uită după cineva. Şi nu e. Mi-amintesc de ochişorii ei albaştri, îi venea să plângă atunci când am ieşit în stradă şi am oferit bomboane copiilor. Le-am spus că am mare nevoie de prieteni, iar ei s-au bulucit pe gemuleţul meu. Să fiu mai sigur, le-am cerut să întindă mânuţele şi le-am făcut un semn invizibil, o atingere cu degetul. “Vrei o bombonică?”- o întreb. Dar ea întinde mânuţa şi-mi cere să-i mai fac “semnul acela, că… i s-a şteers!…” Ochişorii îi sunt coloraţi rău cu un albastru speriat, bătut şi-nfometat, un albastru fără părinţi.
- Trebuie să pricepi atâtea… spune Omul cu gândurile. Am o sobiţă şi-mi place să stau la gura ei, cu ţigara-n gură. Uite-aşa… (Mi-l închipui încremenit în forma aceasta de fericire.) Dacă n-o să înveţi până mâine, nici n-o să ajungi. Dacă începi să uiţi, degeaba înveţi! Stăteam adineaori pe gânduri şi mergeam cu ele-ntr-un tren lung. Da’ luung, mă! Erau ţârţârele de ploaie pe geam. Şi m-am întâlnit cu unu care nu mi-a dat “bună ziua”! La Mărăşeşti l-am… pierdut!
- Pe geru-ăsta se merită să ieşiţi din casă pentru o ţuică?
- Ia uite, da’ cum?! O iau încet: paşi… paşi… şi ajung! Iernii, aşa-i stă bine, cu zăpadă… Nevastă-mea începuse cu limba şi, de urâtu’ ei, am plecat să fac un rotund… Poate ne dăm pe vorbă. Io sînt… Fane. Ştii de ce mă cheamă Fane? Nici io! Când era zăpadă, tata dădea drumu’ la cai, să se joace pe stradă. Ce, erau maşini ca acuma?! Pe urmă-i puneam la sanie şi… căutam acordeonistu’! Nu ştiam care cal e de dreapta şi care-i de stânga, iar tata se enerva: când le-o da “Cea!” şi “Hăis!”, ce se face el?! Avea o dambla, se ducea la local în izmene după o ţuică. Deo-camdată trăiesc! Am ajuns la concluzia că dacă nu beau, nu trăiesc! Când m-o lua Dumnezeu, să ţineţi cont. Da’ mai aveţi şi voi răbdare, poate mor de moarte bună. Mort să mă văd, pomană mi-am dat des-tulă… Nu ţiu la ban, umblu cu băier’le deschise… Am avut o jumă şi l-am întors pe unu din drum: “Stai să bem din sticlă!” Gogonase ochii la ea, îi tremura mâna de ziceai că-i la ocazie… A pus-o la gură şi-…a  mai rămas oleacă! “Pttruu! Io de unde mai beau?” Să nu mă crezi prost, da’ mi se urcă şi mie la cap… Sînt mai rău ca săpocarii. Iacă, m-am calmat… Cum va bate vântu’ invers, o să dau foc la nişte ardei usturaţi. Colţu-ăla-i un cuib de javre! Am fost la popă,-l cunoştea pe tata. Nu mai aveam loc de tata-n biserică! Da’ nu pot să stau în mirosu-ăla de lumânări, nu-mi prieşte. Faci nişte treburi acolu, stai în genunchi… Faci ce spune… popa! Îţi mai spune un cuvânt, domn’e! Am credinţă, ce, trebuie să-mi spună popa? Mi-a dat un… canon: 40 de zile să stau. Intru-n casă, stau. Ies afară, stau! Mă… canon-esc să stau! Ştii ce obosit mă simt? Trebuie să-i spun ce păcate-am făcut în timpu-ăsta! Da’ nu pot să stau fără să fac vr’o prostie… Mai am păcate de făcut! Să vedem dacă mai îmi dă sau mai îmi ia? E-un articol în Biblie… articol, ce poat’ să fie?
- Verset…
- “Cere şi ţi se va da”. Poate-mi mai dă! E prea greu să stai, cum or putea unii? Ai stat ceva azi?
- Da!
- Cum, ai… putut?
- Uite c-am putut!
- Nişte oamini vor să mă cucerească domn’e, au tăbărât pe mine să nu mai beau. Ieri am băgat o jumă într-o cutie de mazăre, la… găini. Făceam ce făceam şi spuneam: “Merg să văd ce mai fac găinile-alea p-acolu”… Pe la jumatea sticlei cred că mă schimbasem la faţă. Caut io locu’ şi n-o mai găsesc! Mi-a… driblat-o! Am tăcut chitic! Pe seară, numa’ ce-mi zice nevasta: “Mai du-te şi tu pe la… găini, să vezi ce mai fac?” Şi pune sticla pe masă. “Recunoşti?” Iar io: “Ce-i cu asta? Cine-o fi pus-o acolu?! Cred că-i şi trezită, ia dă să gust…” Şi-am început să râd. Nu pot să ţiu minciuna, nu pot să ţiu de mine… O s-o  bag în coteţ la câine, şi nu mai se-apropie nimeni de ea… Banii-i pitesc pân toate bălăriile, am paravanele mele! Sînt patru surori, toate-s la fel: pui de lele.  Aşa-i să-mânţa! Hai că ţi-am recunoscut! M-am deplasat în vorbă, cred că te-am şi necăjit…
- Nu, sunt fericit când plec acasă cu buzunarele pline de… cuvinte.
- Dacă nu-i adevărat, te iau la bolovani, să ştii… Mai discutăm, da’ fără creon, fără nimica… Câte gânduri ammm… n-am o cloşcă să pui pe ele! O să plec acuma printr-un condens…
- Ce-i ăla... “condens”?
- Un gând… condensat. Dârdâie câinii, degeaba pun unii prezer-vativu’-ăla de mânecă pe ei... A-ngheţat şi marea… Pe unu l-au găsit în cavou. “Nu ţi-e frică de morţi?” “Mi-e frică de ăia vii!” Stă-n… cavou, a tras clapa… Brrrr!! Ieri a lucit soarele, a râs oleacă. Văd că tot bate sărăciu’-ăsta de vânt! Mai avem de stat în casă, de omorât dormezele… Ţi-am uitat numele…
- Nicolae…
- Deci… Niculăiţă, ca-n Sadoveanu. Să ştiu să te iau. Eşti, tot aşa, blajin la vorbă. Îmi dai două găleţi cu apă şi ţi le-napoiez la vară?! Asta mi-e sfânta cruce, a mea a-ngheţat… (Începe crucea dar, pe la jumatatea ei, mâna uită şi…-mi arată soarele). Ete c-a işit iar! Bate din-spre Bucureşti…
Vrea să-mi lase garanţie unul dintre bocanci. Nu c-ar fi rupt, dar nu pot să-l las într-un picior pe gerul ăsta!
- Auzi? Vrei un foc? Vreau să-i fie lu mama!… Am tăiat nişte lemne da’… am făcut o greşeală: dacă muierea are lemne multe, multe bagă pe foc… Dacă ai copii buni, te descurci… Io am şi curtişoară, de-aia mă descurc! Auzi?! Matale-ai fost care m-ai omorât aseară? M-a-mpins unu. Trebuie să stau un an să-mi treacă… La servici n-am prins niciodată concediu vara… Pe brânci m-am dus la muncă, n-am avut o zi de me-dical… Auzi?! Stai să mă gândesc şi-ţi spun… pe ormă!

DE-AR MAI RĂMÂNE CEVA

Hai să ne găsim, că se termină sânii
Şi-o să ne răpună otrava suliţelor lunii.
Priveşte cum dansează peste umeri de case,
Doar ea mai e leac pentru frigul din oase.
O, de-ar mai rămâne ceva din acela ce sunt,
După ce Dumnezeu mă va curăţa de pământ
Şi de nu ar greşi la numărătoare, tocmai atunci
Când, cu pietricele în geam, veni-vei tu să arunci!

Mi-ai dat, Doamne, vise. Mai dă-mi, Doamne, vis,
Să desluşesc viaţa-n care m-ai trimis!

POETUL

Chipul acesta chinuit cu părul zburlit în direcţii fără noimă este doborât. "Iată, am ocazia să învăţ ce-i suferinţa", îmi zic privindu-l. Eşuasem în a lua un interviu celui mai urât om din oraş (voiam să-mi verific ideile despre fericire). Aflu că la nouă ani a căzut în cap dintr-un tei şi a stat în comă două săptămâni.
- Aţi scris despre moartea dv. clinică? îl întreb. Şi spune că nu.
Vorbirea îi este tare greoaie. Dar, după primul cuvânt, chipul i se luminează a mirare. Îmi dăruieşte cărticica sa albastră şi se bucură ca un copil.
- Poezia mea este de dragoste. Ca mine nu mai scrie nimeni, aşa mi-a spus cineva.
Albastrul cărţii contrastează plăcut cu obrajii săi chinuiţi de izolare. Încep să-l citesc pentru a-i afla secretul. Poeziile au un parfum romantic, o graţie, o fragilitate a spunerii cu umor fin, citind parcă dansez pe loc un tango unduitor.
La Poetul-fără-ţară găsisem bucuria trăirii printre lucruri în drumul spre Dumnezeu. Ion Nica, aşa-l cheamă pe cel despre care scriu, stă pe loc, şi-odată cu el şi Timpul, într-o lume în care Dumnezeu nici nu există. Pentru că nu ar avea de ce. Poetul acesta aşteaptă şi tot aşteaptă fericit o îmbrăţişare cât o iubire. Fericit în nefericirea sa, unde şi-a găsit echi-librul, cu braţele veşnic deschise, pregătite să întâmpine o femeie impo-sibilă.
Citesc, iar el nici nu respiră de teamă că mi-ar putea tulbura înţe-legerea.
Deodată se aude o pârâitură, ca o scăpare de cioburi mărunte (“cioburi de clipe”?) şi-atunci sparge tăcerea: ”E ea, e... ea!” Cobor oche-larii spre vârful nasului şi-l privesc surprins. Trăiesc în direct poezia? Încep să dau mai atent roată cuvintelor sale, odată, şi de mai multe ori. Neobosit, parcă se jucase cu ele, ca-ntr-un joc de cărţi, aceleaşi şi aceleaşi o întreagă viaţă, grupându-le de fiecare dată cu altfel de înţe-lesuri, după inima sa. "Mă învaţă ce e fericirea!" mă trezesc gândind. Poezia este doar o haină pe care o îmbraci când vrei să te recunoască fluturii şi frunzele, toate lucrurile. Ele au nevoie de poet, cum are Omul acesta nevoie de iubire.
- O vecină mi-a arătat ţâţele pe geam! îmi spune.
- Scrieţi despre asta! îl îndemn.
Primeşte bucuros un petic de hârtie.
Ion Nica nu a scris un singur cuvânt care să nu-i fie rupt din inimă. A scris despre Ea, o femeie fără nume, pe care iubit-o de la distanţă, cu ochii. Mi-o închipui un manechin într-o vitrină de care te despart cele ale vieţii, un obiect de preţ pe care-l vezi şi-l recunoşti ca aparţinând viselor. Cuvântul poetului este în acest caz o zbatere, ca un ritual, fiindcă vine şi pune mâna pe geamul-zid prin care doar privirea poate să treacă. Şi te umpli de fericire pentru un timp. Apoi… revii. Iar şi iar. Aceiaşi ochi, aceleaşi buze. Ea - în lumină, tu… în întuneric… Ea - plus, tu... minus. Ciudată asociere!
Brusc Poetul se ridică şi pleacă. Citesc ce a compus:
«Pe geam erai aproape goală/ Priveai prelung, fosforescent,
Erai un  vis nedus la şcoală/ Ce-n noaptea mea striga «Prezent!»
A doua zi am reîntâlnit "Trubadurul" "apărând din gol" cu prima sa carte în mână - "Când ning tăceri". Era "încovoiat de liniştile duse pe umăr". Şi-am coborât cu el în "puşcăriile (sale) de gând" până ne-au lătrat câinii. "E-o perioadă depăşită" - spune, dar gândurile nu-l mai incită ca altădată. Regăsesc "clipa ce-a rămas după pârjol". Îmbătrânitul de aşteptare a fost şi încă rămâne "un serv permanent" al sufletului, din amintiri nimic nu i s-a sters!
Am aflat că "Frumoasa cu ochii reci" se numeşte Gina şi lucrează la o... Alimentară. Să vezi "ce poate să facă durerea dintr-un om"! Au trecut ani şi ani şi... încă îl mai doare. Închide ochii şi-acolo, da, "fiecare e-n lumea lui…" Recunoaşte că, scriind, "doar ne-am ucis". E-adevărat, la-nceput, doar în glumă... Ah, Muză rea, Nedestulă Muză, chiar să nu fi fost loc pentr-o iubire? De ce-ai făcut "autostopul în gândul lui" în "nop-ţile cu nesomnuri prelungi", doar să devii "tristul vieţii sale subiect"?! Te-a zărit ieri, te-ai lovit de el, scufundându-te în timp "pe somnoroase punţi" şi... te stingeai dorindu-i poezia! Aveai tristeţile lipite pe faţă iar nopţile trecute deja peste pleoapele acelea - motivul pârjolirii! Trecuseră şi peste albaştrii care au devenit prefixul unei vieţi, care-au colorat poeme, o carte, o... viaţă. Azi, la final, tu eşti o EA, EL - un FOST EL ce mai sacrifică din când în când în ceruri câte-un zbor. Când stai prin gân-dul lui plecată. Şi-l simt tare obosit de întrebări: "Cine, Unde, Înspre când?"

POETUL

Indiferent unde se va naşte tăcerea,
Pentru propria-i  plăcere,
Cuvântul o va găsi –
Aşa… să-şi imprime… furiile.
Oranjerie albastră – Poetul,
Fost om.

CENACLUL DIN BAR

- Am găsit un doctur, am dat de el! îmi spune, mai mult şoptit, un client. Am o… păcăneală în burtă… Ce mai mă ustură seara, mă fac toate culorile! Ăştia stau numa’ picior peste picior, mi-au dat tratament numa’ aşa, să mă bâlbâie şi… m-au lăsat în paragină. Nu sînt în stare nici măcar să-ţi găsească o vână, când îţi iau sănge te-nvineţesc tot. De-asta mă zbat acuma, are el un preparat, vindecă or’ce boală, cică te face om! Era unu care avea şi crucea făcută, coşciug, tot, tot, şi… trăieşte! I-aducea mâncarea la nas, da’ nu moare până n-are chemare… «Hai la el, hai la el!» m-au împins ai mei de la spate. Mamă, tramvaie! Şi... căscam gura, aşa… Da’ câtă lume căsca gura!! «Dumneata! - mi-a zis pe nume, opa! - uite cum ai carnea, e… pufoasă, ai apă-n tot corpu’. Îţi dau ceva şi se face carnea piatră…» Te ia cu… zgândăreli, omu-a intrat la şcoală pe de-adevăratelea, nu aşa!… La doctur dă fiicare cât ţine la sănătatea şi la viaţa lui. Am vândut casa s-o scap pe mama şi… n-am putut! Ţi-aduc şi matale numele lui…
Şi pleacă. Intră doi clienţi cam… chercheliţi.
- Dă-ne şi nouă şahu’.
Le dau punguliţele cu piese, mă retrag un pic şi-aştept curios. Îi văd preocupaţi să le aşeze pe locurile lor. Regina au pus-o, ca şi-n alte dăţi, pe locul regelui. Iată cum, şi-n şah, e ca-n viaţă - îmi zic-, nu prea se ştie care e Regele şi care-i… Regina! Şi zâmbesc de unul singur. Chercheliţii se lasă pe speteaza scaunelor şi-şi aprind câte o ţigară din care trag cu sete până se-nvăluiesc bine în fum. Se uită unul la altul, apoi… la piese. Nu par să se grăbească, ei au ieşit mai mult să se bucure de aerul acesta de primăvară. E-n timpul lu-ntâi mai…
- Îmi place să stau şi-acasă, da’ nici chiar aşa! îmi citeşte cineva gândurile.
Stau parcă încremeniţi şi se pândesc pe furiş, ascunşi unul de altul în fum. Încerc să le desluşesc chipurile. Ard, dacă aprinzi chibritul, iau foc. Unul dintre ei îşi şterge tacticos ochelarii cu batista şi se adresează într-un final celuilalt:
- Şi-acuma… cum facem noi?!
M-am apropiat de ei, râzând, şi i-am scos din încurcătură:
- Poftiţi piesele negre, nu puteţi juca amândoi cu piesele… albe!
N-au mai putut să joace, au amânat pentru altădată, pentru când s-or mai întâlni. Râdeau şi priveau printre rarele ţambre de gard cum mâini tare îndrăgostite se-ndreptau iute spre parc. Tinerii iuţeau pasul neînţelegând cum pot râde unii fără nici un motiv? De vină e, poate, primăvara. Da!
- Omenirea-i o experienţă pe pământ, începe să filozofeze cel înalt. N-ai văzut că şi pădurea-i plină de copaci?!
- Unde-aţi văzut copaci în pădure?! fac eu pe spiritualul, din apropierea lor, dar... Cel Înalt nu mai poate fi schimbat dintr-ale Lui. Ce trebuia muierea aia să se ducă acolu? Şi de ce n-a stat la ’otel? Ascultă la mine, dacă nu predă prizonierii în patru zile şi-o secundă, gata, vai de capu’ lor! Mai sînt trei zile. Să vedem… Da’ l-a priponit pe irakian! Nicolae, dă-mi repede o bere, c-am mâncat, am… aşternut! (Curios, nu l-am mai auzit până acum că ar şi… mânca!)
- Ce-ai… mâncat?! îl întreabă curios partenerul său, un om mărun-ţel, extrem de firav.
- Cârnaţi… d-ăia! (gâturi de pasăre, trad. mea). Opa, ţi-ai lăsat mustăţi!
- Nu mi-a ajuns lama…
- Tu ce mai bei?
- Stai să mă hotărăsc oleacă… Oare, unde stai, unde-i cuibu’ ăla de barză?! Erau nişte ţipete la tine-n curte–ntr-o seară… M-am gândit c-ai murit tu…
- Eee… cică să nu mai beau, că aşa şi pe dincolu… Mă vede abţiguit mereu! Mai depăşesc măsura, unu’ „Ho! ” io: „O...ho!…”
- La mine, dacă n-ar fi fost femeia, n-aş fi avut nici pantaloni pe mine… Când mă trezesc, îi dau dreptate. Nu puteam să mă iau după ea? Ai şase fraţi şi nu te iubeşte nici unu’… Te iubesc io!
Cel iubit face ochii mari şi-i întinde mâna, bucuros de descoperire.
Mi-e drag să privesc omul beat şi să vorbesc cu el. Aflu ce este acolo unde nu lasă să se vadă când e treaz.
- Am adus un zidar. “Fă-mi o cameră cum faci la boieri!” l-am rugat. Dar… nu mi-a făcut şi mie treabă. Mi-a făcut o uşă mică-mică, nici nu trece coşciugu’ pân ea... Era interesant cum făcea el mortaru-ăla şi-l arunca pe pereţi, da’ n-am şi io drept ca toată lumea… ”Mă, ce-i asta, ce mi-ai făcut tu aici?” Cică nu se poate! Şi când mi-o veni şi mie naşu sau popa, ce zice de mine?!
Cel întrebat nu poate să răspundă în clipa aceea, se străduieşte să înghită gura de băutură. Se chinuieşte vizibil, zici că acum dă ochii peste cap şi moare, o plimbă din colţ în colţ, din ce în ce mai repede, până-ntr-un târziu când aceasta găseşte gaura şi-l eliberează.
- Da! îi răspunde disperat. Şi soarbe iar din berea ce-ncepe, de aşteptare, să se acrească-n pahar.
- Mă, tu o să ne-ngropi pe toţi…
Acela nu era atent, se uita de duşmani. Înghite iarăşi cu greu şi-i răspunde, tot aşa: “Da!”
- Am cinzeci de ani neschimbaţi, i-aş da afară, că n-au fost ai mei… Băsescu: vă dau, că cutare… şi… uite, nici nu mişcă! Alimosu contează! Câte am făcut pentru copii şi, iată cum am ajuns! Din bătrâni se spune: “Nu face copii mulţi, mai bine unu singur şi… bun!” Auzi? Amea a cătat bani pân cărţi şi-a găsit câteva sute de-alea… albastre… “Acuma cauţi? i-am zis. De ce n-ai căutat când căutam şi io?” De la «Neghiniţă» n-am mai citit nimic. Vezi că vine vecinu’, faţă de el nu vorbim nimica. De joi e… „Iisus”. Iar o să plângem. La jalea aia când a fost pus pe cruce…
Înăuntru nu mai e nimeni. Îndrăgostiţii de la separeu au plecat pe nesimţite. În scrumera lor am găsit o cheie ce abia mai strălucea. Pe masă şi pe jos - o groază de petale de flori. Au fost smulse una câte una? E linişte. „Mă iubeşte? Nu mă iubeşte!… Mă iubeşte? Nu mă iubeşte!…”
Aplecat pe sub mese, întinzându-mă după ultimele petale de floare, decid: în barul acesta voi înfiinţa un cenaclu.

CHOKOTOFF

- Ptruuu! se aude din stradă glasul Sârbului. (Aşa li se spune pe aici celor care se ocupă cu grădinăritul). Dă să te pup! - şi-l văd cum se pupă cu calul. Mânca-l-ar tata, aseară m-a luat de guler şi m-a ridicat. Am fost să-i duc o subţioară de iarbă şi-am căzut lângă iesle. De oboseală. Eram şi puţin băut şi nu mai puteam să mă ridic! Calu’-a văzut şi m-a prins de guler cu dinţii... Se ţin toţi de capu’ meu: "Dă-mi-l mie! Dă-mi-l mie!” La căpiţea i-am pus un ban de la mort, să nu se deoache. O să-i pun şi-o lingură-n frunte, să se mire lumea de ea şi nu de cal. Tragem! Şi io, şi el, biruim pământu’! Ştii cum merge? Te pierde din căruţă… Se mână singur cu coada. Uite-l, m-a văzut că vorbesc cu cineva şi vine după mine. Cu căruţă cu tot. Îmi bagă botu-n buzunar, să vezi, mă caută de bomboane… Dacă vrei să-i dai, te las… Merg să aduc nişte apă. Am descoperit din aflate un izvoraş. Ştii ce apă bună are? Îţi vine să stai tot timpu’ cu gura pe el… Dă-mi o sticlă să-ţi aduc şi matale… Uf, bate Europa la uşă, obligaţi şi tot intrăm! Mi-e teamă că nu–mi mai dă voie să ar cu calu’! Tata mergea cu 6 cai la târguri, îşi permitea să crească atâţia. Îi schimba şi mergea până… hăt, departe! Până-n cocla-uri. Oamenii erau corecţi atuncea. Îi trecea pe un caiet primăvara şi lua banii de Crăciun, să nu se intre-n an cu datorii. Lua bani de-i era frică să vină pe drum. Aşa a strâns el mii şi mii de lei şi ne-a făcut case. Alţii mâncau troscot fiert pe foametea aia, munceau pe un ciur cu mălai… Numa el avea cereale! Aurul era porumbu’. Caii nu reuşeau să mănânce din iesle cât le dădea. Dacă-nvie ăla bătrânu mă strânge de gât! Îmi spunea: “Când ceilalţi stau, io… muncesc!” (Cu un ochi studiază mereu cerul.) “Uite ce nori! Noru-ăla albu-neacă pământu’!” (N-a apucat să se mire c-a început o bubuială.) Mă, ce dracu bubuie? Se uită prin curte, nimica! Nu trece mult şi cineva strigă: “Piatră!!”
Într-o clipire o şi ia la fugă.
Privesc de la gemuleţul meu cum se pierde căruţa în vâltoarea ploii. Fulgeră, zici că sudează nea Gică! Asfaltul se acoperă repede şi-şi revine peste un sfert de oră, tot aşa, câte-un pic, câte-un pic… Răpăiala încetează şi apa se scurge spre canalizări. Norii se-ndepărtează cu tunet, ca nişte colindători zgomotoşi, la alte case. Melci de spumă curg odată cu apa, doar câteva clipe şi sar în aer, explodând, parcă împuşcaţi de un internetist dibace într-un joc aiurea pe calculator.
Sârbul se întoarce să-şi termine stropul de tărie pe care n-a apucat să-l ducă la gură. Îi tremură mâinile. Ţine în ele un cocoloş de broboane de gheaţă pe care-l arată, ca pe o armă a crimei…
- I-oti, mă…
Respiră greu. Când dă aerul afară scoate un “Ahh!” sfâşietor… Curând camera se umple de ah-urile lui. Până şi ceasul merge şchio-pătând: tic-t(ah), tic-t(ah)… Brusc, cerşetorul îi smulge gheaţa din mâini şi-şi umple lacom gura care aştepta ca puiul de rândunică.
«Ahh»-urile lui sună altfel!
- Ap’i… să ne ia odată! spune ca şi cum s-ar preda sfârşitului lumii ştergându-şi faţa de stropii ploii (insistă în dreptul ochilor).
- Alege-ne, Doamne! declamă cerşetorul! Ne-am tot rugat să plouă şi.... ete-na! Fiţi atenţi că vine ia vâjgălău’! Soarele-i puternic, cam… arată!
- Pân-aci-am mers bine, mă! Acu să vezi neajunsuri, mi-a atins tot răsadu’! Palangă l-a facut. Val-vârtej! Au rămas numai beţigoase. Anu-ăsta n-o să scoţ nici aţa. Cu cine să ne omorâm noi, cu Dumnezeu? Ne nenoroceşte cu totu’! Mi-a omorât şi toţi puii, dădeau săracii din chicioare - a intrat apa la ei… Lătracii faceau ca toate alea… Nevastă-mea: “Bine că sîntem noi sănătoşi!” Mi s-a udat şi chibritu… Au, ce mă-nţeapă şi beleaua–asta de inimă! 
Cerşetorul se caută repede prin buzunare şi scoate o ciocolată cu rom primită într-o alimentară şi-ncearcă s-o aprindă, fără să realizeze că nu-i bricheta.
Mă strigă un copilaş mic de tot:
- Fălă bani, daţi?
- Da! îi raspund. Ce vrei?
Nu se-aştepta să se dea. Îi umplu pumnişorul cu bomboane “chokotoff”.
Alt copil îmi face şi el semn, cum ar da cu coasa.
- Cât e ceasu’? întreabă.
Iau o chokotoff şi i-o bag în gură.
- Ceasu’… cât e ceasu’? insistă el cu gura plină.
- Ţi-am … dat! glumesc cu el.
Mă priveşte cu ochii miraţi, scoate uşor bombonica, o aşează pe tejghea şi-o ia la fugă!
Degeaba-l strig!
Din nou un copil. Astăzi vin copiii la mine! Are 1 leu şi-mi cere repede un corn. Face 95 de bani. Caut restul - bănuţul arămiu - dar el mi-l trece pragul despărţitor.
- Lăsaţi un… leu, ce mai e…!?
Duc mâna după bomboanele cu vişine, iar el mă opreşte grăbit.
- Lăsaţi un leu…!
Iau din altă parte o caramea. O ia şi–o trânteşte nervos lângă bănuţ…
-  Nu-mi plac de-astea mie…!
Atunci îi  bag direct în guriţă o “chokotoff”.
Izbucneşte, ducându-şi mâna la cap:
- I-oti, măi, la omu-ăsta!!!
Nu mai aleargă. Din când în când întoarce capul spre mine.
Îl privesc fericit. Azi am hrănit cu chokotoaffele mele un ţânc, un cal şi o inimă bolnavă.
CUVÂNTULE!

- Azi noapte-au lătrat câinii de i-au găsit dracii. Al meu, când face "Ham!", ştiu la cine se dă. N-a fost om, a fost hoţ. Io… gândesc acuma, da’ nu ştiu la ce! Ee… la ale mele-acolu… Sînt o furnică pe pământ. Şi greieraşu’ ce face? Fură de la furnică, nu spuneţi că nu, l-am văzut io cum fură de la furnică! Aşa că... vuzave de grijă! Dacă eşti prost, îţi mănâncă mămăliga câinii din mână. Ah, dac-aş fi invizibil, aş intra prin zid peste cineva şi l-aş strânge de gât! Io sînt în mintea lor, "ăştia" iau banii odată şi trăiesc un an de zile... Eşti ceea ce spui că eşti, până când un doctor începe să mormăie: «Hm, hmm...» Nu-s un dus la biserică, am fost de v’o două ori, da’, ce, am stat să-mi pălăvrăgească ăl-acolu? Am aşteptat afară, da’ n-am făcut ce n-a vrut Dumnezeu... E mai bine să nu-nţelegi ce-nţelegi... S-a uscat muşeţelu’-n taină. E bun de-o infecţie, de cutare... "Mă doare un dinte, mă doare, fă!" i-am zis nevesti-mi. "Du-te şi ia nişte floare!" Am ţinut-o-n gură… Măi, m-a lăsat! Da, muşeţelu’! Io beau numa’ ceai, nu-i bună apa, face pietre... Te doare măseaua?! Te-anunţă, ’nscrie-te la "Morţi"! Răcoreala-afară când o da? Am căutat o umbră şi n-am găsit! Lunea nici iarba nu creşte. Tu... gâfâi? Mi-am pus mâna la inimă, parcă-i o vrabie aicea-n piept... Încep să mă dezobiş-nuiesc de toate... Şefu’ meu s-a făcut ţărână, zicea ca muierea-i o... javră! Trebuie să predau şi io sufletu’. Trei lucruri nu se poate: să scapi de moarte, să le iubeşti pe toate, şi să-ntinereşti nu se poate... La Rădăuţi să face brânză bună - vitele-s de-aşa... Acolu oamenii-s cinstiţi, nu mai e nevoie să verifici în traistă ce-ai cumpărat... Dă-ne Doamne, sănătate, apă şi aer! Fără astea trei nu poţi să trăieşti... Mai dă-mi o spumă! Ieri am avut o zi nasoală tare... Şi-ncepusem bine de dimineaţă. Ia să mă fac io băiat diştept, mi-am zis, şi m-am aranjat la gât cu o cravată de toată frumuseţea, nu-ţi mai spun, după ce m-am rugat de-o vecină să-mi facă nod... M-am privit în oglindă, eram... giugiuc! Şi-am dat fuga la localu’ de peste gârlă, ocolind de-a roata să mă vază toată lumea, dee!... Acolu ce crezi că păţesc? Mă-nconjoară toţi şi-ncep să facă haz de cravata mea. ”Măi, lăsaţi-mă-n pace, ce-aveţi cu mine?” C-o fi, c-o plezni… Nimic! Unu-a adus o foarfecă, unde dracu-o fi găsit-o aşa repe-de? şi-au început să-mi taie din cravată câte-un pic, câte-un pic, până am rămas doar cu... nodu’! Nici acu nu-nţeleg ce-au avut cu mine, doar i-am cinstit mereu când am avut bani!... Şi, stai să vezi, asta n-a fost nimica! De supărare am început să beau şi să beau... Pe-nserate, hai, să trec gârla! Io stau dincolu, după dâmbu’ ăla, vezi? La pomii ăia mari... Zic: "Doamne, scade-oleacă Buzău’ să trec şi io?" Eram beat şi gârla venea şi să-ndepărta de mine, creştea văzând cu ochii! Am făcut un pas şi m-am oprit să mă hotărăsc. Şi m-am hotărât: m-am dezbrăcat cum m-a făcut mama. Numa’ că, pe la jumatea apei, am alunecat şi mi-a luat apa ţoalele pe care le ţineam în sus, să nu se ude. Nici nu ştiu cu am ajuns dincolu. Dumnezeu drăguţu a vrut cu mine, pupa-i-aş tălpile! Se-ntunecase binişor, aşa că am plecat tiptil-tiptil spre casă. Prostia mare a fost că, după un timp, de băut ce eram, am uitat că n-am nimica pe mine. Io sînt un respectuos de fel, o să mă cunoşti, şi mi-a venit să salut vecinii pân curţi, chiar am stat de vorbă cu unu’ fo juma de oră... Râdea lumea!... Tuma’ acasă, când am vrut să-mi fac nevoile - băusem bere toată ziua - mi-am dat seama! Vai, ce  ruşine-am păţit! Nici nu mai merg la localu-ăla…
Cuvântul este primul lucru pe care-l pierzi. Ieri îl pierdusem, dar azi mi-a bătut la uşă. Cuvântule, bate la uşa celor care ştiu ce să facă din tine, pe mine mă lasă...
Dar nu pot s-adorm ca şi când nimic n-am văzut - Cuvântul mă găseşte mereu. Deşi arătăm deferit, avem aceeaşi părere. Ne sugem  lichidele şi-alunecăm împreună, ca nişte navetişti la servici.
Privesc florile mari cât gardul, o explozie de roşu şi alb, parc-ar fi o gradină migălită de un pictor din vechime. Trandafirii în tonuri roşii fac tot timpul pe ţepoşii, Clopoţel şi Degeţica dau alarma din nimica; Zorea-ua-i de gard, ciudoasă, că n-are sârmă până pe casă; Floarea-soarelui, cu  başii, conduce orei toţi paşii; Castraveţii,-n frunze de var, dorm pe vrejul ombilical; Regina, cu grele cupe, înfloreşte de se rupe…
În mijlocul florilor ce văd? Capul vecinului, roz ca un trandafir. Stă ca la fotograf, nemişcat şi priveşte absent tot ce se mişcă pe stradă. Are o tristeţe sfâşietoare...  
Mi-aduce un buchet mare de trandafiri şi se repede spre casa lui, aruncându-mi cuvinte din zbor:
- Vă las cu bine!
- Şi mama ta îmi dădea flori, Dumnezeu s-o ierte! Stai să te cin-stesc cu o bere...
- Nu, nu... eu nu beau...
- Un suc, măcar un suc... 
Şi i-am umplut un pahar cu ultimul suc energizant pe care îl mai aveam în frigider. Îl privesc încă odată, seamănă exact cu mama lui. Un bărbat bine cioplit, cu trăsături feminine şi o privire întoarsă spre interior.
- Să stăm înăuntru, îmi zice, să nu ne vadă lumea... Am multă tristeţe.
- Trebuie să mergi înainte, să-ţi trăieşti viaţa...
- Fraţii mei nu dau un ban în casă, dar... mănâncă! Ieri am spălat de pe ei... Noroc că m-a învăţat mămica... Eu mă ocup de toate. Le-am zis şi lor: ar trebui să vedeţi şi voi ce e de făcut. Dar... Nici nu-i mai las să pună mâna, că mai tare strici, dacă eşti cu gândul în altă parte... Sunt atâtea de făcut... Mă bate gândul să-i las, avem o coşmelie la munte, eu mă descurc...
- Vreo fată a intrat în inima ta, că ai aproape 30 de ani?
- Nu mi-aminte mie de astea... şi-ntoarce, ruşinos, privirea.
- Vezi ce faci cu restul vieţii... Hai să-ţi citesc trei rânduri în care este vorba despre tine...
Ce greşeală am putut să fac, citindu-i! De ce mă pui, Cuvântule, să fac rău oamenilor? După ce am citit câteva secunde şi l-am căutat cu pri-virea, l-am descoperit ud în jurul ochilor.
Afară e cald, obrazul i s-a uscat într-o clipă, însă i-a rămas o ultimă lacrimă ce n-a avut forţa să se rostogolească, a rămas în bărbie, să strălucească acolo... Îi privesc corpul ţeapăn vădit stingherit. Ţine sucul în mână şi nici măcar nu-l  gustă.
- Mă ajuţi să fac şi eu frumos pe-aicea?
- Vă dau răsad cât vreţi, dar trebuie să vă-nvăţ să le udaţi, că se-ngălbenesc. Uite ce frumos e clematisul... Am adus lăstari de la cimitir, acolo sunt  cele mai frumoase flori, le-am pus în apă şi au prins rădăcini, vă dau şi dumneavoastră...
El refuză o lume în care perfecţiunea şi absolutul îl pot strivi, cum face pumnul, cepei. Oamenii din afara lumii lui, în loc să se bucure, se întrec în a urca şi ocupa locuri într-o comunitate ciudată, mărşăluind cu ură prin ură. Dacă nu-ţi faci o casă prea înaltă, dacă nu-ţi iei maşină, ci munceşti doar câţiva metri de pământ care te pot hrani, dacă nu rosteşti cuvinte care să te trădeze, nimeni nu are ceva cu tine. Să nu cumperi şi să nu vinzi nimic, iată un echilibru.
Am citit unui om trei rânduri şi... a plâns. Cuvântul, deci, nu este pentru oricine. Şi cât aş fi vrut să leg lumea simplilor de cei care au abandonat-o... O lume redusă azi la condiţia fiarei, îngenunchiată în faţa unui blid cu... terci. Pentru omul simplu inteligenţa este blestemul de a gândi. Câţi oameni, atâtea feluri de a trăi. Omul cu cravata a-ncercat să iasă din mocirlă, dar... semenii săi l-au tras înapoi. Până şi Dumnezeu i-a trimis în cale o apă mare.
Zăresc mai târziu capul vecinului printre florile sale. Privirea lui parcă mă roagă să-i întind mâna...
Să-i fac cunoştinţă cu alcoolul? Să sap în zgura ochilor săi pentru a-l învăţa cuvântul? Şi s-ajungă într-o zi să strige: "Sunt un geniu!"? Cuvântule, în grădina lui frumoasă îl las. E raiul. Într-o zi poate va fugi în munţi şi va fuma îngândurat în jurul focului. Dacă te va descoperi se va-mprieteni cu fluturii, cu frunzele, cu... vântul…

EXERCIŢIU DE INCOERENŢĂ

Vine căruţu’ cu mortu nene nu-l mai plimbă vine direct săpaţi că se consumă lumânările ai măsurat mortu sau faci groapa din ochi dar dacă au făcut ăia coşciugu’ mai mare matale ce zici nu pot să-mi dau seama i-ote şi io care credeam că-ţi dai seama taci mă şi sapă… nene am terminat aia de ce mă de ce ţi-am spus io s-o termini mergea aşa neterminată mi-ai consumat materialu’ nenorocitule ce spuneam i-am dat să mănânce şi nu mai scap de el nene ăsta şi-a vândut casa pe haleală uite cum mă-ntrerupe las că vede el mă dacă nu pui virgula unde trebuie degeaba mai bine pune-o, să fie… nu te-mbăta, nene, că ne faci de râs! Lasă-l să bea, poate se culcă şi se linişteşte. Bea, mă, bea, da’… miroase-o!  Psst! trece Xus, faceţi-vă că munciţi, poate ne lasă ceva. Nu-ţi mai dă, nene, nimeni, nimic în ziua de azi. Da’ cine-i «Sus» ăsta, Bigbrader? Taci mă, şi pupă mortu, fii recunoscător, ce dracu! Şi mai lasă garnetu-ăla, ce-l tot cari după tine? Aici voiam io s-o-ngrop pe mama. Nene, prea mulţi mor, cine-i pune p-ăştia să moară? Nene, scriu o carte: «Fuga». Fugi mă, d-aci, und’ să fugi, crezi că te bagă cineva-n seamă? Barem e de draguste? E-un fel de Duchamp. Ce duşamp, mai bine taci şi sapă! Na, că mi-am muşcat limba. Ce spuneam? Mă, nu mai ştiu ce spuneam, fir-ar a draculi de limbă, sângerează… Sapă, mă, sapă, c-aşteaptă mortu’…

NIMICUL

Nimicul eşti când nu ţi se găseşte o inimă-n piept.

Dar şi când nu poţi lua ce ai drept;
Când eşti strigat şi ţii uşa închisă;
Când eşti prea sărac şi ai pământul din clisă;
Când eşti  trimis în faţă sau îţi vine să mori;
Când nici pe vise n-ai voie să zbori...
Când nu mai poţi şi, totuşi, iar te ridici
şi mesteci dumicatul de pâine sub bici;
Când răsădeşti în nimic câte-o floare
şi ţi-o calcă altcineva în picioare;
Când, orice faci, mai există un «însă»,
de nu stai aplecat, cu mâna întinsă.

Cât mă seacă vorba asta, ce motiv pentru taifas!
O primesc cum se şi spune - stuchitură în obraz.